Mic tratat de cultură creștină pentru românii de azi

Distribuie:

Dintre cărțile lui Mihai Neamțu, probabil că niciuna nu reflectă mai bine decât acest jurnal, îmbinarea dintre erudiția științifică și spiritul ludic, dintre proximitatea marilor neliniști și cea a marilor certitudini, dintre aspirația spre universal și cea spre particular, care îi caracterizează scrisul. Situat din punct de vedere literar între jurnalul de idei și autobiografie, Jurnalul britanic, ca prim volum al cărții 7 ani în Occident, cuprinde eseuri, fresce ale unor epoci sau spații pline de semnificație, medalioane ale unor personalități, meditații, fișe de lectură, liste bibliografice, texte sapiențiale, citate, parabole, fragmente epistolare sau biblice etc. Fiecare asemenea „piesă” care îl compune este prelucrată, este „șlefuită” sub toate unghiurile până dobândește claritatea și strălucirea potrivite pentru a fascina, seduce și convinge cititorul. Rezultă mici bijuterii literare, fiecare pagină redând cuvinte potrivite ce îmbracă idei și idealuri nobile. Iată un exemplu în acest sens: „Cum reușește o relație [de prietenie]? Când ambiția nemăsurată a unuia e ponderată de răbdarea cordială a celuilalt” (p. 106). Sau, deplasând întrebarea spre zona erosului, autorul afirmă: „Iubitul și iubita se întâlnesc nu doar în chimia atracției erotice, ci și-n uimitoarea chemare de-a aduce un suflet la viață, de-a ctitori, de-a procrea, de-a înveșnici” (p. 108).

Dintre cărțile lui Mihai Neamțu, probabil că niciuna nu reflectă mai bine decât acest jurnal, îmbinarea dintre erudiția științifică și spiritul ludic, dintre proximitatea marilor neliniști și cea a marilor certitudini, dintre aspirația spre universal și cea spre particular, care îi caracterizează scrisul.

Tema prieteniei și a iubirii, ca antiteze ale morții, traversează întreg jurnalul. Acesta este motivul pentru care, existențial, cartea se plasează între eros și thanatos. Reflecțiile de inspirație stoică despre moarte îl învecinează pe autor cu scriitorul orădean Ioan F. Pop din Marginalii la o absență (Galaxia Gutenberg, 2014), care crede că „o înmormântare face cât un tratat de filosofie” (p. 33). Doar că, la Mihai Neamțu, cugetările de acest tip nu aparțin conștiinței solitare, izolate, ci sunt expresiile pendulării permanente între metafizic și social: „Din ce motiv căutăm socializarea precum niște cintezoi, vorbind neîntrerupt la telefon, prin cafenele sau pe Internet? Pentru că nu suntem pregătiți să privim în abisul morții. Suntem repetenți în fața celui mai greu examen al existenței” (p. 83). Aceluiași registru tematic îi aparține și locul comun al comparației dintre atitudinea lui Socrate și a lui Iisus în fața morții, precum și meditațiile asupra binomului moarte-Înviere.

Perioada pe care o consemnează jurnalul este de aproximativ trei ani, între 11 septembrie 2001 (început de lume nouă, odată cu dărâmarea Turnurilor Gemene) și 18 iunie 2004. Autorul face primele însemnări în jurul vârstei de douăzeci și trei de ani, când începe studiile de masterat la Universitatea din Durham, continuate ulterior cu cele de doctorat la King’s College, Londra. Fluxul conștiinței scurtcircuitează linia cronologică, asociind prezentului evenimente din trecut. Tehnica flashbackului, retrospectiva, este utilizată pentru a evoca amintiri dintr-o copilărie paradisiacă, cu valențe potențial universale. În orice caz, mulți dintre copiii și adolescenții din România anilor ’80 s-ar regăsi în hobby-urile sale: citit, șah, fotbal, înot sau pescuit – și în atmosfera care le înconjoară. Adoptând un ton confesiv, M. Neamțu creionează tabloul unei familii ecumenice în cel mai profund sens al cuvântului: bunicul său, Gheorghe, cantor la biserica ortodoxă, instruit la Caransebeș, este căsătorit cu Ana, creștină baptistă. Ambii sunt doi luminători vii în formarea sa. Primii ani de școală îi sunt marcați de chipul luminos al învățătoarei, cei din gimnaziu, de profesorul de muzică, iar studenția clujeană, de o serie de dascăli însetați de adevăr. Nu sunt uitate întâlnirile cu personalități care au jucat un rol decisiv în formarea sa: mitropolitul Bartolomeu Anania, căruia îi dedică un portret omiletic, John Milbank, Andrew Louth, Ioannis Zizioulas sau Jean Luc Marion.

Adoptând un ton confesiv, M. Neamțu creionează tabloul unei familii ecumenice în cel mai profund sens al cuvântului: bunicul său, Gheorghe, cantor la biserica ortodoxă, instruit la Caransebeș, este căsătorit cu Ana, creștină baptistă.

La o scară redusă, scriitorul reia tema educatorului, maestrului, ghidului (și a discipolului – ca ins supus unei discipline) pe care o va trata pe larg în Povara libertății. Atei, genii, sfinți și gangsteri: ce ne-au dat și ce ne-au luat? (Fundația Decenu.eu, 2018). Fără călăuze intelectuale și spirituale, întruchipate de personalități pasionate de domeniul lor sau de marile cărți ale omenirii, totul este pierdut! Jurnalul este, sub acest aspect, o carte a devenirii întru ființă, în oglindă sau dialog cu cititorul care este invitat să-și ia în mâini propriul destin. Oferind repere ale propriei sale formări, scriitorul își invită interlocutorii să își valorifice la maximum, fără ezitări și complexe, potențialul intelectual și uman cu care sunt înzestrați. Cartea anticipează portretul lui Mihai Neamțu, așa cum este cunoscut astăzi: om politic, dotat cu un instinct acut al problemelor sociale, eseist, traducător și scriitor. Aceasta este perioada în care apare ideea unor proiecte care se vor concretiza în anii următori, reliefând consistența și coerența vieții sale intelectuale: John Behr, Drumul către Niceea (Sophia, 2004), Dr. Hugo Tristram Engelhardt Jr., Fundamentele bioeticii creștine. Perspectiva ortodoxă (Deisis, 2005), cartea de interviuri Credință și rațiune. Dialoguri, contradicții, împăcări (Lumea credinței, 2013) sau cartea de autor: Bufnița din dărâmături. Insomnii teologice în România postcomunistă (Anastasia, 2005), în care denunță, printre altele, relația dintre „mita și mitra” valahă. Pentru a nu ajunge să fie judecată din exterior, Biserica trebuie să își asume criticile celor din interiorul ei, ale celor care o iubesc, chiar dacă aceștia rostesc adevăruri incomode.

Jurnalul poate fi descris și ca mic tratat de cultură creștină. Este, de fapt, unul din subtitlurile sale posibile. Acesta cuprinde numeroase pagini dedicate teologiei și filozofiei creștine, arhitecturii bisericești, locurilor sau istoriilor sacre ale Bisericii sau grandioaselor biblioteci apusene, depozitare ale înțelepciunii Logosului întrupat. Proaspătul absolvent de filozofie ia cu asalt Occidentul, în încercarea de a-i descifra semnificația universală și de a-i asimila valorile și cultura pe care s-a clădit. Europenitatea și creștinismul se presupun reciproc, și în absența acestei corelații subînțelese până de curând, Occidentul devine un spațiu sumbru, de neînțeles, al auto-negației suicidare, deschis tuturor experimentelor nihiliste.

Filtrul de cernere a fluxului de informații cu care tânărul autor intră în contact în Anglia este ușor de intuit. Acesta este format din perspectiva gândirii creștine asupra realității.

Nu este de mirare, deci, că trecutul este timpul predilect al autorului. Din perspectiva acestuia sunt evocate personalități remarcabile și locuri cu reverberații profunde pentru cultura creștină europeană. Astfel, în vechiul York, statuia lui Constantin cel Mare aflată lângă catedrala gotică, îi prilejuiește scriitorului meditații cu privire la un moment crucial în formarea viitoarei Europe. Orașul York este locul în care, în anul 306, Constantin a fost proclamat împărat, ceea ce va marca pentru totdeauna soarta bătrânului continent. În catedrala „Our Lady” din Durham, se reculege la moaștele Sfântului Beda Venerabilul († 735) și ale Sfântului Cuthbert (†687), cu gândul la alte catedrale creștine: Hagia Sophia, Notre Dame, Chartres, York. Ce ar fi însemnat Europa în absența acestor simboluri ale credinței, dăltuite în piatră? În plan cultural, Mihai Neamțu întâlnește exigența anglo-saxonă a clarității, exprimată de cuvintele unui profesor: „dacă vrei să comunici cu forță, atunci limpezește-ți gândurile și îmbracă-le atent în haina cuvintelor” (p. 148). Sunt multe lecții care decurg din trecutul și prezentul unei țări pentru care educația nu a fost niciodată un moft, ci vârful de lance al progresului social.

Filtrul de cernere a fluxului de informații cu care tânărul autor intră în contact în Anglia este ușor de intuit. Acesta este format din perspectiva gândirii creștine asupra realității. Londra contemporană, descreștinată, îi pare bacoviană, de plumb. Toate construcțiile sociale și culturale, indiferent cât de impresionante ar fi, alunecă în relativism etic și nihilism fără Învierea lui Hristos, afirmă autorul jurnalului. Și totuși, există o fascinație mărturisită pentru Occident, pentru libertatea politică pe care a creat-o alături de celelalte valori sociale și culturale. Paralela cu țara natală și cu starea acesteia este imposibil de evitat, impunându-se cu o și mai mare stringență în întâlnirile sale cu diaspora românească. Cultura universală și cea de acasă sunt contrapuse în mod repetat. De exemplu, doctrina non-violenței profesată de Mahatma Ghandi este comparată cu doctrina violenței din interbelicul românesc. Îndemnul lui Clement Alexandrinul adresat tinerilor de a merge la bibliotecă și la palestră îi stârnește dorul după sfinți inteligenți, după Petre Țuțea. Călătoria la Paris îi prilejuiește întâlnirea cu Adrian Papahagi, impresionant prin erudiția sa științifică, iar drumul la Budapesta îl face să se gândească la Emanoil Gojdu, filantropul românilor din secolul al XIX-lea. Marile nume ale culturii occidentale sunt menționate în vecinătatea celor relevante pentru cea autohtonă, din prezent (Ioan I. Ică jr, Teodor Baconschi, Marius Lazurca, Toader Paleologu, Adrian Papahagi, Petre Guran, Bogdan Tătaru-Cazaban, Eugen Ciurtin, Liviu Bordaș, Andrei Timotin, Grigore Leșe ș. a.) sau trecut (M. Eminescu, I.L. Caragiale, N. Steinhardt, Traian Dorz ș.a.).

Departe de a adopta o atitudine pesimistă sau cinică – ispită facilă în care cad adesea mulți din cei repatriați sau plecați definitiv – autorul cultivă speranța. Fundamentele ei sunt munca asiduă, talentul și credința în sine și în Dumnezeu, iar modelele care întruchipează aceste valori abundă.

Comparația în plan politic, social sau cultural nu este însă defavorabilă României. Departe de a adopta o atitudine pesimistă sau cinică – ispită facilă în care cad adesea mulți din cei repatriați sau plecați definitiv – autorul cultivă speranța. Fundamentele ei sunt munca asiduă, talentul și credința în sine și în Dumnezeu, iar modelele care întruchipează aceste valori abundă, așa cum am văzut în exemplele anterioare. Mesajul care transpare din fiecare pagină este următorul: schimbarea este posibilă și depinde doar de noi înșine să o producem. Deoarece crede în schimbare, episoadele biblice preferate ale autorului sunt axate pe convertire: pilda fiului risipitor (căreia îi dă o interpretare originală, kafkiană) și întâlnirea lui Zaheu-vameșul cu Hristos (paradigmă a redescoperirii autenticității, cu prețul unor pierderi materiale și personale). Ambele sunt povestiri ale convertirii, iar convertirea poate să înceapă cu capacitatea de a te bucura. Inspirat din Cuvântul de Paști al Sf. Ioan Hrisostom și din îndemnul lui Hristos: „Bucurați-vă!”, Mihai Neamțu scrie o replică la Fericirile mateene. Ar putea fi numite oare „Bucurii”? Frumusețea lor surprinde esența atitudinii creștine în fața vieții: „Bucurați-vă pentru un petec de cer, pentru lumină și verdeață, bucurați-vă pentru cântecul păsărilor din primăvara vieții sau pentru amurgul de soare, pentru comuniunea cu cei de aceeași credință, pentru Cuvânt, pentru rugăciune, pentru cântare, bucurați-vă pentru c-ați primit dezlegarea de păcate. Fiți însă recunoscători și pentru lucrurile pământești: o masă îmbelșugată, un copil vesel, bunicii afectuoși sau niște părinți grijulii. Bucurați-vă pentru fiecare prieten, bucurați-vă pentru sănătate, dar și pentru suferința din trup, care-ți amintește că ești trecător. Bucură-te, om drag, pentru că ești viu, pentru că ai minte, pentru c-ai primit de lucru (iar dacă nu, atunci bucură-te pentru șansa de-a te reinventa)! Bucură-te, așadar, și mulțumește pentru darurile fiecărei zile: o cafea matinală, un ceai aromat, o carte bună, un zâmbet din partea unui necunoscut” (p. 201-202).

„Bucuriile” de mai sus ar trebui citite așa cum se citește un acatist, pentru a fi vindecați de pesimism și demotivare, într-o cultură marcată de fatalismul păstorului din balada Miorița.

Jurnal al devenirii întru ființă, situat între eros și thanatos, mic tratat de cultură creștină, cartea 7 ani în Occident conține o lecție esențială pentru toți cei care încearcă să trăiască credința în România de azi: pericolul de a ne ghetoiza izolându-ne într-o cultura minoră poate fi evitat doar prin întâlnirea cu marea cultură a lumii. Mihai Neamțu ne arată cum.

Mihai Neamțu, 7 ani în Occident. Jurnal britanic (vol. I), București, 2019

Distribuie:
Florin Tomoioagă

Lasa un comentariu