Metanoia: idealuri uitate

Share:

Pentru cititorii Scripturii, e bine-cunoscut faptul că marele apostol Pavel a atras ucenicilor săi atenția asupra nevoii transformării gândirii, nu doar a transformării inimii și simțirii. El a făcut lucrul acesta atunci când le-a poruncit: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.”[1] Întoarcerea simțirii către Dumnezeu este, într-adevăr, pasul inițial, fără de care înaintarea sufletului spre Divinitate nu este posibilă. Pe lângă pasul acesta există însă și pasul iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul, iar transformarea minții sau metanoia este prima formă de manifestare a acestei noi și mai adânci forme a iubirii de Dumnezeu.

După părerea adesea tacită a unor astfel de oameni, ființa umană este rea în esența ei și nu are nicio șansă să ajungă vreodată neprihănită. Așadar, se întreabă ei, la cel bun să ne mai străduim?

Discuția referitoare transformarea minții trebuie să înceapă cu înțelegerea textului din Romani care zice: „Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea și mă ține rob legii păcatului care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?”[2]

Din nefericire pentru mulți dintre noi, acesta este un text în spatele căruia lenevia și comoditatea spirituală ne îndeamnă să ne ascundem, cu ajutorul său înșelându-se mulți oameni cu inima împărțită, care iubesc lucrurile din lume mai mult decât pe Dumnezeu. După părerea adesea tacită a unor astfel de oameni, ființa umană este rea în esența ei și nu are nicio șansă să ajungă vreodată neprihănită. Așadar, se întreabă ei, la cel bun să ne mai străduim? Încercările noastre par sortite eșecului de la bun început și în principiu, iar dacă există vreo posibilitate de a ieși din păcat, lucrul acesta nu-l poate face decât Dumnezeu însuși și nu-l poate face decât printr-o minune în exclusivitate a sa, cu totul obiectivă și la care noi nu putem contribui cu nimic. Așadar, continuă această învățătură, noi oamenii nu putem și trebuie să facem nimic; el a făcut totul sau va face totul în viitor. Nouă înșine nu ne rămâne decât să așteptăm, adică, să dormim în continuare în preocupările noastre lumești, cerându-ne iertare în fiecare duminică, pentru că, după cum am văzut, pe lângă faptul că nu putem face nimic, nici nu trebuie să facem nimic.

Vestea bună este însă că eu nu sunt firea mea pământească, decât dacă-mi place să fiu sau dacă nu știu cum să ies din ea. Din fericire pentru noi, în Hristos ni se oferă posibilitatea de a o părăsi.

Dacă se întâmplă totuși ca somnul acesta să ne fie superficial, iar conștiința ne mai pișcă din când în când, ne aducem aminte unii altora de iertarea lui Hristos. El iartă non-stop. Misiunea lui este să curețe mereu după noi, fiind el însuși, după toate aparențele, incapabil să ne scoată din situația problematică în care ne găsim. Dacă nu reușim să ne adormim la loc cu astfel de mângâieri, invocăm imediat formula celebrului Pavel: Dumnezeu ne socotește neprihăniți. Noi nu suntem neprihăniți, dar așa ne socotește el; pentru că – nu-i așa? – soluția lui Dumnezeu la problema păcatului nostru este înșelarea de sine. Atunci când nu-i place ceea ce vede, își schimbă ochelarii. În paranteză fie spus, dacă într-adevăr așa stau lucrurile, ne putem întreba de ce nu a recurs la soluția oftalmologului încă de la bun început, evitând astfel sângeroasa trimiterea pe cruce a Fiului său. Dar de ce am pune întrebări care ne-ar putea trezi din adormirea noastră? Așadar, ni se spune în continuare, nu doar că Dumnezeu ne vede așa cum nu suntem, dar chiar neprihănirea lui Hristos însuși a fost trecută în contul nostru. O avem. E adevărat că nu o putem arăta nimănui, nici măcar cugetului nostru, care, nereușind să se înșele singur, urmând modelul suprem, continuă cu obrăznicie să ne mustre. Dar aceasta nu înseamnă că nu avem neprihănirea Mântuitorului, pentru că, urmând din nou principiul fraudei teologice, Dumnezeu s-a specializat în dăruirea de cutii goale și în expedierea de daruri pe care nu le poate vedea nimeni. S-ar prea putea ca mai înspăimântător decât această soteriologie să fie faptul că nu ne speriem de ea.

Din fericire pentru iubitorul de Dumnezeu, ceea ce Pavel descrie în pasajul pe care l-am citat nu este condiția permanentă a sufletului creștin, ci doar condiția lui inițială; ceea ce apostolul afirmă este că nimic bun nu locuiește în firea lui pământească. Ea este cea care păcătuiește în el și în mine, fără ca el sau eu să o putem opri. Vestea bună este însă că eu nu sunt firea mea pământească, decât dacă-mi place să fiu sau dacă nu știu cum să ies din ea. Din fericire pentru noi, în Hristos ni se oferă posibilitatea de a o părăsi. Așadar, există în mine ceva ce nu sunt eu, dar acesta este un lucru de care mă pot despărți, prin harul lui Dumnezeu. Fără îndoială, dacă rămân în firea mea pământească, nu voi birui niciodată, pentru că, ne spune Scriptura, „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească”.[3] El a închis păcatul acolo. Firea pământească este temnița în care Dumnezeu a arestat păcatul; este salonul în care a pus păcatul în carantină, după care a condamnat firea pământească la moarte pe cruce.

Trebuie să știm că suntem ceea ce gândim; gândim ceea ce căutăm; căutăm ceea ce iubim; și iubim frumusețea pe care o vedem.

Vestea bună a evangheliei stă în faptul că, pe lângă firea pământească pe care nu o pot reeduca ci doar abandona, există în mine încă ceva, un al doilea loc, iar acest loc se numește duhul. Acesta este locul în care eu trebuie să mă mut definitiv, abandonând tovărășia mea penitenciară cu păcatul închis în firea pământească. Și cum ne mutăm dintr-un loc într-altul? Prin lucrurile la care ne gândim și prin îndemnurile de care ascultăm.[4] Trebuie să știm că suntem ceea ce gândim; gândim ceea ce căutăm; căutăm ceea ce iubim; și iubim frumusețea pe care o vedem. Dacă iubești lucrurile din lume, înseamnă că ești fascinat de frumusețea lor, nu ai înțeles încă inconsistența lor spirituală și ontologică, iar ochii sufletului tău nu au văzut încă, așa cum trebuie, frumusețea uluitoare a lui Dumnezeu. Când vei vedea frumusețea lui Dumnezeu, frumusețile lumii vor păli întru insignifianță. Caută, așadar, această frumusețe în Scriptură, în rugăciune și în viețile sfinților care au trăit în trecut. Ea este comoara transformatoare a minții și a inimii tale și secretul metanoiei.

Din perspectiva transformării minții, se poate vorbi despre trei categorii umane. Există, mai întâi, omul trupesc inconștient, mort în păcat, care nu constată vreo discrepanță între voința minții lui și legea trupului său, din cauză că cea dintâi o urmează cu fidelitate pe aceasta din urmă. Există apoi omul trupesc conștient de robia sa față de firea pământească. Omul acesta este o ființă dezbinată între omul dinăuntru sau mintea care primește cu bucurie legea morală a lui Dumnezeu, după cum afirmă Pavel, și omul din afară, adică, trupul dominat de o lege contrară legii morale divine. În sfârșit, există și omul duhovnicesc, care cunoaște și el discrepanța dintre omul lăuntric și omul exterior, însă cel dintâi este cel care-i comandă mersul vieții, nu acesta din urmă.

Moartea trupului este un act duhovnicesc al sufletului. Trupul rămâne viu, dar trăiește sub incidența nerecunoașterii sale ca valoare ultimă.

Pasajul citat la începutul acestui articol descrie starea omului firesc conștient de robia lui și ne învață că nu trecem de la această stare la cea de-a treia stare prin puterea voinței noastre omenești, pentru că voința de a face un lucru nu înseamnă neapărat și puterea de a-l face. Este important să voim, dar nu este și suficient. De la prima etapa, cea a morții spirituale, la etapa a doua se trece atunci când omul aude Cuvântul și-l înțelege cu inima, adică, atunci când omul începe să-l iubească pe Dumnezeu cu inima. În schimb, trecerea de la starea de om trupesc conștient de robia lui la starea de om duhovnicesc eliberat de păcat se face prin dobândirea puterii de a trece de la etapa iubirii de Dumnezeu cu inima la etapa iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul. La nivelul iubirii de Dumnezeu cu inima, mintea primește legea lui Dumnezeu, dar o înțelege într-o manieră superficială, ca pe un element al gândirii discursive, ca pe o doctrină și ca pe o provocare etică. Această superficialitate a gândirii discursive trebuie însă înlocuită cu profunzimea transformării ei.

