Misterul „coarnelor” statuii lui Moise, de Michelangelo

Distribuie:

În anul 1505 d.Hr., Papa Iulius II (suveran pontif între 1503–1513) a comandat, pentru viitorul său mormânt, o sculptură care să-l înfățișeze pe Moise. Monumentul urma să fie realizat de celebrul artist italian Michelangelo Buonarotti (1475–1564). Sculptura comandată de papă se află acum în Biserica „San Pietro in Vincoli”, dar comanditarul nu a mai apucat să vadă forma finală. Cei care au văzut statuia au rămas probabil intrigați de un detaliu neobișnuit: eroul biblic reprezentat de Michelangelo are coarne. Încă și mai straniu este faptul că introducerea acestui detaliu a avut și o justificare biblică, luată din versiunea aflată în uz la vremea aceea în context catolic, anume Vulgata, asociată cu activitatea cărturărească a lui Ieronim (plasată îndeobște între 382 și 405 d.Hr.). În mod firesc, se naște întrebarea: „Ce text biblic a avut Michelangelo sub ochi, de a ajuns să‑l reprezinte pe Moise cu coarne?”

Verbul qа̄ran este polisemantic și poate să fie tradus fie prin „a străluci”, fie prin „a avea coarne”. Influențat de faptul că radicalul QRN se întâlnește și în termenul qeren („corn”), traducătorul Vulgatei a  privilegiat a doua categorie de sens.

Pentru a elucida misterul coarnelor lui Moise, trebuie să pornim de la Exodul 34:29. Contextul mai larg al acestui verset descrie momentul în care Moise coboară de pe Muntele Sinai după cele patruzeci de zile petrecute în prezența lui Dumnezeu. Potrivit textului latinesc, „Moise nu știa că fața lui are coarne” (ignorabat quod cornuta esset facies sua, v. 29). În versiunea greacă, datând din sec. II î.Hr., nu se pomenește nimic despre „coarne”. Potrivit Septuagintei, Moise „nu știa că înfățișarea pielii feței sale era cuprinsă de slavă (dedóxastai)”. Nici apelul la versiunile moderne nu ne ajută să identificăm motivele pentru care Moise a ajuns să aibă coarne în textul latinesc și în operele de artă care s-au inspirat din Vulgata.

Pentru a dezlega enigma, vom face apel la textul ebraic, care conține un cuvânt-cheie, pe care îl vom reda în transliterare: „Moise nu știa că pielea feței sale strălucea (qа̄ran) pentru că vorbise cu Domnul” (Ex. 34:29 EDCR). Verbul qа̄ran este polisemantic și poate să fie tradus fie prin „a străluci”, fie prin „a avea coarne”. Influențat de faptul că radicalul QRN se întâlnește și în termenul qeren („corn”), traducătorul Vulgatei a  privilegiat a doua categorie de sens. Înțeles ad sensum, textul spune că fața lui Moise este învăluită de raze. Acest sens al lui qeren este atestat în Hab. 3:4: „din mâna Lui pornesc raze (qarnayim)”. Așadar, potrivit textului biblic, strălucirea feței lui Moise era asemănătoare unor „coarne” de lumină.

Episodul descris mai sus este precedat de căderea israeliților în păcatul idolatriei. Complexul de evenimente din Ex. 32-34 poate fi citit și din perspectiva relației antagonice dintre Moise, ca reprezentant al Domnului, și vițelul de aur făurit de israeliți pe post de surogat religios (Ex. 32:1-2). Poporul israelit dorea să aibă o reprezentare vizuală a dumnezeului care i-a eliberat din robia egipteană. Moise, mediatorul dintre Dumnezeu și popor, părea să se fi pierdut în ascunzișurile muntelui. Astfel, cele două episoade, cel al căderii și cel al coborârii, sunt legate prin antiteza dintre Moise, adevăratul reprezentant al lui Dumnezeu, și erzațul religios cerut de popor.

Strălucirea înșelătoare a aurului care a luat forma unui idol pălește în fața strălucirii care iradiază de pe chipul lui Moise. Dumnezeu le arată israeliților diferența calitativă dintre lucrarea mâinilor lor și reprezentatul Lui.

Textul biblic nu conține informații despre forma exactă a idolului plăsmuit de Aaron, dar știm că acesta era un vițel. Se introduce astfel un contrast suplimentar, între vițelul de aur cerut de popor și Moise, reprezentantul Dumnezeului adevărat. Strălucirea înșelătoare a aurului care a luat forma unui idol pălește în fața strălucirii care iradiază de pe chipul lui Moise. Dumnezeu le arată israeliților diferența calitativă dintre lucrarea mâinilor lor și reprezentatul Lui. În Orientului Apropiat antic, coarnele erau un simbol al puterii (Dt. 33:17; 1Rg. 22:11; Ps. 92:10; Lc. 1:69; Ap. 5:6). Datorită razelor care îi înconjură fața, Moise se încarcă de acel atribut pe care fiii lui Israel l-au repartizat, în mod eronat, vițelului de aur. Moise a fost reconfirmat în rolul de mediator al gloriei și prezenței divine în mijlocul taberei israelite. Demonstrația făcută de Dumnezeu este clară, iar mesajul este cât se poate direct.

În Exodul 34, vițelul devine un simbol negativ, fiindcă este menționat în contextul idolatriei. Alte episoade biblice sprijină aceste asocieri. Israelul idolatru este și el descris cu ajutorul unor metafore din același registru tematic. În Deuteronom 32:15, text în care Israel primește numele de alint „Ieșurun” („Cel drept”), se face aluziv trimitere la Exodul 34. Generația care a ieșit din Egipt este comparată cu un vițel care a crescut și s-a făcut nărăvaș: „S-a îngrășat Ieșurun și a azvârlit din picior” (EDCR).

Revenind la episodul cu vițelul de aur, mai trebuie spus că Israel este numit „un popor tare de cerbice” (Ex. 32:9; 33:5). Expresia qeșe-ˁoref („tare de cerbice”, „cu grumazul înțepenit”, i.e. „încăpățânat”) era folosită, la propriu, pentru a descrie animalele de povară care își înțepeneau grumazul pentru a se opune înjugării. În sens figurat, expresia a ajuns întrebuințată pentru a denumi atitudinea de împietrire a poporului care nu acceptă alinierea la standardul cerut de Dumnezeu.

În mod remarcabil, Pavel reduce narațiunea din Exod 34 la două elemente: decizia lui Moise de a-și acoperi fața cu un văl (3:13), urmată de „dez-văluirea” chipului (3:16), în urma întâlnirii cu Domnul.

Implicațiile textului biblic din Exod 34 sunt relevante nu doar pentru generația pustiei, ci și pentru creștini. Fața lui Moise a prins a străluci în prezența lui Dumnezeu. În urma întâlnirii cu Domnul, conducătorul israelit a ajuns purtătorul acelei slave care a fost văzută de popor. Ecoul acestui episod răzbate până la capătul celălalt al revelației biblice. Apostolul Pavel folosește textul din Exod 34 în 2 Corinteni. Tema „slavei” (dóxa), preluată de Apostol din versiunea greacă, domină capitolul 3 al epistolei.

În mod remarcabil, Pavel reduce narațiunea din Exod 34 la două elemente: decizia lui Moise de a-și acoperi fața cu un văl (3:13), urmată de „dez-văluirea” chipului (3:16), în urma întâlnirii cu Domnul. Ambele acțiuni sunt menționate explicit în textul veterotestamentar (Ex. 34:33, 34). Paradoxal, conduita lui Moise îi prilejuiește Apostolului o dublă interpretare. Potrivit celei dintâi, Pavel însuși recapitulează și transcende experiența profetului. Acesta coboară de pe Sinai transfigurat de lumina divină, dar trebuie să-și acopere fața în urma întâlnirii cu fiii lui Israel. Spre deosebire de Moise, Pavel, care se știe învestit cu o misiune mai înaltă, nu folosește niciun „văl” comunicațional, ci este caracterizat de ceea ce grecii numesc parrhēsίa („îndrăzneală”, „franchețe”, „deschidere”; 3:12). Totuși, pentru cei care încă nu au fost luminați de Dumnezeu, Evanghelia glorioasă, al cărei purtător este Pavel, pare „acoperită” (lit. „învăluită”; 4:3). Apostolul este conștient că între el și mulți dintre ascultătorii săi rămâne o barieră de comunicare, un văl gros al ignoranței.

Această temă, a „vălului comunicațional”, face tranziția către a doua interpretare. Grație unui procedeu hermeneutic alegorizant, Pavel îl prezintă acum pe Moise într-o ipostază diferită, ca personaj paradigmatic ce ilustrează posibilitatea de a fi iluminat, de a ieși din necunoaștere. Foarte important, în economia interpretării pauline, este Ex. 34:34, verset care descrie intrarea lui Moise în cort și pe care Pavel îl reia cu o modificare importantă: „intrarea înaintea Domnului” devine, în exegeza paulină, „întoarcerea la Domnul” (3:16). Rezultatul întâlnirii cu Isus este înlăturarea vălului de pe mintea celor care odinioară erau în întuneric. Moise a devenit, în această a doua interpretare, mai puțin flatantă, personajul arhetipal care parcurge drumul spiritual de la întuneric la lumină sau, dacă luăm ca reper biografia lui Pavel, drumul Damascului, de la împotrivire la supunere față de chemarea divină. Apostolul însă nu citește Exodul 34 doar pentru a găsi acolo o cheie de interpretare a propriei sale biografii. În epoca Duhului, orice creștin, adică orice om care s-a întors la Hristos, este în comuniune cu El, Îi contemplă slava „cu fața descoperită, ca într-o oglindă” și este transformat „în același chip al Lui” (EDCR).

Vezi și alte articole ale lui Emanuel Conțac aici.

Foto: Detaliu din Biblia cu ilustrații (1860) realizată de artistul german Iulius Schnorr von Carolsfeld (1794-1872), exponent al așa-numitului „stil nazarinean”.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Emanuel Conțac

Lasa un comentariu