Lutul devenit om, față în față cu știința modernă

Share:

Altfel despre jerta lui Hristos

 

Vă invit să vă exersați imaginația și să presupuneți că asistați la o conferință în care stau față în față două echipe. Prima ar avea doi membri: Moise și Andrei Criteanul, celebrul episcop din secolul VI care este autorul unui impresionant imn penitențial, citit în Biserica Ortodoxă în prima și în cea de-a cincea săptămână a Postului Mare. La mică distanță, gata să își ofere contribuția prin calcule complexe, cea de-a doua echipă, cu trei membri: Andrei Kolmogorov, Cédric Villani și Freeman Dyson. Să zicem că scopul ar fi acela al unei discuții polemice asupra realității, bazate pe textul din Geneză 2, 7, cu accentul pe ideea creaționiștilor, anume că omul a fost plăsmuit de Dumnezeu din lut (acel praf de pământ – dacă vreți să fim fideli propunerii traductologice a Septuagintei în limba română). Un moderator aleatoriu ar da cuvântul primei tabere. Oh, da! Așa cum ați remarcat cu ușurință, imaginația este factorul decisiv: distanța dintre cea de-a doua relatare a Genezei și Andrei, episcopul Cretei, este de milenii, însă vă rog să acceptați această propunere și să faceți saltul temporal.

Moise ar începe să citească acel capitol 2 al Genezei. Creștinul catehizat și responsabil nu va avea nevoie de prea multe explicații. El este prin definiție creaționist și acceptă această relatare drept revelație. Dar, la scurtă vreme după citirea acestui capitol, moderatorul (să presupunem că e și un reputat biblist) va interveni cu câteva remarci. Folosindu-se de Talmud, va interpreta textul scripturistic prin raportarea la – să zicem – Sifra Deuteronom, unul dintre tratatele talmudice, afirmând că înțelesul celor citite ar fi acela că omul are suflet care vine din cer, iar trupul din pământ. De aceea, ar putea continua el, dacă un om se supune Torei și îndeplinește voința Tatălui său care se află în cer, el este asemenea îngerilor.

Deja, publicul – un amestec pestriț de personaje credincioase, necredincioase, îndoielnice, agnostice atee etc. – și-ar pune unele semne de întrebare asupra afirmațiilor făcute de moderator. Nu știm noi câte ceva despre Darwin? Dacă evoluția este cheia hermeneuticii? Dar dacă dovezile, așa cum susținuse Richard Dawkins sau Ernst Mayr, reputatul biolog, „fac praf” relatarea Scripturii?

Între timp, Andrei Criteanul deja începe să gloseze un imn: „Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus în mine trup și oase și suflare de viață; dar, o! Făcătorul meu, Mântuitorul meu și Judecătorul meu, primește-mă pe mine cel ce mă pocăiesc”. Spectatorii credincioși ar exulta! Impesionant! Însă discuțiile abia ar începe: cum e posibil ca știința empirică să se înșele? Nu avem noi telescopul spațial Hubble? Nu suntem cei care am detectat printr-o fericită întâmplare, cu largul concurs al unei antene Bell, acea radiație cosmică, reminiscență a Big-Bang-ului? Ce înseamnă, deci, simbolismul lui Andrei Criteanul decât o frumoasă încercare poetică? Frumoasă, dar fără fundament empiric.

Între timp, focalizarea atenției, întâmplător sau nu, va merge – cu sprijinul moderatorului – spre Andrei Kolmogorov. Este prezentat: una dintre cele mai sclipitoare minți ale secolului XX, fondatorul, în anii ´30, a teoriei moderne a probabilităților. El este cel care, în 1954, la Congresul Internațional al Matematicienilor a șocat asistența cu o teorie care, la acea vreme reprezenta o ciudățenie: gândirea sa matematică susținea că sistemul solar este probabil stabil. Destul de tăios, mai ales la adresa lui Poincaré, cel care afirmase în urmă cu aproape 70 de ani convingător că sistemul solar reprezintă o realitate intrinsecă; prin urmare orice predicție asupra viitorului îndepărtat referitoare la poziționarea acestor planete este imposibilă.

Teologia consideră că în această polemică argumentată Kolmogorov are dreptate. Și o face cu ajutorul peniței lui Maxim Mărturisitorul, pentru care „în Hristos converg toate liniile cosmosului”. Stabilim astfel niște limite ale credinței și, de asemeni, orientarea aceasta spre Cel care a ridicat păcatele, pironindu-le pe Cruce. Numai că oamenii de știință nu gândesc în astfel de termeni, deși un fizician de talia laureatului Nobel, Steven Weinberg, citează clasicii pentru a ne povesti realitatea în termeni generali. Pe temelia lui Kolmogorov vor zidi alte două genii: rusul Vladimir Arnold și germanul Jürgen Moser. Astfel s-a născut teorema K.A.M. Și toate acestea le povestește cu talent Cédric Villani, medaliat cu celebra Filds (echivalentul Nobelului în matematică), în cartea intitulată Teorema vie. Dar ecuațiile de acolo sunt o altă poveste. Reținem doar importanța unei chestiuni teologice, revelate, demonstrată empiric.

Kolmogorov e important, ar decide moderatorul: tocmai am aflat cum ar putea fi imaginată o lume posibilă. Ea nu are nimic împotriva revelației scripturistice. Dimpotrivă, pare, așa cum am observat, să o susțină. Dar spectatorii vor mult mai mult.

Ajungem astfel pe meleagurile americane, imediat ce ne îndreptăm atenția spre cel de-al treilea om de știință invitat: gigantul Freeman Dyson. Numele său este asociat cu celebrul IAS (Institutul pentru Studii Avansate) de la celebra Princeton, „topul topului” în fizica și matematica modernă, vorba lui Villani. Și, ca să facem și în acest caz o introducere pentru cititorii interesați, pe aici s-au perindat Einstein și, apoi, mai multe nume grele din istoria matematicii: John von Neumann, Kurt Gödel, John Nash, Ernst Kantorowicz etc. Acum sunt pe val Jean Bourgain, Edward Witten, Vladimir Voevodsky și, desigur, Freeman Dayson care, din nefericire, în februarie (2020) a decedat.

Dar să ținem imaginația focalizată asupra discuțiilor ipotetice. Dyson, matematician și fizician, a cochetat și cu biologia la un moment dat. Și a făcut-o monumental, așa cum îi stă bine unui geniu. A căutat și el răspunsul la întrebarea în legătură cu originile vieții. Deja mai mulți oameni de știință, între care și marele Hawking, au fost nevoiți să arate că dacă în momentul Big-Bang-ului temperatura ar fi fost nițel mai mare, viața nu ar mai fi fost posibilă. Apelăm deja la una dintre cele mai importante teorii ale matematicii moderne, cea a haosului. În paranteză fie spus, când Mitchel Feigenbaum a început să se gândească la această teorie din care se va naște o adevărată știință, în lumea științifică se întâmplau mai multe lucruri interesante: la Berkeley, California, un grup de cercetători lucrau asiduu la realizarea unui studiu dedicat „sistemelor dinamice”. Mai important pentru povestea noastră, la aceeași Princeton, un biolog, expert în populații, argumenta excepțional că unele modele simple ascund un model deosebit de complex. Aici ar putea continua povestea profesorul Dyson.

El și-a propus să vorbească despre trei teorii privitoare la originile vieții. Prima este a lui Oparin. Și contextul în care a apărut este interesant. Dyson arată în cartea Originile vieții – titlu providențial – că rusul Oparin, autor al cărții Originea vieții pe Pământ, a scris într-un anumit context.

Anul 1924. Oparin începe să devină un nume important al geneticii din Uniunea Sovietică, mai ales în anii în care Stalin îi oferise agronomului Lîsenko puteri dictatoriale, chiar dacă acesta considera că genetica reprezintă un obstacol al planurilor Uniunii Sovietice în agricultură. Oparin era prieten cu Lîsenko și nu a împiedicat arestarea geneticienilor, însă, după obiceiul vremii, devenise important pentru că munca sa conducea la contrazicerea creaționismului Scriprurii. Oparin a propus ideea că ordinea evenimentelor în apariția vieții a fost: întâi celulele, în al doilea rând enzimele, apoi, la ceva distanță, genele.

Important este că, întâmplător, Dyson să își declară preferința pentru Oparin. Savantul rus a avut însă idei vagi cu privire la funcția genelor. Va fi rândul lui Doron Lancet, de la Institutul Weizmann din Israel să exploreze acea „lume a sacului de gunoi” ca antiteză a lumii ARN în care cred biologii moleculari, atunci când „predică” studenților UMF-iști.

La opinia biologilor – l-ar întrerupe pe magnificul profesor moderatorul – nu aș avea dubii. Dar ipoteza lui Lancet se susține. Vă provoc să citiți în contextul acesta, de pildă, capitolul 2 din I Regi, v. 7. E vorba acolo despre puterea nemărginită a lui Dumnezeu, reflectată în cântarea Anei, mama profetului Samuel. Ideea e că, oarecum profetic, Ana spune că Domnul înalță după ce smerește (pedagogic?) după care „înalță pe cel sărac din pulbere și din gunoi pe cel lipsit, punându-i în rând cu cei puternici și dându-le scaunul măririi, căci ale Domnului sunt temeliile pământului și El întemeiază lumea pe ele”.

