Ne face Google tâmpiți?

Distribuie:

Dave, oprește-te. Oprește-te, te rog! Oprește-te, Dave, te rog…” – așa îl imploră supercomputerul HAL pe implacabilul astronaut Dave Bowman într-o celebră, stranie și teribilă scenă de la finalul filmului lui Stanley Kubrick 2001: Odiseea spațială. Bowman își deconectează cu sânge rece circuitele de memorie care îi controlează „creierul” artificial. „Dave, mintea mea dispare…”, îngână HAL, abandonat. „O simt, o simt…”.

În ultimii ani, am avut senzația incomodă că cineva, sau ceva, mi-a remodelat creierul, redesenând circuitele mele neuronale și reprogramându-mi memoria.

Și eu o simt. În ultimii ani, am avut senzația incomodă că cineva, sau ceva, mi-a remodelat creierul, redesenând circuitele mele neuronale și reprogramându-mi memoria. Mintea nu m-a părăsit (sau cel puțin așa mi se pare) – dar se schimbă. Nu mai gândesc așa cum obișnuiam să gândesc. Și cel mai tare simt acest lucru atunci când citesc. A mă lăsa absorbit de o carte sau de un articol era o treabă ușoară. Mintea îmi era captivată de poveste sau de turnurile argumentației și puteam petrece ore în șir citind cantități mari de proză. Acum, doar rareori mi se întâmplă așa ceva. Acum, concentrarea mea începe să se risipească după două sau trei pagini. Mă neliniștesc, pierd firul lecturii, mă apuc de altceva. Mă simt de parcă tot timpul aș trage de creierul meu încăpățânat, ca el să se întoarcă la text. Lectura profundă care îmi venea firesc a devenit un calvar.

Cred că știu ce mi se întâmplă. De mai bine de zece ani, am petrecut o grămadă de timp online, căutând, navigând și uneori contribuind la imensa bază de date a Internetului. Web-ul a fost un dar divin pentru mine, ca scriitor. În doar câteva minute, pot face acum cercetări pentru care pe vremuri trebuia să petrec zile întregi în bibliotecă. Câteva căutări pe Google, două-trei clicuri pe anumite linkuri și am și obținut informația sau citatul semnificativ de care aveam nevoie. Chiar și atunci când nu lucrez, sunt mari șanse să mă aflu scormonind prin hățișurile Internetului, citind și scriind e-mailuri, scanând titlurile și postările blogurilor, uitându-mă la videoclipuri și ascultând podcast-uri sau doar sărind din link în link și în alt link. (Spre deosebire de notele de subsol, cu care sunt uneori asemuite, hiperlinkurile nu doar îți indică sursele, ci te propulsează efectiv către ele).

Înainte eram un scufundător în marea cuvintelor. Acum alunec în viteză la suprafață, ca și cum aș călări un skijet.

Pentru mine, ca și pentru ceilalți, Netul a devenit un mediu universal, țeava cu ajutorul căreia informația curge prin ochii și urechile mele înspre mintea mea. Avantajele faptului de a avea acces imediat la un literalmente incredibil depozit de informație sunt numeroase, și au fost descrise pe larg și aplaudate pe măsură. „Perfecta evocare a memoriei de siliciu”, scria Clive Thompson de la Wired, „poate fi o imensă binefacere pentru gândire”. Dar această binefacere are prețul său. Cum spunea teoreticianul media Marshall McLuhan în anii ’60, media nu sunt doar canale pasive prin care trece informația. Ele nu oferă doar conținutul gândirii, ci, de asemenea, ele și modelează procesul gândirii. Iar ceea ce pare să facă Netul este să-mi vlăguiască puțin câte puțin capacitatea de a mă concentra și de a contempla. Mintea mea se așteaptă acum să preia informația exact în modul în care o distribuie Netul: într-un flux rapid de particule. Înainte eram un scufundător în marea cuvintelor. Acum alunec în viteză la suprafață, ca și cum aș călări un skijet.