Cum se face lucrul acesta? Care este metoda? Într-un singur cuvânt și fără menajamente, metoda este moartea. Lucrul acesta este prezentat de apostolul Pavel, atunci când zice: “Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.”[5] Ce înseamnă să ne aducem trupurile ca o jertfă vie? Orice jertfă este moartă, cum s-ar putea ca jertfa trupului nostru să fie vie? Ceea ce moare, în cazul acesta, este trupul nostru, însă el nu moare fizic, ci duhovnicește. Moartea trupului este un act duhovnicesc al sufletului. Trupul rămâne viu, dar trăiește sub incidența nerecunoașterii sale ca valoare ultimă. Din domn, trupul devine serv, o simplă unealtă. Identitatea noastră se deplasează din zona trupească în zona duhovnicească. În urma sacrificării trupului, realizăm nepotrivirea cu chipul veacului, adică, intrăm într-o stare de dizarmonie valorică cu ceilalți, care stabilesc, prin numărul lor, mersul lumii. Din acest punct de vedere, sistemul nostru de valori devine nelumesc, dat fiind faptul că valorile lumii sunt trupești, în timp ce valorile creștine sunt duhovnicești.

Acesta este secretul transformării duhovnicești a ființei umane. Este o schimbare a minții, adică, a modului în care ne gândim pe noi înșine și a modului în care gândim lumea în mijlocul căreia considerăm că ne aflăm.

Este important, în acest context, să înțelegem că una dintre valorile oricărui sistem de valori este recunoașterea socială. Ne raliem valorilor lumii, nu doar pentru că ne plac, ci și pentru că ne aduc recunoașterea celorlalți. Pentru că suntem ființe sociale, căutăm slava, adică, onoarea și prețuirea care vin de la oameni, nu slava și prețuirea care vin de la Dumnezeu, iar aceasta stare este opusă stării credinței, după cum aflăm din cuvintele Mântuitorului, care îi întreabă pe iudei: „Cum puteți crede voi care umblați după slava pe care v-o dați unii altora, și nu căutați slava care vine de la singurul Dumnezeu?”[6]

Pentru a pătrunde în sfera vieții creștine autentice, este nevoie de o transformare radicală a vieții, dinspre interesele lumești către interesele duhovnicești. Isus s-a referit la lucrul acesta, în discuția sa cu Nicodim, folosind expresia „naștere de sus”.[7] Este un început complet nou, la fel de radical pe cât a fost și nașterea noastră fizică. Nu este vorba despre o îmbunătățire a caracterului sau despre o ameliorare a comportamentului; este vorba despre moarte și înviere. Isus l-a confruntat pe Nicodim cu această realitate, atunci când i-a zis: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.”[8] Nicodim a rămas șocat, pentru că a înțeles profunzimea transformării la care se referea Isus, dar nu a înțeles și natura acestei transformări. Astfel, bătrânul învățător al lui Israel l-a întrebat, așa cum am vrea să-l întrebăm și noi: „Cum se poate naște un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască?”[9] Isus l-a corectat imediat, în ce privește natura nașterii de sus. Nu era vorba despre o renaștere trupească, ci despre o naștere duhovnicească. Acesta este sensul cuvintelor: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne, și ce este născut din Duh este duh.”[10] Nicodim nu se mulțumește însă doar cu atât. El înțelege acum că nu este vorba despre o renaștere fizică, însă aceasta nu înseamnă că știe cum se realizează nașterea de sus. Din această cauză, el întreabă încă o dată „cum?” La această a doua întrebare a lui Nicodim, Mântuitorul a răspuns: așa „cum a înălțat Moise șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului.”[11] Cu alte cuvinte, nașterea de sus se face după modelul înălțării Fiului Omului.

Una dintre marile greșeli ale teologiei protestante este interpretarea strict ispășitoare a morții lui Hristos, pierzându-se din vedere valoarea călăuzitoare a sacrificiul său.

Acesta este secretul transformării duhovnicești a ființei umane. Este o schimbare a minții, adică, a modului în care ne gândim pe noi înșine și a modului în care gândim lumea în mijlocul căreia considerăm că ne aflăm. Ce înseamnă înălțarea Fiului Omului? În sensul acesta, Scriptura vorbește despre trei înălțări. Hristos a fost înălțat pe cruce; el a fost ridicat din mormânt; și s-a înălțat de pe Muntele Măslinilor. Pe cruce, el și-a adus trupul ca jertfă, așa cum apostolul Pavel ne îndeamnă să procedăm și noi. A fost înviat din mormânt la o viață nouă, așa cum înviem și noi, dacă murim împreună cu el, după cum subliniază același apostol când zice: „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă.”[12] În sfârșit, Mântuitorul s-a înălțat și de pe Muntele Măslinilor până la dreapta Tatălui, tot așa cum mărturisește și apostolul Ioan cu privire la noi, atunci când zice: „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”[13] Există și pentru noi o înălțare ca aceea de pe Muntele Măslinilor și ea ascultă tot de legea transformării, formulată de apostolul Pavel când zice: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”[14] Iată, așadar, metoda și etapele nașterii de sus. Această întreită înălțare este portretul Biblic al metanoiei.

Una dintre marile greșeli ale teologiei protestante este interpretarea strict ispășitoare a morții lui Hristos, pierzându-se din vedere valoarea călăuzitoare a sacrificiul său. Isus nu este doar Mielul lui Dumnezeu care a murit în locul nostru și care ridică păcatul lumii, ci este și calea, adevărul și viața. El a murit pentru păcatele noastre și astfel a deschis pentru noi calea către Dumnezeu, dar el nu a umblat pe cale în locul nostru, ci doar a deschis-o pentru noi. În calitate de înainte-mergător al nostru, el și-a sacrificat trupul, pentru a fi înviat în Duh. El a luat asupra lui păcatele noastre și a primit pedeapsa pentru ele, iar prin faptul acesta el ne-a deschis drumul spre Dumnezeu, un drum care este el însuși. Valoarea ispășitoare a morții lui Hristos constă în spălarea păcatelor noastre. Valoare călăuzitoare a sacrificiului său stă în faptul că ne oferă eliberarea de sub puterea păcatului, dacă îl urmăm pe aceeași cale a crucii pe care a mers și el. Viața creștină nu înseamnă doar iertare, ci iertare și sfințire; și amândouă acestea ne sunt oferite prin cruce.

Viața noastră omenească trebuie organizată în termenii intereselor sufletești și duhovnicești, nu în termenii intereselor trupești. Trebuie să ne gândim viața ca suflete, nu ca trupuri.

Prin urmare, omul firesc conștient de robia lui cunoaște lupta dintre omul exterior, trupesc, și omul interior, dar nu are puterea să se elibereze de sub puterea omul exterior. Neputința lui vine din faptul că se identifică cu acest om exterior, care-l strivește sub greutatea mentalităților lui. Sufletul care se confundă cu trupul pe care crede că-l controlează este controlat de trupul acesta și va rămâne pentru totdeauna firesc. Nu trebuie să ne gândim pe noi înșine ca pe niște trupuri, ci ca pe niște suflete care controlează trupuri și care au acces la lumea fizică prin trupurile respective. Adevăratul om este sufletul și duhul, iar ansamblul acesta are nevoile, aspirațiile și interesele sale specifice, care nu au nimic de-a face cu existența trupească. Este adevărat că suntem întrupați, dar aceasta nu înseamnă că suntem trupuri. Viața noastră omenească trebuie organizată în termenii intereselor sufletești și duhovnicești, nu în termenii intereselor trupești. Trebuie să ne gândim viața ca suflete, nu ca trupuri. Această transformare a gândirii are loc în momentul în care realizăm că lumea în care trăiește trupul și prin trup trăiește și sufletul se aseamănă cu un pântec din care trebuie să ieșim în final, născându-ne. Ieșim din această lume, mai întâi, cu duhul și cu sufletul nostru, iar în final, vom ieși și trupește.

Așa vrea acum să vă propun acum un experiment mental simplu. Acest experiment nu are valoare doctrinară, ci este o simplă încercare ilustrativă. Pentru a înțelege mai bine în ce constă metanoia și ce fel de transformare aduce ea, haideți să parcurgem împreună un mic traseu, care începe cu fizica de clasa a VIII-a, respectiv, cu teoria referitoare la natura luminii.

Fizica actuală ne învață că lumina este o undă electromagnetică. Dacă o rază de lumină întâlnește o prismă triunghiulară de sticlă, să zicem, ea se desface în culorile spectrului. Diferența dintre culorile spectrului luminii este una de frecvență. Astfel, culoarea roșie este lumina cu frecvența cea mai joasă, în timp ce violetul este lumina cu frecvența cea mai înaltă. Culoarea percepută a unui obiect este proprietatea lui de a absorbi toate lungimile de undă luminoase, cu excepția celei sau a celor care-i constituie culoarea. Acestea sunt reflectate. Acum, date fiind aceste informații, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: Unde se află culoarea? Nu putem contesta existența ei, dar ne putem întreba cu privire la localizarea ei. După explicațiile fizicii, culoarea nu se află în obiectul colorat. Acolo nu avem decât frecvențele undelor electromagnetice absorbite sau reflectate. Culoarea nu pare să existe nici în spațiul dintre obiect și ochiul care o percepe, pentru că în spațiul acesta se deplasează tot o undă electromagnetică, cea reflectată de suprafața obiectului. Și în cazul acesta avem tot o frecvență, iar frecvențele pot fi descrise doar matematic; ele nu sunt colorate. S-ar putea crede că vom găsi culoarea la nivelul retinei, însă acolo nu avem decât unda reflectată care se transformă în impulsuri electrice nervoase, dar nici unda incidentă și nici impulsul electric generat nu sunt colorate. Știm, de asemenea că, în creier, circulă tot impulsuri electrice și că nici acestea nu sunt colorate. Așadar, unde este culoarea?

Lucrurile nu au o natură intrinsecă și strict obiectivă pe care să o putem gândi independent de proiectele noastre. Într-o măsură substanțială, ele acceptă natura pe care noi înșine le-o prescriem.

Ea nu pare să existe nici la nivelul obiectului, nici în spațiul dintre obiect și organul de percepție, nici la nivelul organului de percepție și nici în sistemul cerebral aferent acestui organ. Cu alte cuvinte, culoarea nu pare să existe nicăieri în lumea fizică. Așadar, trebuie să existe un alt domeniu decât cel fizic în care culoarea să existe, iar acest domeniu este conștiința sau mintea. Ni se impune astfel concluzia că orice culoare pe care o atribuim lucrurilor nu există decât la nivelul facultății perceptive, adică, în minte. Iar în cazul în care culoarea se află în minte, tot acolo trebuie să fie și forma ei. Am putea construi argumente similare și cu privire la sunete, la mirosuri, gusturi sau cu privire la oricare alte percepții ale noastre. Concluzia, paradoxală pentru mentalitatea noastră obișnuită, este că realitatea percepută se găsește în minte și că nu mintea se află în realitatea percepută. Trăim în fiecare zi cu impresia că mintea se află în creier și că ea există undeva în lumea obiectelor. Se pare însă că toate această lume percepută se află în minte, inclusiv creierul și craniul care-l conține, pentru că și ele sunt perceptibile. Fără îndoială, din punct de vedere acțional, mintea depinde de creier; dar la fel de adevărat este și faptul că, din punct de vedere fenomenal, creierul este un dat al experienței minții, împreună cu întreaga lume fizică.

Nu doar lumea percepută se află în această stare de dependență mentală, ci și lucrurile concepute. Percepțiile constituie materia primă a concepțiilor. Așadar, dacă percepțiile sunt în minte, cu atât mai puțin ar putea fi în altă parte concepțiile. Dar să nu ne grăbim. Conceperea unui lucru este o operație a gândirii și cuprinde două momente. Unul dintre ele este conceperea naturii obiectului, pentru că orice lucru conceput are o anumită natură, redată prin definiția lui. Al doilea moment este conceperea unității obiectului, pentru că orice lucru conceput este întotdeauna unul. Interesant este faptul că atât natura lucrului, cât și unitatea lui, nu se constituie în absența contribuției minții, pentru că natura pe care o atribuim unui obiect este suma rolurilor pe care obiectul respectiv le poate juca în proiectele noastre, iar unitatea obiectului nu este nici ea străină de mintea care-l concepe. Astfel, atribuim unitate obiectuală unei părți a realității înconjurătoare, în virtutea faptului că ne afectează în același fel. Unitatea pe care o acordăm obiectului este de fapt unitatea modului în care el ne afectează, respectiv unitatea rolului pe care îl joacă în proiectele noastre, ceea ce înseamnă că natura obiectului este cea care întemeiază unitatea obiectului.

Mintea firească este mintea care se confundă pe sine cu trupul în care este întrupată. Firesc este sufletul care gândește, simte și acționează predominant în virtutea intereselor trupului său, crezând că el însuși este trupul acesta.

Nu putem, desigur, afirma că lumea este în totalitatea ei un dat subiectiv, pentru că există limite până la care ne putem juca cu natura și unitatea lucrurilor, tot așa cum există limite până la care lumea percepută ni se datorează. Dacă nu ar fi așa, am fi atotputernici. Cu toate acestea, nu există niciun element al lumii, perceput sau conceput, care să nu ni se datoreze, în fenomenalitatea și ordinea lui. Omul nu este un spectator neutru al lucrurilor, ci un făuritor și un utilizator al lor. Mintea omului este împreună-creatoare cu Dumnezeu, atunci când este vorba despre facerea lucrurilor. Contribuim la facerea lor, prin intermediul intereselor și al proiectelor noastre. Astfel, pentru că dorim binele trupesc, de exemplu, multe dintre proiectele noastre au un astfel de scop, în raport cu care lucrurile devin fie mijloace pentru atingerea lui, fie piedici. Din această cauză, a înțelege natura unui lucru înseamnă a înțelege rolurile, pozitive sau negative, pe care lucrul respectiv le poate juca în proiectele noastre, iar dacă proiectul nostru se schimbă, se schimbă și natura concepută a lucrurilor. Lucrurile nu au o natură intrinsecă și strict obiectivă pe care să o putem gândi independent de proiectele noastre. Într-o măsură substanțială, ele acceptă natura pe care noi înșine le-o prescriem.

Concluzia la care ajungem este că natura percepută și concepută a lucrurilor se află în minte, nu în presupusul domeniu al lucrurilor însele; și tot acolo se află și unitatea și ființa lor. Deși se găsesc în afara corpului nostru, ele nu se află și în afara minții noastre. La rândul ei, deși întrupată, adică, dependentă de creier, mintea nu se află în creier, ci mai degrabă creierul se află în minte, împreună cu tot trupul nostru și cu întreaga lume fenomenală care-l înconjoară. Lumea este ca o gogoașă în mijlocul căreia se află trupul, dotat cu creier și cu sistemul său perceptiv. Mintea este însă condiția care face posibil tot acest sistem. Ea nu este trup, nici în trup, ci are acces la lumea trupului, prin trup și prin întrupare. Sub raportul percepției și al concepției, mintea este locul în care universul se constituie și există, un univers în care se află și trupul nostru și trupurile celorlalți oameni. Noi nu suntem trupul, ci doar utilizatorii lui; și reușim să-l folosim pentru că suntem întrupați.

Viața omului duhovnicesc este organizată de nevoile sale duhovnicești: de nevoia de dragoste, de frumusețe, bunătate sau înțelepciune, adică, de virtuți.

Dar dacă mintea și întregul nostru suflet nu există în trup, atunci ele nu fac parte din universul fizic și trebuie să existe într-un univers nefizic sau spiritual, în pofida faptului că conștiența noastră este profund marcată de lumea fizică. Această focalizare a conștienței asupra trupului și a intereselor sale este cea care ne identifică fenomenal cu trupul. Dar oricine crede că este trupul trăiește o viață întemeiată iluzie și, pentru că trupul este un lucru fragil, pe spaimă. Trupul se poate îmbolnăvi, poate flămânzi, poate fi rănit; iar dacă eu mă identific cu el, atunci asum că toate lucrurile care i se întâmplă lui mi se întâmplă mie și voi trăi într-o teamă perpetuă. Dacă aceste lucruri mi s-au întâmplat deja, voi trăi în întristare și depresie continuă. Dar când aflăm cine suntem cu adevărat, adică, niște entități netrupești venite în excursie în lumea trupului, Dumnezeu ne rezolvă nu doar o problemă sau alta, ci ne vindecă de însuși faptul că avem probleme legate de lucrurile din lume.

Trupul este jucăria mea fizică, prin care intru în contact cu lumea fizică, pentru o vreme. Dumnezeu ne pune în această situație pentru a experimenta natura sa creatoare și puterea lui mântuitoare. În contextul acestei lumii fizice, ne întâlnim cu Dumnezeu, așa cum Adam se întâlnea cu el în Grădina Edenului. Suntem trimiși aici ca la școală, pentru a învăța lucruri elementare despre Făcătorul nostru. Înaintea căderii, lumea a fost o grădină în care Dumnezeu se întâlnea cu omul în răcoare zilei. Acum, mântuiți fiind, ne întoarcem la această stare. Altfel, gândirea noastră rămâne firească, trupească; și rămâne astfel în primul rând prin felul în care ne gândim pe noi înșine, respectiv, ca trupuri. Mintea firească este mintea care se confundă pe sine cu trupul în care este întrupată. Firesc este sufletul care gândește, simte și acționează predominant în virtutea intereselor trupului său, crezând că el însuși este trupul acesta. Un astfel de suflet devine robul sclavului său.

Când trupul își pierde urgența, lumea și păcatul își pierd puterea. Acesta este sensul răstignirii trupului și al morții față de lume.

Mintea duhovnicească, pe de altă parte, nu se confundă cu trupul. Ea gândește, simte și acționează în virtutea intereselor sale spirituale proprii, știind că realitatea ultimă e de factură spirituală, nu de natură fizică. Viața omului duhovnicesc este organizată de nevoile sale duhovnicești: de nevoia de dragoste, de frumusețe, bunătate sau înțelepciune, adică, de virtuți. Fără îndoială, operăm cu lucrurile din lume și avem nevoie de ele, însă scopurile ultime ale preocupărilor noastre desfășurate în lume nu sunt lumești, adică, derivate din lume. Adevărata dimensiune în care mintea duhovnicească există este cea morală și spirituală. Ea nu trăiește în conformitate cu mersul lumii acesteia, pentru că nu se confundă cu trupul, organizatorul acestei lumi.

Metanoia este acea schimbare a minții în virtutea căreia mintea firească devine duhovnicească. În urma acestei transformări, sufletul care trăiește viața trupului, care gândește gândurile trupului, obține conștiența libertății sale. Pentru un astfel de suflet, lumea își pierde fatala ei puterea de atracție. Existența în interiorul sistemului lumii și în termenii acestui sistem devine, pentru el, un prilej de învățare, nu locul în care își caută împlinirile ultime. Seriozitatea lumii se diminuează; nu rămâne decât importanța ei pentru dezvoltarea noastră spirituală. Violența ispitelor și a suferințelor scade și ea, deși rănile vor continua să doară. După cum aflăm din cuvintele apostolului Pavel, „ cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământești umblă după lucrurile firii pământești; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace.”[15]

Când trupul își pierde urgența, lumea și păcatul își pierd puterea. Acesta este sensul răstignirii trupului și al morții față de lume. Aceasta este metoda eliberării de sub puterea păcatului, după cuvintele apostolului care spune: „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.”[16] Atât timp cât considerăm că suntem identici cu trupurile noastre, vom rămâne trupești, dar când vom înțelege că suntem duhuri întrupate, vom deveni duhovnicești.

În concluzie, trebuie să înțelegem că există în creștinism o eliberare de păcat și că ea are loc de-a lungul unor astfel de coordonate. Seriozitatea și relevanța credinței noastre depind de atingerea unor astfel de deziderate, pe care am face bine să nu le înlocuim cu niște doctrine ridicole, care nu au decât rolul de a ne justifica delăsarea spirituală și căldicismul.

(Photo by Tobias Bjerknes on Unsplash)

[1] Rom. 12:2. [2] Rom.7:18-24. [3] Rom.8:3. [4] Rom.8:5. [5] Romani 12:1-2. [6] Ioan 5:44. [7] Ioan 3:3. [8] In.3:3. [9] In.3:4. [10] Ioan 3:5-6. [11] Ioan 3:14. [12] Rom.6:4. [13] Apoc.3:21. [14] 2 Cor.3:18. [15] Rom.8:5-6. [16] Rom.6:5-6.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply