Replică: Mulţumiri domnului Mănăstireanu

187
0
Distribuie:

Mă bucur ori de câte ori pot fi luminat şi mulţumesc oricui îşi asumă efortul de a-mi oferi prilejul acesta. Mi-aş dori, fără îndoială, să pot scrie articole şi cărţi desăvârşite, dar, trebuie să recunosc, nu am primit până în prezent darul acesta. La urma urmei, dacă l-aş fi primit, nu aş mai fi avut nevoie de părtăşia iluminatoare a semenilor mei şi o parte înseamnată a colaborării noastre ar fi dispărut. Găsesc, aşadar, că imperfecţiunile, într-un fel paradoxal, ne leagă.

În acelaşi timp, mă îndoiesc că raţionalitatea discursivă ar fi capabilă de perfecţiunile pe care adesea le aşteptăm din partea ei. În virtutea experienţei mele filosofice, atâta cât este ea, aş îndrăzni să afirm că adevărul discursiv este şi va rămâne întotdeauna perspectival. Orice formulare este criticabilă dintr-un anumit punct de vedere, iar aceste puncte de vedere nu sunt niciodată foarte greu de descoperit. În al doilea rând, fiind fiecare dintre noi tributari modului propriu de existenţă intelectuală şi spirituală, chiar practică (aş adăuga), cu greu putem trece graniţa şi putem pătrunde în adâncimea teritoriului spiritual locuit de altcineva. Chiar scrierile pe care le producem noi înşine nu reuşesc întotdeauna să scoată prea bine la lumina cuvântului realităţile spirituale care le dau naştere. Rămân, aşadar, adeptul lui Platon în ce priveşte ideea că filosofia cuiva este forma sufletului său şi că în scrieri nu putem găsit decât efectele ei exterioare. Prin urmare, aş greşi dacă m-aş aştepta ca cineva să poată pătrunde cu adevărat spiritul scrierilor altcuiva, motiv pentru care consider că discuţiile de genul celor generate de ridicarea unor mănuşi nu pot îmbrăca decât haina comerţului de frontieră. În sfârşit, articolele pe care le scriu, cu îngăduinţa unor persoane binevoitoare, atât pe platforma convergenţe.ro, cât şi în revista ieşeană Convorbiri literare, nu se pretind a fi nişte producţii academice, un ideal derivat oarecum din orgoliul raţiunii moderne, ci sunt mai degrabă rezultatul încercării de a sta de vorbă cu omul concret. Date fiind situaţiile nu tocmai vesele în care, sub diverse aspecte, ne găsim, consider că omul contemporan, creştin sau nu, trebuie să audă anumite lucruri, iar prin articolele pe care le scriu încerc să-mi aduc contribuţia la atingerea acestui scop. Nu caut neapărat să fiu original sau academic, ci mai degrabă să rostesc adevărul într-o manieră utilă cititorilor mei.

Îmi cer scuze, aşadar, domnului Mănăstireanu pentru impreciziile terminologice din articolul care face obiectul interesului domniei sale, deşi nu pot ascunde faptul că mă încearcă o uşoară undă de tristeţe la gândul că, dintre toate lucrurile pe care le-am scris, doar aceste presupuse imprecizii au trezit o astfel de reacţie. Mă mângâie totuşi gândul că reacţia nu este acelaşi lucru cu efectul. Fără îndoială, în măsura în care cineva se interesează de exactităţi academice referitoare la subiectul articolului meu, şi le pot procura din lucrarea domnului Mănăstireanu despre omul evanghelic, sub rezerva observaţiei că preciziile de acest gen au darul de a se schimba de la un autor la altul. La urma urmei, terminologiile sunt mai mult intrumentale decât normative, iar accentul ar trebui să cadă pe lucrul pe care autorul încearcă să-l transmită, folosind terminologia care-i este la îndemână lui şi cititorilor pentru care scrie, mai degrabă decât pe terminologia însăşi. Aşadar, în ce mă priveşte, sunt de părere că destinul spiritual al unor credincioşi creştini – singurii la care mă refer, de altfel – contează enorm mai mult decât preciziile mai sus menţionate. Intenţia mea, în articolul pe care l-am scris, nu a fost aceea de a mă alinia vreunor terminologii consacrate, deşi nu le contest importanţa, ci a fost şi rămâne aceea de a atrage atenţia asupra unei probleme cu care se confruntă astăzi, nu în secolul al XIX-lea sau acum o sută de ani, bisericile româneşti aşa-zis neo-protestante – un nume care, indiferent cine l-a inventat şi pentru ce motive, persistă.

În acelaşi timp, sunt pe deplin conştient de faptul că problema emoţionalismului nu este nouă, din punctul de vedere al istoriei Bisericii, însă articolul meu nu caută să facă precizări istorice, ci doreşte să readucă în conştiinţa neo-protestantului român contemporan o realitate cu care el se confruntă azi, iar azi mi se pare cât se poate de recent. În ce priveşte rolul emoţiei în cadrul credinţei creştine, despre lucrul acesta am vorbit în articolul intitulat Iubirea de Dumnezeu cu toată inima, care apare şi el pe platforma convergenţe.ro. Aşadar, nu cred că ar trebui să insist.

Ideea că termenul neo-protestant nu ar avea nimic de-a face cu introducerea unei reforme în Reformă, în ciuda protestelor interlocutorului meu, are un temei logic destul de solid. Neo-protestant, în sensul intrinsec al termenului, desemnează un protestant de factură nouă; şi de ce ar fi el nou, dacă nu ar fi adăugat ceva la versiunea lui mai veche? Aşadar, termenul neo-protestant desemnează o persoană care introduce ceva nou în vechiul protestantism, adică, în formularea mea, o persoană care introduce o reformă în Reformă. Când am afirmat lucrul acesta, m-am referit strict la sensul intrinsec al termenului, nu la istoria semnificaţiilor lui. În plus, ştiut fiind faptul că protestantismul este o ramură a creştinismului, mă întreb cum ar putea neo-protestantismul să includă orientări religioase necreştine sau cum ar putea cineva, la nivel academic, să crediteze astfel de incluziuni. În sfârşit, propunând această interpretarea a neo-protestantismului, intenţia a fost aceea de a propune un scop şi, trebuie să vă mărturisesc, am rămas surprins să constat că cineva a putut înţelege altceva, dată fiind nota dominantă a întregului articol. Afirmaţia mea nu vizează constatarea vreunei realităţi prezente şi cu atât mai puţin reprezintă ea o teză istorică. Dimpotrivă, ea încearcă să propună o redefinire a neo-protestantismului, în sensul arătat, respectiv, prin aducerea duhovniciei în protestantism, aceasta fiind reforma care trebuie introdusă în Reformă.

În privinţa distincţiei dintre religie şi credinţă, ar trebui probabil să adaug că, din punctul meu de vedere, religia este partea exterioară a raportării la Dumnezeu – respectiv, cea comportamentală, conceptuală şi emoţională – în timp ce credinţa este partea interioară sau transformativă. Religia este efortul omului de a se apropia de divin, în timp ce credinţa este darul lui Dumnezeu; şi când spun acest ultim lucru, nu mă refer la convingeri conceptuale, deşi astfel de aspecte sunt implicate, ci la transformarea fiinţială a omului, adică, la dimensiunea pneumatologică a acestor lucruri. Interioritatea nu este dată de conceptualitate sau de emoţionalitate, acestea fiind prin excelenţă moduri ale existenţei noastre în lume, ci este dată de fiinţialitate (în sensul acordat acestui termen de Michel Henry). Prin urmare, accept că diferenţa dintre religie şi credinţă nu se susţine conceptual, dar numai sub raportul faptului că o astfel de diferenţă implică transconceptualitatea.

Chitarismul (fără să am nimic împotriva unui instrument atât de plăcut, atunci când nu caută să ia locul lui Dumnezeu) şi isusologia facilă sunt lucruri cât se poate de serioase. Vă mărturisesc că în spatele lor, în ce mă priveşte, se ascund lacrimi, nu zâmbete. Chiar dacă termenii aceştia, priviţi de la înălţimea unor terminologii academice cu totul lăudabile (dar care au totuşi dezavantajul de a nu prea atrage atenţia creştinului obişnuit – nu că alţii ar fi neobişnuiţi) ar putea părea adolescentini sub raport locuţionar, consider că ei sunt pe deplin maturi sub raport perlocuţionar (iar în privinţa domnului Cruceru, trebuie să vă spun că nu am avut harul de a-l întâlni, deşi, după toate aparenţele, o astfel de întâlnire s-ar putea dovedi fructuoasă, cel puţin terminologic).

În concluzie, nu consider că cineva ar trebui să pretindă acestui articol satisfacerea unor criterii academice, din ce în ce mai puţin fertile spiritual, atât timp cât intenţia lui este mai degrabă una pastorală.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Dan Tomuleţ

Lasa un comentariu