Marile noastre speranțe pixelate

Să tot fie câteva secole – unii zic patru, alții zic șase – de când am început să sperăm mai mult decât să ne amintim.
Înainte de a spera, încerc să îmi amintesc ce e amintirea. Simplu spus, cred că e asta: prilejul ca eu să mă fac loc al tău, al celui care ai plecat, care ți-ai părăsit locul tău de pe pământ. Iar cel ce vine după mine (dă, Doamne!), amintindu-și de mine, se va face loc al meu, celui care voi fi plecat.
Prin amintire ne purtăm unii pe alții, într-un șir lung-lung, pe brațele memoriei și călcând miraculos pe luciul oceanului uitării. Ca un pomelnic cu toate numele oamenilor lipite, fără
s p a ț i i între ele, într-un nume imens. Un Nume care, în cele din urmă, nu mai poate fi rostit decât de Cel-Care-Nimic-Nu-Uită, de Cel-Care-E-Însuși-Numele-Său.
Ivan Illich spune undeva: „Cartea a încetat să fie metafora fundamentală a lumii noastre; ecranul i-a luat locul”. Nu mai suntem litere, suntem pixeli. Literele cheamă alte litere pentru a lega cuvinte, pentru a rosti, pentru a naște sensuri din împreuna-alcătuire. Pixelii își scânteiază propria himeră; sunt autonomi, difuzi și seducători. Pixelii sclipesc întru deșertul digital, pori ai Fetei Morgana. Literele se înrădăcinează în lutul paginii, găsindu-și locul, așteptându-și rodul.
Speranțele lumii noastre pixelate sună a slogan și au gust de eternitate modificată genetic în laborator (fiindcă laboratoarele, nu bisericile, sunt azi locașurile speranței, tot așa cum calculatoarele, nu spiritele noastre, sunt locașurile memoriei). Și au miros de fum de navetă spațială plecată la colonizat sistemul solar. Ne-am îngrășat de speranțe ca niște copii îndopați cu junk food și acum planeta ne-a rămas mică.
Avem o planetă prea mică pentru speranțele noastre. Soluția e să zburăm, de ce am mai sta locului?
Dar pot exista aripi fără rădăcini? Poate exista speranță fără amintire?
Poate că da, doar că atunci se cheamă iluzie.
Sau utopie
(adică ne-loc).
*
Să tot fie câteva secole, unii zic patru, alții zic șase…
În cutia Pandorei a modernității se află cutia Progresului.
În cutia Progresului, se află cutia Mașinăriei.
În cutia Mașinăriei se află un Ecran lucios cu multe-multe aplicații.
În cutia Ecranului nelocuim Noi,
prinși într-un selfie-n grup, zâmbind larg cu masca vremurilor bine întinsă pe față.
În cutia din Noi,
ei bine,
cutia din Noi are ziduri de siliciu,
ziduri transparente, luminoase, orbitor de luminoase, dincolo de care nu se văd celelalte cutii.
Noi le zicem ferestre.
Totul acolo e oglindire interactivă, totul e spectacol, efecte speciale și publicitate.
Acolo aruncăm di-sperați cu speranțe în toate părțile, și ele se izbesc de zidurile transparente,
se transformă în iluzii și se întorc la noi.
Iluziile se întorc instantaneu la noi,
ca și cum ne-am da singuri like la propriile postări motivaționale despre speranță…
…În mijlocul atâtor pătrate întrepătrunse, noi cu iluziile noastre în cerc, pe repeat –
în cerc vicios, rotindu-se fără sens, fără loc,
ca semnul care apare pe ecran
și-ți dă speranță că filmul va mai continua, deși netul a picat de mult, tare de mult…
*
Și acum rămân: credința, nădejdea, iubirea, acestea trei. (1 Corinteni 13;13)
Vezi și alte articole din seria „Speranța – mod de întrebuințare”
(Photo by The Lazy Artist Gallery from Pexels)
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU