Metafora stadionului în imaginarul evanghelic românesc

Imaginea unui stadion pe care oamenii s-ar putea aduna în scopuri religioase, fără restricții și fără controlul autorităților era de domeniul fantasticului, însă era, poate, cu atât mai însuflețitoare.

Metafora stadionului are rădăcini vechi în imaginarul religios al evanghelicilor români. Era una dintre imaginile care articulau aspirații, dorințe și tânjiri sufletești profunde, exprimate în predici, cântări sau rugăciuni. Predicarea pe stadion, la radio sau la televiziune reprezenta un apogeu al așteptărilor și speranțelor.

Înainte de căderea dictaturii ceaușiste, cel mai vocal și cunoscut lider evanghelic, care vorbea împotriva regimului și îi anticipa prăbușirea, era Iosif Țon. Beneficia de o oră de emisie la Radio „Europa Liberă”, în fiecare duminică. În aceste emisiuni – care, în fapt, erau predici – apărea mereu aspirația spre libertate căreia cunoscutul pastor, aflat în Occident, îi dădea glas într-un limbaj comun pentru sute de mii de români.

Imaginea unui stadion pe care oamenii s-ar putea aduna în scopuri religioase, fără restricții și fără controlul autorităților era de domeniul fantasticului, însă era, poate, cu atât mai însuflețitoare. Această imagine apărea frecvent mai ales în rugăciuni.

Metaforă cu valoare de simbol, stadionul populat cu creștini care se închină vorbea simultan despre mai multe lucruri. În primul rând, era dorința de libertate religioasă și de exprimare publică a credinței. Nu putea fi imaginată o slujbă bisericească pe un stadion fără posibilitatea credincioșilor de a se aduna nestingheriți și în orice număr ar fi dorit. Un vis teribil de îndrăzneț în vremuri de restriște.

Stadionul devenea astfel proiecție simbolică a unui viitor posibil exclusiv printr-o credință care transcende datele istoriei imediate și se ancorează în lucrurile care sunt posibile numai la Dumnezeu.

Un stadion plin ochi nu era populat, în imaginarul religios evanghelic, doar cu membrii propriilor congregații, ci însemna și posibilitatea de a evangheliza societatea la o scară fără precedent. Totodată, în subtext se nutrea speranța că, odată învins regimul comunist ateu, țara se va întoarce „în masă” către Dumnezeu.

Toate acestea se întemeiau pe o speranță radicală, nebunească. Stadionul devenea astfel proiecția simbolică a unui viitor accesibil exclusiv printr-o credință care transcende datele istoriei imediate și se ancorează în lucrurile care sunt posibile numai la Dumnezeu.

La mai puțin de un an după evenimentele din decembrie 1989, stadionul plin de credincioși și necredincioși laolaltă devenea realitate în Oradea, Timișoara și București, cu prilejul „cruciadei” lui Louis Palau, din iulie 1990.

Anii următori, astfel de evenimente se vor repeta și vor beneficia de un context intra și interconfesional favorabil, grație emulației existente în mișcarea evanghelică și deschiderii reciproce pentru colaborare între aceste comunități până atunci oprimate de autorități – atmosferă stimulată, probabil, de entuziasmul și descătușarea de energie postcomuniste.

În timp, lucrurile se schimbă, iar prezența pe stadioane devine o chestiune ce ține, pentru organizatorii evenimentelor, de marketing și logistică. Chiar dacă, oficial, contează cu prioritate manifestarea ca atare, accentul se mută în chip semnificativ pe organizare și potențialul invitaților (sau gazdelor) de a atrage cât mai multă lume.

Deși, în teorie, Dumnezeu rămâne mereu personajul principal, în practică este cert că va conta foarte mult cine organizează, vorbește sau cântă.

În noua etapă, contează mult notorietatea, mediatizarea, influența și capacitatea de convingere. Cum îi aduci pe oameni? Cu ce îi atragi să vină în număr mare? Cine va fi personajul principal al evenimentului? De ce ar alege un eveniment și nu altul? Deși, în teorie, Dumnezeu rămâne mereu personajul principal, în practică este cert că va conta foarte mult cine organizează, vorbește sau cântă. Căci acum știm toți, chiar și numai instinctiv, că Dumnezeu nu acordă nimănui exclusivitate.

În prezent, avem o adevărată „piață” a evenimentelor de toate felurile, inclusiv creștine, astfel că nu mai poate fi evitată perspectiva concurențială. Participanți, oricât ar fi de dornici și de deschiși, trebuie să aleagă unde să meargă, fiindcă fiecare eveniment costă cel puțin timp, dacă nu și bani.

În plus, se întâmplă uneori ca evenimentele să fie explicit organizate într-o paradigmă competițională explicit asumată: dacă ei pot, atunci și noi putem. Sau putem chiar mai mult/bine. Avem deci o demonstrație de influență și capacitate de mobilizare. Destul de asemănătoare ca formă cu mitingurile electorale sau sindicale.

Aici intră în acțiune brandul personal, confesional sau bisericesc. Toți organizatorii sunt conștienți (iar dacă au naivități, se vindecă după prima experiență) că este deosebit de important cum este branduit/marketat orice eveniment religios. Iar cum confesiunile par să-și fi epuizat resursele de entuziasm postdecembrist, s-a revenit la atitudinea competitivă sau chiar subtil confruntativă. Chiar mai mult, există competiții între grupări interne sau între cei afiliați și cei independenți.

Stadionul nu mai este în primul rând un loc al aspirațiilor comune spre libertate și al dorinței de evanghelizare a nației, ci un teritoriu vizibil marcat de politici și rivalități ecleziale.

Trebuie să ai grijă „cu cine te asociezi”. Un exemplu notoriu – care ar putea constitui un studiu de caz – este vizita lui Franklin Graham în România. Desfășurat în Timișoara, în 2008, evenimentul a prilejuit delimitări publice în ceata baptiștilor. (Ironic e faptul că, după delimitarea de „urmașii” unor foști colaboratori, Franklin Graham redevine popular prin acțiunile sale politice.)

Astfel, stadionul nu mai este în primul rând un loc al aspirațiilor comune spre libertate și al dorinței de evanghelizare a nației, ci un teritoriu vizibil marcat de politici și rivalități ecleziale. Stindardul sub care se adună participanții la un moment dat devine adesea mai important decât scopul declarat al manifestației – scop care este întotdeauna prezentat ca fiind prioritar și înalt spiritual. Capacitatea sau incapacitatea de a umple un stadion nu mai sunt chestiuni spirituale, ci și profund mundane – cu toate că, evident, explicațiile organizatorilor uzează de un limbaj (uneori excesiv de) spiritualizat pentru a-și descrie eșecul sau succesul.

Dacă evenimentul de pe stadion este un succes, atunci acesta este tradus ca bunăvoință divină revărsată peste cei prezenți și – implicit – un gir dat brandului central al evenimentului (vorbitor, organizație, confesiune sau cine o fi). Dacă, dimpotrivă, se înregistrează un eșec sau un semieșec, explicația este plasată sub semnul războiului spiritual, iar organizatorii/actorii principali sunt, de fapt, niște eroi, în ciuda nereușitei, de care nu pot fi considerați responsabili. Firește, competitorii organizatorilor vor decodifica cu totul altfel eșecul celorlalți. Subtextul simbolului este lecturat din foarte multe perspective și cu un ochi extrem de critic, fără ca acest fapt să devină neapărat public.

În aceste condiții, stadionul devine spațiul unor declarații de forță, influență și putere. Este simbol al resurselor disponibile și al capacității de mobilizare. Unitatea este cea a susținătorilor: un cerc, de regulă, închis și adesea exclusivist. Chiar dacă, în fundal, evenimentul de pe stadion este și o declarație spiritual-religioasă, în competiția actorilor religioși el este folosit ca instrument de măsură și comparație între tabere. Locul declarațiilor de unitate a fost luat de declarațiile de independență și potență.

Stadionul devine spațiul unor declarații de forță, influență și putere. Este simbol al resurselor disponibile și al capacității de mobilizare.

Mai recent, manifestările religioase de pe stadioane sunt acompaniate de conotații politice și ideologice. Acest element complică lucrurile într-un sens surprinzător: delimitările nu mai pot fi foarte tranșante, fiindcă oricând poate fi invocat un aspect ideologic-politic care devine fundamental când este pus în termeni teologici. De pildă, dacă se discută pe stadion despre dreptul la viață (chiar dacă s-au spus și o grămadă de prăpăstii), o eventuală critică a evenimentului poate fi interpretată ca „progresistă” sau „marxistă” – cine altcineva ar critica o manifestație pro-life? Și se practică asemenea deturnări ale declarațiilor incomode.

Așa se face că elementul politic devine un important factor de presiune care forțează o aparentă (?) unitate, în vreme ce elementul religios-spiritual permite oricâte delimitări. Deși situația pare demnă de plâns, privită mai atent, nu mai e chiar atât de surprinzătoare. Ideologia și politica impun înregimentări obediente. Lumea spirituală este (sau ar trebui să fie) un spațiu al libertății. Rămâne însă deplorabilă ușurința cu care unitatea creștină este sacrificată de interese și orgolii, iar ideologia poate fi livrată ca nou standard al unității.

Ironia amară face că și înainte de căderea comunismului, și după, imaginea stadionului poartă o importantă măsură de triumfalism evanghelic ce se prezintă astfel un element de continuitate care reușește să se insinueze în orice manifestare publică de asemenea anvergură. Iar o altă constantă nefericită este manipularea, care pare să fie lipită de aproape toate manifestările de anvergură ale evanghelicilor români. Ca și cum Dumnezeu ar avea nevoie mereu de o mână de ajutor.

De cele mai multe ori, gesticulația religioasă în public este confundată cu interacțiunea în/cu spațiul public.