Nu sunt singurul. Când împărtășesc necazurile mele în ce privește cititul cu prietenii sau cunoștințele – literați, cei mai mulți dintre ei – mulți spun că au trăit experiențe similare. Și ei, cu cât folosesc mai mult netul, cu atât mai mult au de luptat pentru a-și menține concentrarea la textele lungi. Unii dintre bloggerii pe care îi urmăresc au menționat, de asemenea, fenomenul. Scott Karp, care ține un blog despre media online, a mărturisit recent că a încetat să mai lectureze cărți. „Am studiat literatura în liceu, și eram un cititor pasionat”, scrie el. „Ce s-a întâmplat?” Și speculează: „Dacă eu am ajuns să citesc numai pe ecran nu atât din cauza faptului că mi s-a schimbat modul de a citi – căutând confortul, ci din cauza faptului că mi s-a schimbat modul DE A GÂNDI?

Atunci când citim online, afirmă Wolf, tindem să devenim «simple decodoare de informație». Abilitatea noastră de a interpreta textul, de a face acele conexiuni mentale complexe atunci când citim în profunzime, fără a fi distrași – această abilitate rămâne în cea mai mare parte nefolosită.

Bruce Friedman, care scrie regulat pe blogul său despre folosirea computerelor în medicină, descrie de asemenea cum Internetul i-a schimbat obiceiurile mentale. „Acum am pierdut aproape în totalitate abilitatea de a citi și a absorbi un articol lung, pe web sau pe hârtie”, a declarat el recent. Medic patolog, profesor pentru mult timp la Facultatea de Medicină a Universității din Michigan, Friedman mi-a detaliat acest comentariu al lui într-o conversație telefonică. Gândirea sa, spune el, a devenit „staccato”, reflectând modul în care scanează rapid scurte pasaje de text din diverse surse online. „Nu mai pot citi Război și pace. Mi-am pierdut abilitatea de a face asta. Mi-e greu și să absorb o postare de pe un blog dacă e mai mare de trei sau patru paragrafe. O citesc pe sărite”.

Aceste anecdote nu dovedesc prea multe. Și încă așteptăm experimentele neurologice și psihologice pe termen lung care să ne ofere o imagine completă asupra modului în care folosirea internetului ne afectează cogniția. Dar un studiu recent publicat, despre obiceiurile de studiu online, realizat de profesori ai University College din Londra, sugerează că suntem în mijlocul unei schimbări fundamentale a modului în care citim și gândim. Ca parte dintr-un program de cercetare pe cinci ani, oamenii de știință au examinat arhivele electronice cu privire la comportamentul vizitatorilor de pe două site-uri de cercetare, unul operat de Bibilioteca Britanică, iar celălalt de un consorțiu educațional din UK, care oferă acces la articole din periodice, la cărți electronice și la alte surse de informație scrisă. Ei au descoperit că oamenii care accesează siteurile manifestă „o activitate de frunzărire”, sărind de la o sursă la alta și rareori întorcându-se la o sursă deja vizitată. În mod normal, nu citesc mai mult de una sau două pagini dintr-un articol sau carte înainte de a sări la alt site. Uneori, ei salvează câte un articol, dar nu există nicio dovadă că s-ar mai întoarce la el pentru a o citi. Autorii studiului notează:

Este evident că utilizatorii nu citesc online în sensul tradițional – într-adevăr, sunt semne că apar noi forme de „citire” pe măsură ce utilizatorii „navighează în forță” (power browsing), pe orizontală, printre titluri, pagini de conținut și abstracte, căutând să tragă repede lozul cel mare. Aproape că s-ar putea spune că intră în online pentru a evita citirea în sensul tradițional.”

Datorită răspândirii textului pe internet, ca să nu mai vorbim de popularitatea mesajelor text de pe telefoanele mobile, este foarte posibil ca în zilele noastre să citim mai mult decât citeam în anii ‘70 sau ’80, când televiziunea era mediul principal. Dar este vorba de un tip diferit de citire, iar în spatele lui stă un mod diferit de gândire – probabil și o nouă percepție a sinelui. „Nu suntem numai ce citim”, spune Maryanne Wolf – psiholog al dezvoltării la Universitatea Tufts și autoare a cărții Proust and the Squid: The Story and Science of the Reading Brain. Suntem cum citim”. Wolf se îngrijorează de stilul de citire promovat de internet – care pune „eficiența” și „instantaneitatea” mai presus de orice altceva și ne slăbește capacitatea pentru acel gen de lectură profundă care a apărut atunci când o tehnologie mai timpurie – tiparul – făcea ca operele în proză lungi și complexe să fie regula. Atunci când citim online, afirmă Wolf, tindem să devenim „simple decodoare de informație”. Abilitatea noastră de a interpreta textul, de a face acele conexiuni mentale complexe atunci când citim în profunzime, fără a fi distrași – această abilitate rămâne în cea mai mare parte nefolosită.

Ticăitul metodic al ceasului a contribuit la apariția gândirii științifice și omului de știință… În luarea deciziilor despre când să mâncăm, să lucrăm, să ne culcăm, să ne trezim, am încetat să ne ascultăm simțurile și am început să ne supunem ceasului.

Cititul, explică Wolf, nu este un talent instinctiv al oamenilor. El nu este înscris în genele noastre, așa cum este vorbirea. Trebuie să ne educăm mințile cum să traducă șirurile de caractere simbolice pe care le citim, într-o limbă pe care o înțelegem. Iar media și celelalte tehnologii pe care le folosim la învățat și practicarea meșteșugului cititului joacă un rol important în trasarea circuitelor neuronale din creierul nostru. Experimentele demonstrează că cititorii de ideograme, precum chinezii, dezvoltă o rețea mentală pentru citire foarte diferită de rețeaua cititorilor a căror limbă utilizează alfabetul. Diferențele se remarcă în numeroase regiuni ale creierului, inclusiv în acelea care guvernează funcții cognitive esențiale, precum memoria și interpretarea stimulilor vizuali și auditivi. Ne putem de asemenea aștepta ca circuitele create de folosirea Netului să fie diferite de cele create de citirea cărților sau a altor lucruri tipărite.

Cândva, prin 1882, Friedrich Nietzsche și-a cumpărat o mașină de scris – o Malling-Hansen Writing Ball, ca să fim exacți. Vederea îi slăbise, iar efortul de a-și ține privirea concentrată pe foaie era epuizant și dureros, dându-i adesea dureri de cap îngrozitoare. A fost nevoie să-și rărească perioadele de scris, și se temea că în curând va trebui să-l abandoneze de tot. Mașina de scris l-a salvat, cel puțin pentru un timp. A învățat să scrie la mașină, reușind să apese tastele cu ochii închiși, folosindu-se doar de vârful degetelor. Cuvintele puteau din nou curge din mintea sa pe foaia de hârtie.

Dar mașina a avut un efect mai subtil asupra operei sale. Unul din prietenii lui Nietzsche, un compozitor, a remarcat o schimbare în stilul în care acesta scria. Proza sa, deja concisă, devenise și mai concentrată, și mai telegrafică. „Poate că, prin acest instrument, vei folosi o nouă limbă” – îi scria prietenul său într-o scrisoare, adăugând că „gândurile” sale din muzică și limbă „depind adesea de calitatea peniței și a hârtiei”.

Ai dreptate”, îi răspunde Nietzsche, „echipamentul nostru de scris ia parte la formarea gândurilor noastre”. Sub influența mașinii de scris, scrie expertul media german Friedrich A. Kittler, proza lui Nietzsche „a trecut de la argumente la aforisme, de la meditații la jocuri de cuvinte, de la stilul retoric la stilul telegramei”.

Procesul de adaptare la noile tehnologii intelectuale se reflectă în schimbarea metaforelor pe care le folosim pentru a ne explica noi pe noi înșine.

Creierul uman este aproape infinit maleabil. Oamenii credeau că rețeua noastră mentală – conexiunile dense formate între 100 de miliarde de neuroni din capul nostru – este în cea mai mare parte fixată atunci când atingem vârsta adultă. Dar cercetătorii în neurologie au descoperit că acest fapt nu este adevărat. James Olds, profesor de neuroștiințe și director al Institului Krasnow pentru Studii Avansate de la Universitatea George Mason, spune că chiar și mintea adultă este „foarte plastică”. Celulele nervoase rup frecvent conexiunile vechi pentru a forma altele noi. După Olds, „creierul are abilitatea de a se reprograma din mers, modificându-și modul în care funcționează”.

Pe măsură ce folosim ceea ce sociologul Daniel Bell numește „tehnologiile noastre intelectuale” – uneltele care extind capacitățile noastre mentale, mai degrabă decât pe cele fizice – începem, în mod inevitabil, să preluăm și calitățile acestor tehnologii. Ceasul mecanic, a cărui folosire a devenit obișnuită în secolul al XIV-lea, oferă un exemplu concludent. În Technics and Civilization, istoricul și criticul cultural Lewis Mumford descrie modul în care ceasul „a disociat timpul de evenimentele umane și a ajutat la crearea credinței într-o lume independentă, de secvențe măsurabile matematic”. „Șablonul abstract al timpului divizat” a devenit „punctul de referință pentru acțiune și gândire deopotrivă”.

Ticăitul metodic al ceasului a contribuit la apariția gândirii științifice și omului de știință. Dar, de asemenea, ne-a lăsat fără un anumit lucru. Așa cum spune omul de știință de la MIT, Joseph Weizenbaum în cartea sa din 1976, Computer Power and Human Reason: From Judgement to Calculation, concepția lumii care s-a născut din folosirea pe scară largă a instrumentelor de măsurat timpul „rămâne o versiune sărăcită a celei vechi, pentru că ea se bazează pe respingerea acelor experiențe directe care au format baza – și au alcătuit – vechea realitate”. În luarea deciziilor despre când să mâncăm, să lucrăm, să ne culcăm, să ne trezim, am încetat să ne ascultăm simțurile și am început să ne supunem ceasului.

Pe măsură ce mințile oamenilor se adaptează la urzeala nebună a Internetului, mediile tradiționale trebuie să se adapteze și ele pentru a satisface noile așteptări ale publicului.

Procesul de adaptare la noile tehnologii intelectuale se reflectă în schimbarea metaforelor pe care le folosim pentru a ne explica noi pe noi înșine. Când a apărut ceasul mecanic, oamenii se gândeau la creierele lor că funcționează „ceas” (clockwork). Astăzi, în epoca software-ului, am ajuns să ne gândim la ele că funcționează „precum calculatoarele”. Dar schimbările, ne spun neuroștiințele, merg mult mai în profunzime decât aceste metafore. Datorită plasticității creierului nostru, adaptarea are loc, de asemenea, la nivel biologic.

În mod special, Internetul pare să aibă efecte de mare anvergură asupra cogniției. Într-un studiu publicat în 1936, matematicianul britanic Alan Turing a demonstrat că un computer digital, care până la acel moment exista doar ca o mașinărie teoretică, poate fi programat pentru a îndeplini funcția oricărui alt instrument de procesare a informației. Și la asta asistăm astăzi. Internetul, acest sistem de calcul cu o putere imensă, subsumează cele mai multe dintre tehnologiile noastre intelectuale. El devine harta și ceasul nostru, tiparul și mașina noastră de scris, calculatorul și telefonul, radioul și TV-ul nostru.

Atunci când Netul absoarbe un mediu, mediul este recreat după chipul Netului. Acesta din urmă injectează conținutul mediului cu linkuri, anunțuri publicitare sclipicioase și alte zorzoane digitale și își înconjoară conținutul cu conținutul tuturor celorlalte medii pe care le-a absorbit. De exemplu, o notificare a unui e-mail abia sosit poate apărea în vreme ce citim titlurile principale de pe pagina unui ziar. Rezultatul este că atenția noastră este distrasă, iar concentrarea noastră slăbește.

Internetul este o mașină proiectată pentru colectarea, transmisia și manipularea de informație eficiente și automate, iar legiunile sale de programatori au scopul de a găsi «cea mai bună metodă unică» – algoritmul perfect – pentru a concretiza fiecare mișcare din ceea ce am ajuns să numim «muncă informațională».

Influența Netului nu este limitată de monitorul calculatorului. Pe măsură ce mințile oamenilor se adaptează la urzeala nebună a Internetului, mediile tradiționale trebuie să se adapteze și ele pentru a satisface noile așteptări ale publicului. În emisiunile TV apar burtiere și reclame pop-up, revistele și ziarele își reduc lungimea articolelor, introduc rezumate și își aglomerează paginile cu fragmente de text care fac citirea mai ușoară.

Când, în luna martie a anului 2008, The New York Times a decis să dedice paginile a doua și a treia ale fiecărei ediții abstractelor de articole, directorul său de design, Tom Bodkin a explicat că aceste „scurtături” vor oferi cititorilor grăbiți o „degustare” rapidă a știrilor zilei, scăpându-i de metoda „mai puțin eficientă” a de a da paginile și de a citi articolele. Mediile vechi nu au altă variantă decât să joace după regulile mediilor noi.

Niciodată un sistem de comunicare n-a jucat atâtea roluri în viețile noastre – și n-a exercitat o atât de mare influență asupra gândurilor noastre – precum o face Internetul astăzi. Totuși, în ciuda a tot ceea ce s-a scris despre Net, nu există prea multe detalii despre modul în care ne reprogramează el mai exact. Etica intelectuală a netului rămâne în continuare necunoscută.

Cam tot pe vremea când Nietzsche începea să se folosească de mașina de scris, un tânăr numit Frederick Winslow Taylor se plimba cu un cronometru prin oțelăria Midvale din Philadelphia și începea o faimoasă serie de experimente al căror scop era să îmbunătățească eficiența lucrătorilor oțelari. Cu aprobarea patronilor, a recrutat un grup de muncitori și i-a pus să muncească la diverse mașinării, cronometrându-i și măsurându-le durata fiecărei mișcări. Fragmentând fiecare sarcină într-o serie de pași mici și apoi testând diverse moduri de execuție a acestora, Taylor a creat un set de instrucțiuni precise – un „algoritm”, cum am spune noi astăzi – pentru fiecare lucrător în parte. Muncitorii de la Midvale au protestat – regimul nou era strict, iar ei spuneau că au fost transformați în niște automate – dar productivitatea fabricii pur și simplu a explodat.

Sediul central al Google din Mountain View, California – Googleplex – este marea catedrală a Internetului, iar religia practicată înăuntrul său este Taylorismul.

După mai bine de un secol de la invenția motorului cu aburi, Revoluția Industrială își găsise în sfârșit filosofia și filosoful. Coregrafia industrială strictă a lui Taylor – „sistemul” său, așa cum îi plăcea lui să-i spună – era adoptată de producătorii din întreaga țară și, ulterior, din întreaga lume. Căutând să obțină viteza maximă, eficiența maximă și rezultatul finit maxim, proprietarii de fabrici foloseau studiile de mișcare și timp pentru a organiza munca și pentru a configura slujbele lucrătorilor. Scopul, așa cum l-a definit Taylor în celebrul său tratat din 1911, Principiile managamentului științific, era să identifice și aplice, pentru fiecare muncă în parte, „cea mai bună metodă unică” și, prin urmare, să declanșeze „înlocuirea treptată a științei procedeelor empirice prin intermediul artelor mecanice”. Taylor își asigura publicul că, de îndată ce sistemul său va fi aplicat tuturor demersurilor de muncă manuală, va aduce o restructurare, nu numai a industriei, ci și a întregii societăți, creând o utopie a eficienței perfecte. „În trecut, omul a fost pe primul loc” – a declarat el – „în viitor sistemul trebuie să fie pe primul loc”.

Sistemul lui Taylor a rămas cu noi – el rămâne etica producției industriale. Și acum, din cauza puterii din ce în ce mai mari pe care inginerii IT și programatorii software o exercită asupra vieților noastre, etica lui Taylor a început să se aplice și minții umane. Internetul este o mașină proiectată pentru colectarea, transmisia și manipularea de informație eficiente și automate, iar legiunile sale de programatori au scopul de a găsi „cea mai bună metodă unică” – algoritmul perfect – pentru a concretiza fiecare mișcare din ceea ce am ajuns să numim „muncă informațională”.

În viziunea Google, informația este un fel de bun, o resursă utilitară care poate fi minerită și procesată cu eficiență industrială.

Sediul central al Google din Mountain View, California – Googleplex – este marea catedrală a Internetului, iar religia practicată înăuntrul său este Taylorismul. Google, spune directorul executiv Eric Schimdt – este „o companie care este fondată în jurul științei măsurătorilor” și se străduiește să „sistematizeze tot” ceea ce face. Operând cu terabiți de date comportamentale, pe care le colectează prin motorul său de căutare și prin alte site-uri, el desfășoară mii de experimente zilnic, conform Harvard Business Review, și folosește rezultatele pentru a rafina algoritmii care controlează progresiv modul în care oamenii caută informația. Ceea ce a făcut Taylor pentru munca fizică, face Google pentru munca minții.

Compania a declarat că misiunea sa este „să organizeze informația din lume și să o facă universal accesibilă și utilă”. Ea încearcă să dezvolte „motorul de căutare perfect”, pe care îl descrie ca fiind ceva „care înțelege exact ceea ce vrei să spui și îți oferă înapoi exact ceea ce dorești”. În viziunea Google, informația este un fel de bun, o resursă utilitară care poate fi minerită și procesată cu eficiență industrială. Cu cât „accesăm” mai multe fragmente de informație și cu cât le extragem mai repede esența, cu atât devenim niște gânditori mai productivi.

Unde duce asta? Sergey Brin și Larry Page, tinerii talentați care au fondat Google pe vremea când își făceau doctoratul în informatică la Stanford, vorbesc adesea despre dorința lor de a transforma Google într-o inteligență artificială, într-o mașină asemănătoare lui HAL, care să se conecteze direct la creierul nostru. „Motorul de căutare suprem este ceva la fel de inteligent ca oamenii – sau mai inteligent decât ei”, spunea Page într-un discurs de acum câțiva ani. „Pentru noi, activitatea în domeniul căutărilor pe internet este un mod de a lucra la inteligența artificială”. Într-un interviu din 2004 pentru Newsweek, Brin spunea: „Cu siguranță, dacă ai avea toată informația din lume direct atașată creierului sau un creier artificial care ar fi mai inteligent decât propriul tău creier, ar fi mai bine pentru tine”. Anul trecut, Page a afirmat, la o reuniune a oamenilor de știință, că „Google depune eforturi serioase să construiască o inteligență artificială și că vrea să facă asta la scară mare”.

În lumea lui Google, lumea în care intrăm atunci când suntem online, nu prea există loc de incertitudini sau de contemplare. Ambiguitatea nu este începutul unei meditații, ci un defect care trebuie reparat.

O asemenea ambiție e naturală, chiar admirabilă, pentru câțiva experți în ale matematicii, care au cantitate mare de bani și o mică armată de informaticieni la dispoziție. Întreprindere fundamental științifică, Google este motivată de dorința de a folosi tehnologia, cum ar spune Eric Schmidt – „pentru a rezolva probleme care nu au mai fost rezolvate vreodată”, iar inteligența artificială este cea mai serioasă problemă dintre acestea. De ce n-ar fi Brin și Page cei care să o rezolve?

Totuși, afirmația lor șubredă – că „ar fi mai bine” dacă creierele noastre ar fi ajutate sau chiar înlocuite de o inteligență artificială – provoacă neliniște. Ea sugerează credința că inteligența ar fi rezultatul unui proces mecanic, o serie de pași care pot fi izolați, măsurați și optimizați. În lumea lui Google, lumea în care intrăm atunci când suntem online, nu prea există loc de incertitudini sau de contemplare. Ambiguitatea nu este începutul unei meditații, ci un defect care trebuie reparat. Creierul uman este doar un computer uzat moral care are nevoie de un procesor mai rapid și de un hard-disk mai mare.

Ideea că mințile noastre trebuie să funcționeze ca niște mașini de procesare a datelor de mare viteză nu este doar prezentă în modul de lucru al Internetului, ci este și modelul suprem de business în rețea. Cu cât navigăm mai repede în Rețea – cu cât apăsăm pe mai multe linkuri și cu cât intrăm pe mai multe pagini – cu atât apar mai multe șanse ca Google și alte companii să colecteze date despre noi și să ne alimenteze cu reclame. Cei mai mulți dintre proprietarii Internetului comercial au un interes financiar în colectarea fragmentelor de date pe care le lăsăm în urma noastră pe măsură ce sărim din link în link – cu cât mai multe fragmente, cu atât mai bine. Ultimul lucru pe care l-ar dori aceste companii este să încurajeze cititul relaxat sau gândirea lentă și concentrată. Este în interesul lor economic ca noi să fim distrași.

Ultimul lucru pe care l-ar dori aceste companii este să încurajeze cititul relaxat sau gândirea lentă și concentrată. Este în interesul lor economic ca noi să fim distrași.

Sau poate sunt doar ipohondru. Așa cum există o tendință de a glorifica progresul tehnologic, tot așa există și o tendință de sens contrar de a aștepta ce e mai rău de la orice nouă unealtă sau mașină. În dialogul platonician Phaidros, Socrate deplânge dezvoltarea scrisului. El se temea că, pe măsură ce oamenii se vor baza pe cuvântul scris ca substitut pentru cunoașterea pe care o poartă în mintea lor, ei vor „înceta să-și exerseze memoria și vor deveni uituci”. Și, pentru că, vor primi „o cantitate atât de mare de informație fără instrucțiuni adecvate”, ei „vor crede că sunt foarte cunoscători, în vreme cei sunt de fapt, în cea mai mare parte, ignoranți”. Ei „se vor umple de vanitatea cunoașterii în locul cunoașterii adevărate”. Socrate nu greșea – noua tehnologie a avut adesea efectele de care se temea el – dar nu vedea în perspectivă. Nu putea să prevadă numeroasele moduri în care cititul și scrisul vor servi la răspândirea informației, vor stimula idei inovatoare și vor dezvolta cunoașterea umană (dacă nu chiar înțelepciunea).

Apariția tiparului lui Gutenberg, în secolul al XV-lea, a declanșat o altă încleștare. Umanistul italian Hieronimo Squarciafico se temea că răspândirea cărților va genera lene intelectuală, făcând ca oamenii să fie „mai puțin studioși” și slăbindu-le mințile. Alții spuneau că ziarele în format mare și cărțile vor submina autoritățile religioase, vor înjosi munca învățaților și scribilor și vor duce la răzvrătiri și desfrâu. După cum spune prof. Clay Shirky de la Universitatea din New York, „Multe dintre argumentele pronunțate împotriva tiparului au fost corecte, chiar profetice”. Dar, din nou, pesimiștii nu își puteau imagina nenumăratele daruri pe care le va aduce cuvântul scris.

Deci, da, trebuie să vă îndoiți de îndoielile mele. Probabil că aceia care consideră că criticii Internetului sunt doar niște luddiți sau niște nostalgici vor avea în cele din urmă dreptate, și că mințile noastre hiperactive, burdușite de date, vor naște o epocă de aur a descoperirilor intelectuale și înțelepciunii universale. Dar, din nou, Internetul nu este alfabetul și, deși el ar putea înlocui tiparul, ceea ce produce el este cu totul diferit. Genul de lectură profundă pe care îl promovează un șir de pagini tipărite este valoros nu doar pentru cunoașterea pe care o dobândim cu ajutorul cuvintelor autorului, ci și pentru vibrațiile intelectuale pe care acele cuvinte le declanșează în mințile noastre. În spațiile tihnite deschise de lectura susținută, nederanjată, a unei cărți, sau de orice alt act de contemplare, noi facem propriile noastre asocieri, creăm propriile noastre inferențe și analogii, ne dezvoltăm propriile idei. Lectura profundă, așa cum spune Maryanne Wolf, nu se poate separa de gândirea profundă.

Dacă pierdem aceste spații tihnite sau le umplem cu „conținut”, vom sacrifica ceva important nu numai în noi înșine, ci în cultura noastră. Într-un eseu recent, dramaturgul Richard Foreman a descris limpede această miză:

Vin dintr-o tradiție occidentală în care idealul (idealul meu) era structura complexă, densă, «precum o catedrală», a unei personalități bine articulate, cu educație înaltă – un bărbat sau o femeie care poartă cu sine o versiune unică, elaborată personal, a întregii moșteniri vestice. [Dar acum] văd înăuntrul tuturor (inclusiv al meu) înlocuirea acestei densități interioare complexe cu un nou tip de sine – care se dezvoltă sub presiunea supraîncărcării cu informații și tehnologiei lui „disponibil instant”.

Pe măsură ce suntem goliți de „repertoriul interior al acestei dense moșteniri culturale”, concluzionează Foreman, riscăm să ne transformăm în „oameni-clătită” – „întinși în strat subțire, pe măsură ce ne conectăm cu uriașa rețea de informație accesată prin simpla apăsare a unui buton”.

Mă urmărește acea scenă din filmul 2001... Ceea ce o face atât de teribilă, și atât de stranie, este replica emoțională a computerului ca reacție la dezasamblarea minții sale: disperarea sa pe măsură ce este deconectat, circuit cu circuit, modul copilăresc în care îl imploră pe astronaut – „Simt… Simt… Mi-e frică” – și întoarcerea sa finală la ceea ce s-ar putea numi doar o stare de inocență. Revărsarea de sentimente a lui HAL contrastează cu lipsa de emoții care caracterizează personajele umane din film, care își fac treaba cu o eficiență aproape robotică. Acțiunile și gândurile lor par să fie dictate, ca și cum ar urma pașii unui algoritm. În lumea filmului 2001: Odiseea Spațială, oamenii au devenit atât de mașinali încât cel mai uman personaj se dovedește a fi o mașină. Aceasta este esența profeției negre a lui Kubrick: dacă am ajuns să înțelegem lumea prin intermedierea computerelor, propria noastră inteligență se va aplatiza ca inteligență artificială.

Vezi și alte articole pe tema Cu fața lipită de ecrane

*

Cartea care dezvoltă eseul de mai sus, al celebrului scriitor Nicholas Carr – „The Shallows”, a ajuns în anul 2011 în finala premiului Pulitzer și a fost bestseller New York Times. A fost tradusă în 25 de limbi, printre care și româna – cu titlul Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman (trad. Dan Crăciun, București, Publica, 2012). Eseul de mai sus, devenit între timp clasic, a fost publicat inițial în The Atlantic, în anul 2008.

© Material folosit cu acordul autorului Nicholas Carr pentru revista Convergențe.

(Image by Gerd Altmann from Pixabay)

Distribuie:
Avatar

Lasa un comentariu