Opriți acum toată desfășurarea poveștii de mai sus. Va continua ceva mai târziu. Însă, în locul spațiului publicitar, vă invit, în calitate de povestitor, să vă îndreptați atenția asupra textului veterotestamentar de mai sus. Chiar în urma unei lecturi grăbite, dar atente, mesajul poate fi ușor descifrat. După cum afirmă Comentariul cultural-istoric al Vechiului Testament, acțiunile lui Dumnezeu erau adesea considerate ca schimbând cursul lumii. Schimbarea putea să aibă un dublu rol: ea putea fi în termenii creației (munți coborâți în praf, văile ridicate, soarele întunecat); dar și în termenii societății: săracii primind onoare, iar bogații, deposedați de bunurile lor (John H. Walton, Victor H. Matthews, Mark W. Chavalas [coord], p. 305).

Ceea ce am observat că lipsește în comentariile veterotestamentare este tocmai acea înțelegere a ceea ce numim general TM (textul masoretic). Tendința mea este să observ aici o posibilă paralelă. Matematic, am spune că facem configurația T4 a marelui matematician Luc Tartar despre o schemă a unor lumi posibile. Există obiecte în lumea aceasta care nu ar trebui să existe. Așadar, pot, cu probabilitate extrem de mare, exista „absurdități”. Acel „praf de țărână”, prezent în varianta ebraică a Scripturii, are o mare însemnătate pentru că, dacă am identifica aici o structură chiastică, am avea o paralelă excelentă cu un mesaj teologic profund. Dumnezeu înalță pe cel sărac din pulbere (aluzie posibilă la evoluția sub supravegherea strict divină, creatoare?), apoi „din gunoi” va fi înălțat „cel lipsit”.

Dacă citim evoluția prin tiparele acestui șablon, atunci acele „pachete/săculeți de gunoi” primordiali sunt, înainte de toate, nu doar o simplă metaforă dintr-un text antic, ce și-a pierdut relevanța. Ele reprezintă o imagine a vieții, înaintea celulelor. Și este uimitor pentru mine că toate aspectele evidențiate mai sus nu sunt decât o fascinantă revelație a Creatorului înaintea omului, creația sa. Mai mult, cuvintele din v. 7 sunt rostite de Ana nu întâmplător, ci sunt contextualizate: Ea îl naște pe profetul Samuel după ce s-a rugat îndelung Dumnezeului oștirilor (Savaot).

Imaginea nu este completă. Să revenim la scena propusă inițial. Dyson ar continua argumentația cu cea de-a doua teorie, a lui Manfred Eigen care, după ce mai bine de patru decenii de „dominație” a perspectivei lui Oparin printre biologi, a reușit să o „răstoarne”. Eigen considera important că mai întâi au fost genele, urmate de enzime, și apoi de celule (F. Dyson, p. 61). El se bazează pe două concepte foarte puternice: cvasispecia și hiperciclul. O cvasispecie este o populație de molecule de ARN înrudite genetic, dar nu identice. Moleculele acestea formează șabloane pentru formarea unor molecule noi de ARN care aparțin cvasispeciei, arată același Dyson. Hiperciclul apare mai târziu și prin acest cuvânt se înțelege un nivel superior de organizare care intră în joc atunci când s-au format mai multe cvasispecii ARN.

Mie, însă, îmi atrage atenția o a treia teorie, pe care Dyson o prezintă cea a lui Cairns-Smith. Ea rezonează atât de mult cu Scriptura și cu ceea ce au afirmat Părinții Bisericii, încât cu greu ar putea fi despărțită de imaginea creaționistă din Geneză 2, 7.

Pe scurt, ea propune următoarele: mai întâi argila, apoi enzimele, apoi celulele, apoi genele. Deci, simplificând, această a treia teorie spune că la începutul vieții a fost un cristal natural în argilă care a dirijat sinteza moleculelor enzimatice absorbite pe suprafața sa. Mult mai târziu, aceste enzime au avut un fel de memorie prin care au învățat să sintetizeze membrane celulare și au fost încorporate în celule. Celulele aveau cristale de argilă cu ajutorul cărora îndeplineau într-o manieră primitivă funcțiile îndeplinite de celulele actuale. Interesantă este ideea centrală pe care o propune Dyson în urma analizei acestei teorii, anume că viața primară, bazată pe argilă ar fi putut exista și s-a dezvoltat în timp.

Aici ajunși, lăsați povestea aceasta să vă ocupe memoria, în același timp întorcându-vă la acel imn despre „lutul viu” al lui Andrei, episcopul Cretei. Chiar dacă sunteți sau nu biologi, chiar dacă acceptați sau nu creaționismul biblic, noțiunile acestea vă pot pune pe gânduri. E o prezentare scurtă, cu multe lipsuri, dar și prețioasă în contextul acesta al apropierii sărbătorilor pascale, al Săptămânii Patimilor (pentru ortodocși) în care un loc important îl ocupă centralitatea Crucii, după cum, iarăși, afirmă troparul: „Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase…”.

(Image by beate bachmann from Pixabay)

 

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

1 comment

Leave a reply