În fine, un alt factor demn de luat în seamă în privința încărcăturii simbolice a imaginii stadionului are de-a face cu prezența în spațiul public. De cele mai multe ori, gesticulația religioasă în public este confundată cu interacțiunea în/cu spațiul public. Or, pentru a interacționa cu spațiul public, ar fi nevoie de minime cunoștințe despre ce înseamnă și cum funcționează acest locus comun. Vorbitorii religioși care capătă oleacă de notorietate au (și dau) adesea impresia că se pricep la ceea ce se întâmplă în spațiul public. Însă spațiul public presupune capacitatea de a asculta, de a înțelege și de a răspunde altor actori publici. A predica în piață sau pe stadion poate avea o aură profetică legitimă, dar poate să nu aibă nicio legătură cu viața publică.

Spațiul public (așa cum este el înțeles în lumea occidentală unde s-a născut) este strâns legat de buna funcționare a democrației și de susținerea instituțiilor care dau structură democrației. În spațiul public, se formează un tampon civic între stat și individ. Însă acest tampon ține de funcționarea societății civile. Biserica în spațiul public se situează, cel mai probabil, în sfera societății civile și sigur nu se face purtătoarea intereselor unui partid. Căci, odată ce devine slugă politică, își pierde orice credibilitate. În spațiul public, biserica trebuie să lupte pentru independența sa cu hotărâre, cu discernământ, dar nu cu aroganță, nici cu răutate sau cu insultarea preopinenților. Și mai ales, nu ar trebui să se lase antrenată între lupte politice și partinice. Astfel de angajamente se pot dovedi dăunătoare pentru creștinism, chiar dacă sunt avantajoase pentru diverși lideri la un moment dat. În spațiul public, greșelile trebuie și pot fi recunoscute – cu atât mai mult atunci când sunt de notorietate.

Pe aceeași imagine simbolică se adaugă noi straturi de semnificație care nu sunt neapărat conștientizate, dar se pot citi și, cu siguranță, oglindesc percepții, atitudini, perspective, strategii, evoluții sau involuții.

Așadar, pe aceeași imagine simbolică se adaugă noi straturi de semnificație care nu sunt neapărat conștientizate, dar se pot citi și, cu siguranță, oglindesc percepții, atitudini, perspective, strategii, evoluții sau involuții. S-ar putea obiecta că, în fond, Dumnezeu este cel care lucrează pentru a aduce lumea. Totuși, este greu de trecut cu vederea faptul că oamenii care organizezează întâlniri pe stadioane depun eforturi foarte mari de mediatizare și nu se limitează la gesturi strict spirituale (rugăciune și răspândirea veștii din gură în gură printre cei interesați). În sine, nu consider că reprezintă o problemă, dar cred că ratăm înțelegerea unor realități atunci când, dintr-un elan fals religios, evităm să analizăm faptele și în dimensiunea lor profund umană.

De exemplu, chiar dacă avem și în prezent întâlniri cu caracter interconfesional, ele nu mai sunt cum erau, cel puțin la nivel de percepție, în anii 1990: rodul  unor aspirații și eforturi comune. Ci acum sunt răspunsuri la chemarea unor organizații influente, lideri cu charismă sau celebrități internaționale. Iar prezența la o întâlnire publică pe stadion capătă uneori și valoare de protest față de regulile confesionale sau ecleziale.

Fără să fie anulată valoarea spirituală a acestor manifestări (care e greu de cuantificat mai ales pe termen lung), aceste schimbări merită privite cu toată atenția. Ele țin de dimensiunea umană a manifestării comunităților de credință și de înțelegerea reală de sine, absolut necesară pentru o imagine proprie onestă. E oglinda în care trebuie privit pentru a identifica erorile și a învăța din ele.

A predica în piață sau pe stadion poate avea o aură profetică legitimă, dar poate să nu aibă nicio legătură cu viața publică

Cred că se poate admite, în final, măcar ca ipoteză de lucru ideea că transformările pe care le suferă imaginea stadionului în imaginarul religios evanghelic românesc reflectă niște schimbări care se produc în interiorul mișcării de-a lungul celor 30 de ani. De la emulația și unitatea (imperfecte, cu siguranță) din anii ’90 către piața concurențială de acum și, mai departe, către conotarea politico-ideologică a manifestărilor religioase și adaptarea dificilă la prezența relevantă în spațiul public.

Pentru clarificare, trebuie spus că această analiză se referă doar la percepția stadionului ca imagine simbolică, nu la ceea ce se întâmplă efectiv cu oamenii care participă la astfel de întâlniri. Nici la modul în care providența divină acționează prin demersurile umane sau în ciuda lor. De asemenea, evenimentele recente desfășurate pe stadioane sau în săli de spectacole sunt doar pretextele acestei reflecții, fiindcă nu m-au interesat punctual, ci numai prin prisma unor trăsături definitorii. Și ca să mai lămuresc o chestiune de principiu: cred că manifestările creștine – fie ele și liturgice – sunt legitime teologic (mai ales în cheie protestantă) și în alte spații decât cele special consacrate.

(Photo by Willian Justen de Vasconcellos on Unsplash)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

RON

EUR

USD

Alege suma

50

100

200

Donează

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU