Neo-protestantismul românesc între derută și reformă

3700
1
Distribuie:

Pe scurt:

  • A fi neo-protestant înseamnă a introduce o reformă în sânul Reformei, adică, a descoperi neajunsurile teologice, filosofice și de orice altă natură existente în sânul protestantismului și a le corecta, folosind drept criteriul revelația creștină autentică, așa cum s-a decantat ea de-a lungul istoriei urmașilor lui Hristos.
  • Dragostea pentru scrierile sfinte este sămânța spirituală pe care neo-protestanții au conservat-o de-a lungul iernii comuniste și pe care au predat-o generației următoare.
  • Cultivarea entuziasmului religios în biserici neo-protestante este o formă de distanțare față de insuficiența spirituală a creștinismului bibliofil.
  • Transformarea bisericii în sală de spectacol a fost întregită apoi de înlocuirea orelor de rugăciune și studiu biblic cu un fel de concert religios, a cărui funcție esențială este manufacturarea entuziasmului – care a căpătat numele de închinare. Însă închinarea nu stă în ceea ce zicem, ci în ceea ce suntem și facem.
  • Chitarismul – o erezie pe care nu o voi defini în termenii vreunei abateri de la doctrine presupus imuabile, ci în termenii unei abateri de la spiritualitatea creștină autentică, adică, de la Hristos.
  • Chitarismul revendică libertatea de a intra în rând cu lumea, de a racorda comunitățile creștine la tendințele muzicale contemporane.
  • Catalizatorul transformărilor a fost creștinismul de tip american, vizitat periodic de valuri de treziri spirituale superficiale, care au impus un anumit tip de discurs cu accente publicitare, psihologizante, emoționaliste (iar mai târziu motivaționale, manageriale și financiare), care infantiliza mesajul creștin pentru a entuziasma gloatele ce confundau emoția cu duhovnicia.
  • Isusologia – transformarea persoanei lui Hristos într-un placebo sau un panaceu al tuturor bolilor modernității.
  • Duhovnicia presupune centralitatea crucii, asumarea unui parcurs pe care Isus Hristos, Dumnezeu întrupat, l-a făcut posibil prin răstignirea sa și care deschide omului drumul anevoios spre trasformarea fiecăruia după chipul lui Dumnezeu în Hristos.
  • Emoționalismul a îndepărtat intelectualii din bisericile neo-protestante, împingându-i către spiritualitatea patristică a ortodoxiei.
  • Chitarismul se conformează consumerismului, credinciosul devenind un client care se prezintă la shopping religios pentru alege ce-i place lui, iar platforma trupelor și amvonul, niște tarabe de desfacere a produselor religioase.
  • Pentru viitor, mișcarea neo-protestantă are de ales între sala de spectacol și cămăruța cu ușa încuiată, între Hristos și mamona, între a părea mare, fiind mică, și a părea mică, fiind mare.

 

S-a vehiculat în ultima vreme de către unii dintre neo-protestanți ideea că ei înșiși nu ar mai trebui să se numească neo-protestanți, aceasta fiind o titulatură folosită de comuniști și, în plus, lipsită de acoperire în realitate. Neo-protestanții ar trebui să se numească pur și simplu protestanți sau evanghelici. În ce mă privește, trebuie să mărturisesc că titulaturile denominaționale nu m-au atras niciodată în mod special și că prefer să rămân la distanță de orgoliile sectare, indiferent dacă ele aparțin ramurilor mai vechi sau mai noi ale creștinismului. Ca orice formă de orgoliu, și cel denominațional ține mai degrabă de imaginea de sine decât de adevăr. Singura titulatură la care nu aș renunța este cea de creștin, această încadrare, ușor generală, oferindu-mi un grad remarcabil de libertate teologică și de gândire, pe care m-am învățat să o prețuiesc. Cu toate acestea, nu sunt de părere că titulatura de neo-protestant – o mișcare care traversează astăzi o criză identitară (fără a fi singura în această situație) – ar trebui abandonată cu atâta ușurință, altfel decât din motive de impotență. A fi neo-protestant înseamnă a introduce o reformă în sânul Reformei, adică, a descoperi neajunsurile teologice, filosofice și de orice altă natură existente în sânul protestantismului și a le corecta, folosind drept criteriul revelația creștină autentică, așa cum s-a decantat ea de-a lungul istoriei urmașilor lui Hristos. Această autenticitate trebuie căutată, aprofundată și întrupată, iar dacă neo-protestanții de azi se gândesc să devină simpli protestanți, atunci probabil că nu înțeleg provocarea pe care denumirea lor o ascunde și vor să renunțe la acest nume din neputința de a se ridica până la nivelul misiunii pe care el o include.

A fi neo-protestant înseamnă a introduce o reformă în sânul Reformei, adică, a descoperi neajunsurile teologice, filosofice și de orice altă natură existente în sânul protestantismului și a le corecta, folosind drept criteriul revelația creștină autentică, așa cum s-a decantat ea de-a lungul istoriei urmașilor lui Hristos.

În materialul care urmează, voi căuta să prezint câteva aspecte legate de această misiune. Voi spune, mai întâi, câteva cuvinte despre trecut, adică, despre moștenirea neo-protestantă așa cum a supraviețuit ea perioadei opresiunii și controlului comunist, o moștenire care nu pare să mai mulțumească generația care s-a maturizat după Revoluția din 1989. Este o moștenire care cere în prezent o formă nouă, o formă matură din punct de vedere social, teologic și uman. Vom discuta apoi despre tendința și eforturile de emoționalizare a credinței creștine neo-protestante, tendință pe care o consider neinspirată biblic și nefertilă sub raportul maturității sociale, teologice și umane; mai mult, ar putea fi considerată chiar un pas înapoi, deoarece aduce cu sine o scădere a nivelului intelectual și spiritual al credinței. În acest context, vom spune câteva cuvinte și despre adevărata provocare cu care se confruntă neo-protestantismul de astăzi, adică, despre reforma de care are nevoie Reforma.

Ceea ce vedem în prezent este o situație religioasă relativ confuză și pestriță. Spun religioasă, deoarece disting între religie și credință pe linia care desparte o relație cu Dumnezeu în virtutea căreia preponderent el îndeplinește dorințele mele și o relație cu Dumnezeu în virtutea căreia eu fac voia lui. Apoi, spun confuză și pestriță deoarece denominația și experiența baptistă, axată pe studiul Scripturilor, tinde să se penticostalizeze, în timp ce biserica penticostală, axată pe trăire și rugăciune, prezintă semnele unei dorințe de a se baptiza. Deasupra acestei evoluții oarecum încrucișate pare să troneze victorioasă, în opinia sa, mișcarea charismatică, marcată semnificativ de opinii cu totul superioare despre sine. Întrebarea care se ridică pe fundalul acesta, cu intonații specifice pentru fiecare denominație, este dacă viitorul aparține emoției sau intelectului, adică, teologiei și învățăturii sau entuziasmului și trăirii extatice.

Ca orice formă de orgoliu, și cel denominațional ține mai degrabă de imaginea de sine decât de adevăr.

Dintre toate aceste denominații, cea baptistă pare să ilustreze cel mai bine dilema anterioară, pentru că ea a fost și rămâne încă, comparativ vorbind, o biserică axată pe intelectual care se confruntă cu neajunsurile intelectualismului și caută acum o soluție în emoționalitatea religioasă, fără să înțeleagă cu adevărat că soluția autentică a problemei cu care se confruntă este întoarcerea spre duhovnicie, adică, spre problematica transformării omului după chipul lui Hristos.

Rugăciunea și dorința mea este ca istoria să consemneze, în viitor, realizarea în România a acestui deziderat, pentru că acesta este scopul care trebuie să antreneze eforturile tuturor neo-protestanților și, în final, ale tuturor creștinilor. Altfel, vom cădea cu toții pradă lipsei de înțelepciune a celui care lovește cu pumnul în vânt, pentru că nici cunoașterea intelectuală, nici entuziasmul și nici ritualurile sau tradițiile nu înseamnă prea mult, în absența creșterii noastre până la înălțimea staturii lui Hristos. Trebuie, așadar, să evităm capcana transformării credinței în religie, adică, într-un sistem de elemente destinat să satisfacă nevoile culturale, afective și personale ale omului, mai degrabă decât cerințele revelației. Când eu, omul, sunt centrul activităților bisericii, nu Hristos este cel adorat acolo. Într-o astfel de situație, creștinismul devine religie, adică, un obiect de studiu pentru sociologi, psihologi sau antropologi. Pe scurt, neo-protestantismul de astăzi, pentru a avea dreptul să poarte în continuare acest titlul nobil, nu trebuie să-și caute onoarea în descendența sa reformată, ci trebuie să treacă el însuși printr-o reformă duhovnicească. Altfel, întreaga mișcare se va topi în apa chioară a show business-ului și a societății de consum, desigur, în măsura în care aceasta din urmă va persista.

 

Scurtă privire în trecut

În privința trecutului, ca unii care am trăit și ne-am maturizat parțial în perioada comunistă, ne amintim vremurile de intensă supraveghere din partea securității, infiltrarea cvasi-totală a structurilor de conducere ale denominațiilor neo-protestante, ca de altfel ale tuturor celorlalte culte creștine, marginalizarea socială aplicată sistematic și prigonirea celor care, nu foarte mulți, au avut îndrăzneala de a se împotrivi într-o formă sau alta. Din acest mediu opresiv și de batjocorire socială planificată, atitudini care se resimt încă și astăzi în mentalitatea oamenilor și chiar a bisericilor așa-zis istorice, a ieșit o comunitate puternic trunchiată uman și spiritual, compusă din oameni simpli, dar care au păstrat totuși în inima lor, ca pe o virtute inalienabilă, iubirea față de Scripturi și față de rugăciune. Această dragoste, în primul rând față de scrierile sfinte, este sămânța spirituală pe care ei au conservat-o de-a lungul iernii comuniste și pe care au predat-o generației următoare. Se cuvine să le mulțumim pentru darul acesta, nu să-i disprețuim pentru că nu ne-au adus mai mult, privindu-i de la înălțimea aroganței ignorante a unora care nu am fost prinși sub șenila istoriei. Limitarea liturgică, atmosfera de jale, rutina programelor și lipsa de cultură teologică a membrilor acestor biserici au compus coaja groasă în care sămânța neo-protestantismului a rezistat vie până la noi. Înaintea acestor lucruri trebuie astăzi să ne ridicăm pălăria ca în fața unui monument sau a unei pietre funerare. Aceasta nu înseamnă, desigur, în ciuda persistenței acestei stări spirituale embrionare, mai ales în bisericile de la state, dar nu numai, că o astfel de formă lacunară de existență creștină nu trebuie depășită. Întrebarea este însă în ce direcție trebuie ea depășită și ce formă se cuvine să îmbrace depășirea ei.

Această dragoste, în primul rând față de scrierile sfinte, este sămânța spirituală pe care ei au conservat-o de-a lungul iernii comuniste și pe care au predat-o generației următoare. Se cuvine să le mulțumim pentru darul acesta

O primă încercare, pusă în practică de comunitățile tradiționaliste de la orașe, mai ales de către cele baptiste, este aceea de a dezvolta și a perpetua biblismul original. Au apărut astfel biserici și comunități care au pus în mod conștient și sistematic accentul pe Biblie, studiul biblic devenind forma de manifestare prin excelență a existenței lor creștine. S-a aprofundat cunoașterea limbilor originale ale Scripturii, s-a adâncit cunoașterea contextului istoric al evenimentelor și al scrierilor biblice și s-a creat o teologie puternic influențată de exegeza textului. Fără îndoială, cunoașterea Sfintelor Scripturi este o necesitate de prim ordin pentru fiecare creștin, dar anti-intelectualismul civilizației noastre și accentul pus de ea pe trăire, un derivat al adicției față de plăcere, a cuprins inevitabil și mentalitatea tinerei generații de neo-protestanți, care nu-și mai găsește acum împlinirea în efortul academic pretins de cercetarea Scripturilor, mai ales pentru că o astfel de cercetare presupune o minte matură și experimentată. Faptul acesta a crescut atractivitatea manifestărilor emoționale și a experiențelor bazate pe entuziasm, care au fost și mai sunt încă de multe ori confundate cu autenticitatea spirituală. Accesul facil la aceste experiențe și impresia de libertate produsă de haosul afectiv generat de formațiile de muzică de stil așa-zis modern au contribuit la înclinarea balanței în această direcție.

 

Entuziasm, emoționalism și… erezie chitaristă

Deși consider că tendința către emoționalitate este o falsă soluție, din motive pe care le vom vedea în continuare, trebuie totuși să înțelegem că intelectualismul nu este doar arid din punct de vedere emoțional, ci și sterp din punct de vedere spiritual, fiind incapabil să-l transforme pe om după chipul lui Hristos. Conceptul este un aspect superficial al conștiinței, iar în momentul în care cunoașterea unei cărți, fie ea și Biblia, devine scop în sine, se ratează nu doar dezvoltarea spirituală a credincioșilor, ci se trădează chiar scopul Scripturilor, care nu este cunoașterea cărții în sine, ci a realităților spirituale la care cartea se referă. Mai mult decât de studierea Bibliei este astăzi nevoie de studierea omului în lumina Bibliei. Acesta nu este un joc de cuvinte facil, ci încercarea de a sublinia o schimbare fundamentală de accent, de mentalitate, de simțire și de acțiune. Mai importantă decât cunoașterea cărții este cunoașterea de mine însumi cu ajutorul cărții, pentru că eu sunt obiectul principal al muncii creștine, nu cartea. Oricât de doctă și bine informată ar fi interpretarea Scripturii, ea e puțin lucru, dacă eu nu sunt la fel de doct și de informat și în ce privește știința transformării de sine după chipul lui Hristos, un scop care nu poate fi lăsat în seama eforturilor unei voințe neluminate de înțelepciunea duhovnicească. Așadar, dacă multe biserici neo-protestante cultivă astăzi varianta entuziasmului religios, ele procedează astfel pentru a se distanța de insuficiența spirituală a variantei bibliofile. Cu toate acestea, confundarea experienței emoționale cu autenticitatea spirituală este, după cum spuneam, un pas înapoi în raport cu religia cărții, nu un pas înainte în direcția duhovniciei.

Mai mult decât de studierea Bibliei este astăzi nevoie de studierea omului în lumina Bibliei.

Acolo unde a prins, entuziasmul a prins repede, un semn al solului puțin adânc. El a restructurat atât programele, cât și mentalitatea religioasă a credincioșilor, pentru că despre teologie nu se prea poate vorbi în cadrul unei mișcări esențialmente potrivnice intelectului. Amvonul tradițional a dispărut împreună cu muzica corală, ambele fiind înlocuite de platforma special destinată formațiilor de muzică gospel, cu tendințe spre rock sau pop. Transformarea bisericii în sală de spectacol a fost întregită apoi de înlocuirea orelor de rugăciune și studiu biblic cu un fel de concert religios, a cărui funcție esențială este manufacturarea entuziasmului. Acestei activități i s-a dat numele de închinare, deși nu poate fi decât, în cel mai bun caz, o activitate de adorație, închinarea fiind un mod de viață, nu o manifestare de ordin muzical. Toate acestea s-au întâmplat sub directa influență a protestantismului american, cu precădere a charismaticilor, care s-au crezut posesorii unor bucurii religioase mult superioare lacrimilor pocăinței românești. În această formă și sub această oblăduire, mișcarea neo-protestantă autohtonă a virat brusc spre chitarism și isusologie.

Confundarea experienței emoționale cu autenticitatea spirituală este, după cum spuneam, un pas înapoi în raport cu religia cărții, nu un pas înainte în direcția duhovniciei.

M-am ferit întotdeauna să folosesc termenul de erezie, pentru că, fiind de profesie filosof, am înțeles dintotdeauna nevoia unei anumite elasticități a concepțiilor. Noțiunile de dogmă și dogmatism repugnă oricărui gânditor, dacă prin aceste noțiuni se înțelege creditarea absolută a unor formule discursive, dat fiind faptul că niciun cuvânt omenesc nu conține realitatea la care se referă. Cu strângere de inimă, mă văd totuși obligat, în situația de față, să fac apel la termenul de erezie pentru a descrie turnura chitaristă a neo-protestantismului românesc, erezie pe care nu o voi defini în termenii vreunei abateri de la doctrine presupus imuabile, ci în termenii unei abateri de la spiritualitatea creștină autentică, adică, de la Hristos. Eroarea acestei orientări nu ține, așadar, doar de domeniul unor analize teologice sau exegetice, cât mai degrabă de sfera deosebirii duhurilor. Chitarismul este o eroare duhovnicească și abia prin derivație și o eroare teologică, pentru că pune în locul idealului Hristosului răstignit superficiul emoționalist al unei isusologii precare.

Motivul principal al transformării bisericii, se spune, este plictisul, care, fără îndoială, nu a fost și nu va fi niciodată o virtute. Tinerii se plictisesc la biserică, atunci când acolo se vorbește despre păcat, pocăință și neprihănire, dar nu se plictisesc la concertele rock, unde atmosfera de festival, senzualitatea, duhul revoltei, aroganța și pofta cathartică de a urla se pot manifesta în voie. Desigur, în biserică nu se practică astfel de lucruri, dar sursa de inspirație este inconfundabilă; și cu cât mai aproape de această sursă, cu atât mai liberi de prejudecăți. Confruntați cu această situație și văzând experiența charismatică americană, concluzia la care au ajuns unii dintre pastorii bisericilor noastre a fost aceea că rock-ul sau derivatele lui mai liniștite trebuie botezate și aduse în biserică, sub numele de închinare. Trebuia împrumutat, nu integral, ci doar atât cât să anime puțin spiritul amorțit al credincioșilor și, de ce nu, să le sporească numărul și, implicit, donațiile.

Chitarismul este o eroare duhovnicească și abia prin derivație și o eroare teologică, pentru că pune în locul idealului Hristosului răstignit superficiul emoționalist al unei isusologii precare.

Sloganul sub care s-a operat această inovație a fost libertatea. Libertatea să facem ce? Libertatea de a-i ajuta mai mult pe săraci? Libertatea de a nu ne mai afla sub puterea păcatului? Nicidecum. Pentru cei de pe scenă, este libertatea facilă de a te da în spectacol și de a deveni vedetă, libertatea de a te imagina că ești ceea ce nu ești, asemenea celebrităților de pe alte scene. Pentru cei din sală, e libertatea de a intra în rând cu lumea, o libertate menită să reducă tensiunea greu suportabilă a faptului de a fi diferit, de a aparține împărăției lui Dumnezeu, nu altor împărății. Toată această problematică, vă rog să observați, nu-l are în vedere pe Dumnezeu, ci se referă la gradul de satisfacție al experienței noastre religioase, pentru că în centrul acestei schimbări suntem noi, nu el. Chitarismul se pretinde reprezentantul libertății creștine, însă viața pe care o propune este lipsită de știința metanoică a neprihănirii și de libertatea fiilor lui Dumnezeu, care este o eliberare de sub puterea păcatului. Chitarismul confundată sistematic libertatea cu gesticulația isterică din timpul programelor religioase. Libertatea chitaristă nu este decât libertatea de a țopăi. Nu este de mirare că, la un astfel de nivel al înțelepciunii, marea găselniță teologică a chitarismului e isusologia, adică, panaceizarea lui Isus. Neînțelegând spiritualitatea crucii, isusologia cultivă un Dumnezeu incapabil să mai inspire teama de Domnul, adevărata evlavie fiind confundată cu raporturile amicale dintre închinător și imaginarul său amic ceresc personal.

Fără îndoială, poate exista religie fără Dumnezeu, dar nu poate exista creștinism fără Hristos.

Catalizatorul transformări a fost, după cum am menționat deja, experiența religioasă americană, patria rock-ului. Pentru că învățătura duhovnicească a evlaviei și a transformării omului după chipul lui Hristos nu a pătruns suficient de adânc în inima acestui popor animat de pofta îmbogățirii rapide și pentru că lozincile și limbajul de lemn ale dogmatismului protestant nu satisfăcea sufletele, s-a făcut apel la magia așa-ziselor treziri spirituale, un fel de manii emoționale care străbăteau preeriile Lumii Noi cu regularitatea incendiilor. Entuziasmul aduna gloatele de superficiali și necăjiți, pentru a le împrăștia apoi cu aceeași eficiență, după stingerea focului de paie, nelăsând în urma lui decât amintirea de scrum a fostei vâlvătăi. În felul acesta s-a ajuns să se confunde duhovnicia cu emoția și întoarcerea la Dumnezeu cu catharsisul afectiv.

Chitarismul confundată sistematic libertatea cu gesticulația isterică din timpul programelor religioase. Libertatea chitaristă nu este decât libertatea de a țopăi.

Fără îndoială, pentru că focul trezirii nu se aprindea doar cu ajutorul muzicii, ci presupunea și contribuția retoricii înfocate, a fost necesară și o învățătură pe măsură, adică, de o trunchiere simplistă și infantilă a evangheliei, suficient de imprecisă pentru a se preta oricărei glorioșenii retorice emise după măsura și pe gustul celor destinați să cadă pradă entuziasmului mult dorit. Predica s-a transformat în mesaj motivațional și în reclamă religioasă, iar Cuvântul lui Dumnezeu a devenit instrument de consiliere psihologică sau rețetă a succesului personal, după preferință. În acest context și în vederea unor astfel de scopuri, persoana lui Hristos a devenit un placebo al tuturor bolilor modernității. Orice problemă, începând cu cele medicale și sfârșind cu cele morale, sociale sau financiare, se rezolvă într-un singur fel, prin primirea lui Isus ca Domn și Mântuitor, o formulă extraordinară, dar care a ajuns să denumească simpla excitarea a afectivității religioase. Panaceizarea lui Isus, asupra persoanei căruia sunt adesea îndreptate emoționalisme vecine cu infatuările din liceu, este ceea ce numim aici isusologie. Isus a devenit lampa lui Aladin, un instrument util imaginației mulțimilor de creduli lipsiți de realitatea credinței și de nervul necesar aflării adevărului privitor la el și la ei înșiși. S-a scăpat astfel din vedere faptul că importanța lui Hristos pentru om stă în faptul că a murit și a înviat, deschizându-i astfel calea spre Dumnezeu și coborându-l pe Dumnezeu la noi. Importanța lui nu constă în ideea că i-ar fi oferit omului motive să dea frâu liber imaginației sale afectate de entuziasm. Iată lucrurile pe care biserica neo-protestantă românească le-a învățat de la americani, existând acolo o întreagă categorie de misionari care se consideră învățătorii oricui, prin simplul fapt că urcă în avion și traversează oceanul.

 

Despre duhovnicie

Scriptura ne îndreptă însă atenția spre duhovnicie și probabil că ar trebui să fim atenți la lucrul acesta. Ea ne învață că Dumnezeu a iubit lumea într-un singur fel: prin faptul că a dat pe Fiul Său la moarte pentru ea. În centrul bisericii, al mentalității și spiritualității ei, al practicilor sale liturgice și al învățăturii ei trebuie să se găsească răstignirea lui Hristos, nu succesul meu în viață și cu atât mai puțin formațiile de muzică rock copiate după modelul spectacolelor de pe Broadway sau după concertele hipioților, chiar dacă acestea au fost temperate de duioșeniile unei muzici psihedelice de inspirație new age. Prezența Duhului Sfânt nu se măsoară emoțional, ci sapiențial; ea nu se controlează din potențiometre, ci se primește în evlavie, umilință, cugetare și rugăciune, atunci când înțelegem sensul duhovnicesc al acestor cuvinte. Trebuie, așadar, să alegem astăzi între a fi ucenicii lui Hristos sau niște relevanți la modă. E timpul să ne dăm seama că muzica religioasă nu este orice cântecel în care se repetă mantric două sau trei formule laudative la adresa lui Isus, ci este arta care ne ridică în prezența lui Dumnezeu prin profunzimea ei spirituală și teologică. Cu greu se poate înțelege pasiunea pentru subțirimea duhovnicească și artistică a noilor melodii traduse, atât timp cât în cultura creștină română există poeți și compozitori remarcabili de la care putem învăța lucruri și realități despre care pretinșii noștri învățătorii nici măcar nu au auzit. Din păcate – sau poate din fericire – în noblețea ei duhovnicească, muzica creștină nu-și mai permite să viziteze grădinițele spirituale pe care le întâlnim astăzi la tot pasul. Vai de comunitatea condusă de copii!

Isus a devenit lampa lui Aladin, un instrument util imaginației mulțimilor de creduli lipsiți de realitatea credinței și de nervul necesar aflării adevărului privitor la el și la ei înșiși.

În privința laudei, trebuie să știm că Dumnezeu nu ni s-a revelat sub forma unui maniac al lingușirii, pe care nu putem conta decât dacă-i livrăm cantitatea corespunzătoare de periaj. Slava lui îi aparține, indiferent de cântecele noastre, iar dacă vrem să facem ceva în sensul acesta, atunci trebuie să-i mulțumim cu seriozitate și maturitate pentru darurile sale și să trăim în conformitate cu ele, nu să ne supunem obișnuinței de a emite slăviri gratuite. Oare care sunt lucrurile care i-ar putea lipsi lui și pe care i le-am putea da noi? Să fie oare adevărat că închinarea înaintea lui Dumnezeu constă în căciulirea noastră muzicală duminicală? Nu cumva stă ea în pășirea noastră zilnică pe urmele lui Hristos, în purtarea crucii? Când domnitorii Țărilor Române de pe vremuri, ca să nu-i menționăm pe cei de azi, închinau țara la turci, ei nu organizau concerte în onoarea Înaltei Porți, ci puneau turcilor țara la dispoziție spre jaf și hăcuire. A te închina lui Dumnezeu, în limba română cel puțin, înseamnă a fi în-chin de dragul lui, adică, la muncă, pe cruce. Închinarea nu stă în ceea ce zicem, ci în ceea ce suntem și facem. Inversarea acestei ordini este una dintre erorile spirituale majore ale ereziei chitariste. Pentru firea pământească însă, este mai comod să se ploconească duminical, decât să se răstignească zilnic.

Adevărul trebuie acceptat, indiferent de locul unde s-ar afla el, însă lucrul acesta cere multă chibzuință.

Unul dintre efectele pe care erezia chitaristă le are asupra bisericii este marginalizarea intelectualilor ei, care nu-și mai văd locul în ea și care nu mai sunt înțeleși de către ea. Accentul pe emoționalitate are consecințe devastatoare asupra intelectului. În ciuda aparențelor, trebuie să înțelegem totuși că nimeni nu a prosperat vreodată prin ignoranță, cu excepția celor care au profitat financiar, politic și social de pe urma ei. Turnura chitaristă a neo-protestantismului i-a împins pe mulți dintre cei care gândesc în direcția ortodoxiei, mai exact, către spiritualitatea patristică. Oare ce strateg cu mintea întreagă ar fi de acord ca trupele sale de elită să lupte în altă parte sau chiar pentru partea adversă? Când spun partea adversă, nu mă refer, desigur, la spiritualitatea patristică, față de care am un respect profund, dat fiind faptul că din ea se pot cerne adâncimi pe care nu le veți întâlni niciodată în chitarism și nici în limbajul de lemn al protestantismului doctrinar. Folosind această sintagmă, mă refer la ortodoxia încărcată de superstiții întreținute teologic, pe care mulți dintre protestanții care se întorc spre patristică o confundă cu patristica. Fără îndoială, adevărul trebuie acceptat, indiferent de locul unde s-ar afla el, însă lucrul acesta cere multă chibzuință.

În privința laudei, trebuie să știm că Dumnezeu nu ni s-a revelat sub forma unui maniac al lingușirii, pe care nu putem conta decât dacă-i livrăm cantitatea corespunzătoare de periaj.

Creștinismul autentic nu se confundă nici cu siropul emoțional al chitarismului și nici cu paiele nedigerabile ale doctrinarismului sterp. Dacă zbenguiala chitaristă e o soluție infantilă pentru infantili, osificarea rutinei adormitoare nu este nici ea calea înainte. Biserica neo-protestantă actuală nu are nevoie nici de o teologie exegetică până la sufocare, produsă de mintea unor ingineri care nu pot depăși schemele desenabile pe o foaie de hârtie, și nici de edulcorațiile psihologiste ale unor animatori religioși înecați în lacrimile unei fericiri de grădiniță. Ea are nevoie de intelectul luminat de Duhul Sfânt al unor înțelepți aleși de Dumnezeu după criteriul bunei lui plăceri. Nu trebuie să credem că erezia chitaristă poate fi corectată cu mijloacele amorțitoare de suflete ale conceptualismului și programelor de rutină. Aceste două tendințe – intelectualismul și emoționalismul – fie vor induce mai departe în eroare, fie vor cădea sub sabia uceniciei autentice. Nu putem construi un mod de viață respectabil și nu putem oferi o formulă creștină societății în care trăim, argumentând totul cu citate din Scriptură sau bazându-ne pe o mână de cântece.

Creștinismul real este metanoic. Duhul Sfânt nu este o excitare a emoțiilor, ci o iluminare a cugetului, care transformă viața omului după chipul lui Dumnezeu. Din perspectiva acestui scop – singurul care contează – teatrul și agitația chitaristă nu sunt decât o alunecare în decor. Neo-protestantismul românesc actual trebuie să întâlnească duhovnicia, nu romantismele iluziei. Din nefericire însă, tindem astăzi către o biserică fără teologie și chiar fără Dumnezeu. În centrul ei s-a așezat acum omul cu pofta lui de consum emoțional. Faptul acesta este evident în închinarea inconsistentă, în trecerea de la Dumnezeu la sine, în predicarea psihologizantă, în accentul pus pe managerial și financiar, în incapacitatea de a gândi incisiv problemele culturii și societății și în plăcerea de a ne scălda în iraționalitate. Fără îndoială, poate exista religie fără Dumnezeu, dar nu poate exista creștinism fără Hristos.

Unul dintre efectele pe care erezia chitaristă le are asupra bisericii este marginalizarea intelectualilor ei, care nu-și mai văd locul în ea și care nu mai sunt înțeleși de către ea.

Creștinismul autentic nu se închină unui zeu imaginat de om, ci misterului divin, iar devoțiunea lui nu este religioasă, ci duhovnicească. Un astfel de creștin nu se roagă lui Dumnezeu, ci se roagă în Dumnezeu. El nu se închină înaintea lui Dumnezeu, ci se cufundă în prezența lui. Religia spectacolului muzical impune însă o raportare la divin prin mijloacele sufletești specifice receptării oricărui spectacol. În situația respectivă, omul nu e pătruns de lumina cerească, ci e dus de valul emoțional generat de virtuozitatea muzicală. Intervenția divină care-l convinge pe om de păcat și îi schimbă viața e înlocuită de superficiul viclean al unor emoții tranzitorii. Fără să-și dea seama, credinciosul este schimbat din închinător al lui Dumnezeu în consumator de emoții religioase, aceasta fiind religia societății de consum. În fiecare duminică, consumatorului i se oferă alte și alte emoții, pe care el le gustă, așteptând ca ele să-l desăvârșească spiritual. Trăim astăzi în epoca shopping-ului religios, în care experiența creștină reală este înlocuită cu perfuzii emoționale, administrate cu seringa interpretărilor muzicale. Comentariul lui Marx, cum că religia este opiu pentru popor, este astăzi greu de contrazis, pentru că fără implicarea înțelepciunii duhovnicești, religia este o simplă fundătură a culturii și a psihologiei umane. Din nefericire, într-o cultură incapabilă de o spiritualitate autentică, adicția față de drogul emoției este greu de evitat, deoarece pentru nările neexersate ale consumatorului de emoții livrate din exterior diferența între religie și duhovnicie e nesesizabilă. Pe măsură ce calitatea educației scade, nu ne putem așteptat decât la creștere numerică a adepților chitarismului și isusologiei. Este modul în care lipsa de cultură a societății contemporane se răsfrânge asupra vieții bisericii.

Un om care nu știe cum să-și trăiască viața creștină de unul singur, nu știe nici cum să existe creștinește împreună cu fratele său.

În sfârșit, dată fiind lipsa lui de profunzime, chitarismul simte nevoia să se promoveze. Asemenea oricărui produs de pe piața societății de consum, el nu atrage dacă nu este oferit cu mânușile de pluș ale reclamei. Consumerismul se caracterizează prin faptul că nu cererea determină oferta, ci mai degrabă oferta determină cererea. Obișnuiți să fim curtați din toate părțile de diverși agenți comerciali care ne vor banii în schimbul lucrurilor pe care le produc, indiferent dacă avem sau nu nevoie de ele, ne-am învățat să tratăm și credința în același fel. Credinciosul este acum un client căruia i se pun la dispoziție produse religioase, nu atât pentru că el simte nevoia lor, cât mai ales pentru că e fermecat de felul în care-i sunt prezentate. În virtutea educației sale de consumator, el este predispus la o abordare de genul acesta; dar în locul pâinii care se coboară din cer i se livrează astăzi prăjiturele coapte de psihologi prin diverse brutării pământești, multe dintre amvoanele noastre devenind puncte de desfacere pentru dulcețuri religioase. Marea problemă cu care închinătorul actual se confruntă este dacă-i place sau nu-i place lui, ceea ce înseamnă că Dumnezeu nu intră în schema unui astfel de om, decât pe post de comediant.

Marea problemă cu care închinătorul actual se confruntă este dacă-i place sau nu-i place lui, ceea ce înseamnă că Dumnezeu nu intră în schema unui astfel de om, decât pe post de comediant.

Duhovnicia nu are însă nimic de-a face cu divertismentul și nu este o activitate de grup. Ea constă din transformarea noastră, a fiecăruia în parte, după chipul lui Hristos și are drept finalitate purtarea zilnică a crucii, chiar atunci când nimeni altcineva nu mai face lucrul acesta în jurul nostru. Dacă nu există sfinți, nu poate exista o adunare a sfinților; și dacă nu există creștini în viața particulară, cum ar putea să existe o biserică a creștinilor? Un număr de zerouri, oricât de multe ar fi ele, nu produc niciodată o sumă pozitivă, iar căldura lor, pentru că nu vine din lăuntru, e o simplă consecință a frecării. Un om care nu știe cum să-și trăiască viața creștină de unul singur, nu știe nici cum să existe creștinește împreună cu fratele său.

Ne întrebăm astăzi încotro trebuie să se îndrepte mișcarea neo-protestantă. Ei bine, ea are de ales între sala de spectacol și cămăruța cu ușa încuiată, între Hristos și mamona, între a părea mare, fiind mică, și a părea mică, fiind mare.

În ce mă privește, în calitate de membru al generației mai în vârstă, consider că am, înaintea lui Dumnezeu, datoria să adresez aceste avertisment generației mai tinere, urmând principiul conform căruia, în general, părinții au datoria să lase copiilor lor drept moștenire înțelepciunea până la care le-a fost dat să ajungă.

(Photo by Matt Botsford on Unsplash)

 

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Dan Tomuleţ

1 comentariu

Lasa un comentariu