Nesaţul vorbirii – Gregorie de Nazianz, despre discursivitate şi erezie

-
0
Share:

Dacă ne interesăm de unitatea bisericii şi dorim realizarea ei, ar fi probabil util să vedem dacă nu cumva la împrăştierea turmei lui Hristos s-a ajuns mai ales din cauza confundării credinţei cu discursul teologic explicativ.

Cele cinci cuvântări teologice ale lui Gregorie de Nazianz sunt cunoscute, în primul rând, pentru doctrina Sfintei Treimi, pe care acest episcop capadocian o construieşte cu o deosebită acribie filosofică şi teologică. Doctrina menţionată face însă doar obiectul a trei dintre cele cinci cuvântări. Este cu totul remarcabil faptul că, în efortul său de a contracara erezia ariană a lui Eunomie din Cizic, Gregorie consacră metodei teologhisirii primele două dintre cuvântările sale. În aceste condiţii, cu greu putem evita concluzia că maniera de a face teologie reprezintă un element de bază al contestării lui Eunomie. Dacă nu ar fi fost aşa, teologul nu ar fi alocat acestui subiect un spaţiu atât de generos. Putem, aşadar, afirma că una dintre principalele obiecţii pe care Gregorie le ridică împotriva lui Enomie ţine de metoda teologiei, iar în măsura în care credităm ceea ce Gregorie afirmă în aceste două cuvântări ale sale, mai ales în cea dintâi dintre ele, la care ne vom limita analiza, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva doctrine în aparenţă mai puţin eretice decât cele apărate de Eunomie nu se fac totuşi responsabile de propagarea unui spirit eunomian, generator de disensiune.

Dacă ne interesăm de unitatea bisericii şi dorim realizarea ei, ar fi probabil util să vedem dacă nu cumva la împrăştierea turmei lui Hristos s-a ajuns mai ales din cauza confundării credinţei cu discursul teologic explicativ. După toate aparenţele, experienţa religioasă presupune o anumită diversitate firească şi legitimă, faţă de care teoria teologică fixată în crezuri imuabile nu a manifestat întotdeauna înţelegerea necesară. Fără a contesta rolul jucat de dorinţa de putere în fenomenul acesta, discursivizarea excesivă a vieţii religioase, în detrimentul practicilor metanoice şi al celor caritabile, pare să fi stat la baza disensiunilor şi a fragmentării bisericii. Deşi unitatea teologică şi de învăţătură a bisericii trebuie să rămână un ideal al ei, se cuvine să înţelegem că temelia unităţii eclesiei este dragostea şi Duhul, mai degrabă decât explicaţia teologică, mereu incompletă şi inexactă. Nu putem aspira la un ecumenism al teoriilor, ci numai la un ecumenism al iubirii creştine.

Experienţa religioasă presupune o anumită diversitate firească şi legitimă, faţă de care teoria teologică fixată în crezuri imuabile nu a manifestat întotdeauna înţelegerea necesară.

După cum bine se ştie, Eunomie din Cizic a fost un discipol al lui Arie care a susţinut teza potrivit căreia Fiul nu poate fi deofiinţă cu Tatăl, aducând o serie de argumente în sprijinul acestei idei. În materialul care urmează, după cum am văzut deja, nu vom acorda atenţie argumentelor lui, ci manierei în care el a înţeles să le construiască şi să le prezinte, o caracteristică importantă a acesteia fiind ceea ce Dumitru Stăniloae numeşte, în introducerea pe care o scrie acestor cuvântări teologice, „dexteritate de limbaj”[1]. Mai mult, Eunomie a susţinut ideea că raţiunea umană îl poate cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum el însuşi se cunoaşte pe sine, deoarece limba omului este un produs al divinităţii şi posedă astfel de capacităţi. În felul acesta, el ridică dialectica la statutul de cunoaştere a lui Dumnezeu, un fapt aspru criticat de Gregorie şi de ceilalţi capadocieni, o critică pe care orice intenţie ecumenică trebuie să o ia în calcul. Gregorie consideră că, atunci „când preţuim mai mult puterea raţiunii, părăsind credinţa şi nesocotind autoritatea Duhului prin iscodirile noastre, raţiunea se arată învinsă de puterea realităţii”[2]. Cu alte cuvinte, confruntându-se cu întrebările ultime, cugetarea discursivă inteligentă ajunge să-şi descopere singură limitele şi să înţeleagă că orice argumentaţie raţională se petrece în perimetrul şi cu mijloacele intelectuale ale credinţei, oricare ar fi ea. Aceasta nu înseamnă că fiecare gânditor trăieşte în lumea lui, ci demonstrează doar faptul că temeiul ultim al gândirii omeneşti este de factură spirituală, iar lumile spirituale, dacă e să-l credem pe Kierkegaard, nu sunt foarte multe, în pofida faptului că filosofiile generate de ele sunt. Preţuind excesiv speculaţia, vom constata, continuă Gregorie, că „slăbiciunea raţiunii apare ca slăbiciune a tainei”[3] şi vom pierde astfel din vedere adevărul conform căruia „credinţa este împlinirea raţiunii noastre”[4]. Altfel spus, dacă speculaţia raţională este pentru noi facultatea supremă, vom confunda limitele ei cu limitele realităţii, aşa cum i s-a întâmplat lui Kant; sau, în limbaj teologic, slăbiunea minţii noastre va întemeia, pentru noi, nebunia crucii. O gândire puternică îşi înţelege slăbiciunea înaintea tainei, în timp ce o gândire slabă se crede plină de putere înaintea oricărui mister. Eunomie a procedat în aşa fel încât a lăsat impresia că realitatea divină este accesibilă fără rest gândirii omeneşti, iar Gregorie răspunde acestei atitudini în aşa manieră încât ne convinge că teza eunomiană se înscrie în universul eretic al autorului ei. În consecinţă, acesta din urmă nu greşea doar prin ceea ce spunea, ci şi prin felul în care gândea.

O gândire puternică îşi înţelege slăbiciunea înaintea tainei, în timp ce o gândire slabă se crede plină de putere înaintea oricărui mister.

Nu trebuie totuşi să credem că păcatul metodologic al lui Eunomie consta, pur şi simplu, în dexteritatea lui discursivă, pentru că lucrul acesta ne-ar transforma în apologeţi ai confuziei. Problema lui pare să fi fost mai degrabă incapacitatea de a înţelege că orice dexteritate de felul acesta trebuie să se subordoneze unei cunoaşteri intuitive şi revelatorii mai adânci. Adevărul, deşi se exprimă discursiv, precede discursivitatea, care nu poate fi decât adevărată. Neînţelegerea diferenţei dintre adevăr şi adevărat produce împotmoliri intelectuale şi spirituale masive inclusiv în ziua de astăzi, trecându-se cu vederea faptul că iscusinţa în manevrarea conceptelor ţine mai degrabă de virtuozitatea interpretării, şi mai puţin de arta şi talentul compozitorului. În absenţa componentei profunzimii, discursivitatea se auto-desfinţează intelectual, transformându-se în verbiaj şi răspunzând de o cunoaştere pe nedrept numită astfel, al cărei câştig de bază pare a se rezuma la aplauzele celor care nu înţeleg. Gregorie consideră, în a doua secţiune a primei sale cuvântări, că, din punct de vedere teologic, dialecticienii nu sunt nişte luptători adevăraţi, ci doar nişte soldaţi de paradă. Lor le lipseşte experienţa câmpului de luptă, fiind doar nişte actori care mimează îndemânarea, în condiţiile facile ale sălii de spectacol. Aceşti presupuşi teologi confundă gândirea creştină cu o abilitate dialectică din care lipseşte viaţa şi experienţa cristică. Iată un alt lucru pe care nicio intenţie ecumenică nu-l poate evita. După cum ne avertizează Gregorie, pentru că fiecare priveşte lumea prin prisma lui, oamenii aceştia consideră „ca un meşteşug slăbuţ marea noastră taină”[5] şi se încumetă, în ignoranţa lor, să critice pe cei „mişcaţi în măruntaie de Tatăl”[6] şi „cu simţirile sfâşiate”[7] de el, deşi cuvântul adevărului nu încolţeşte decât „în cugetarea cea bună şi roditoare”[8].

Neînţelegerea diferenţei dintre adevăr şi adevărat produce împotmoliri intelectuale şi spirituale masive inclusiv în ziua de astăzi, trecându-se cu vederea faptul că iscusinţa în manevrarea conceptelor ţine mai degrabă de virtuozitatea interpretării, şi mai puţin de arta şi talentul compozitorului.

Cineva ar putea acum trage concluzia că intenţia noastră este aceea de a ne lăsa cuceriţi de frumuseţea evlavioasă a câtorva metafore, deşi există metafore şi metafore, o diferenţa pe care, adesea, numai spiritul exersat în astfel de lucruri o poate înţelege. Ideea pe care dorim să o subliniem însă este aceea că, în contextul unei culturi în care filosofia a pierdut legătura cu transcendentul, se naşte o teologie care a pierdut legătura cu Dumnezeu şi îşi face apariţia un om care a pierdut contactul cu sine şi cu semenul său. Ne confruntăm astăzi, poate mai mult decât oricând, cu o teologie care nu mai simte suflarea Sfântului Duh, ci reduce totul fie la subiectivitate, fie la concept, fie la comunitate, adică, în final, la exegeză şi istorie. Există astăzi teologi consideraţi remarcabili şi rafturi întregi de lucrări la care şi, respectiv, în care nu mai găsim nimic dincolo de om. Am reuşit să pierdem prietenia alterităţii, iar organul revelaţiei ne-a fost amputat. Subiectivitatea a înlocuit spiritualitatea, conceptul a înlocuit înţelepciunea, iar comunitatea a luat locul lui Dumnezeu. Nu e de mirare, aşadar, că oameni sinceri şi inteligenţi nu mai străbat cu mintea sau cu spiritul lor dincolo de această stafidire terminologică şi mentală de fabricaţie atee, decât pentru a se cufunda, eventual, în sentimentalism. Lumea vieţii şi a minţii lor a fost învelită, cu o satanică dexteritate, în linţoliul unei teologii a vorbelor lipsite de puls. Ajunşi aici, este doar o chestiune de timp până când ne vom pierde integral credinţa, iar discuţiile teologice, ecumenice sau nu, vor ajunge ca meciurile de fotbal, lipsite de spectatori. Statuia cu picioare de lut se va prăbuşi, chiar dacă în partea ei superioară încă străluceşte capul de aur. Este, prin urmare, o sarcină de prim ordin aceea de a verifica cine sunt autorii dicţionarului în termenii căruia ne interpretăm existenţa, ne desfăşurăm cugetarea şi ne trăim credinţa. Oricât am ocoli această concluzie, îndemnul de a nu învăţa teologie de la atei prinde astăzi tot mai mult înţeles.â

În contextul unei culturi în care filosofia a pierdut legătura cu transcendentul, se naşte o teologie care a pierdut legătura cu Dumnezeu şi îşi face apariţia un om care a pierdut contactul cu sine şi cu semenul său.

Întorcându-ne acum la textul lui Gregorie, este fără îndoială adevărat că duhovnicia nu se coboară ea însăşi nici în concept şi nici în emoţii, deşi îşi produce conceptele şi simţirile ei. Duhovnicia are de-a face cu o ridicare a omului, împreună cu mintea şi simţirile lui, în Dumnezeu, o ridicare al cărei rezultat este contemplaţia şi comuniunea supra-conceptuală şi supra-afectivă cu Originea ultimă. Dacă nu accedem decât la emoţie sau la concept, nu accedem decât la noi înşine, iar calificarea noastră teologică rămâne îndoielnică, indiferent dacă ne declarăm ecumenici sau nu. Teologia se face cu duhul şi cu viaţa, şi abia în al doilea rând cu mintea şi cu emoţia. Conceptul şi simţirea sunt lucruri care se petrec în noi, în timp ce duhovnicia este un lucru care se petrece cu noi. Acesta este motivul pentru care Gregorie ne învaţă că „nu aparţine tuturor… să filosofeze despre Dumnezeu. Nu e o calitate ce se câştigă ieftin şi a celor ce se târăsc pe jos.”[9] Târâtul pe jos este, evident, contrariul ridicării în Dumnezeu cu mintea şi simţirea, iar cine se târăşte pe jos, cu mintea şi simţirea, produce discursuri teologice corespunzătoare orizontului său; şi, de asemenea, şi cel ridicat în Dumnezeu, cu toate că numai acesta din urmă înţelege diferenţa. Pentru a face teologie, continuă Gregorie, trebuie să „ne desprindem de noroiul şi tulburarea din afară”[10]. Noroiul se referă, desigur, la condiţia morală, în timp ce tulburarea are în vedere starea noastră intelectuală, pentru că nu se tulbură decât cel care îşi pune încrederea în lucruri pieritoare şi care, prin urmare, crede că lumea fizică este ceea care există cu adevărat. Fundamentaţi pe credinţele şi valorile fizicalităţii, nu putem accede la revelaţiile divinităţii, ci doar la speculaţiile umane, iar înfrăţirea ecumenică a acestora nu poate avea un sens teologic major.

Este o sarcină de prim ordin aceea de a verifica cine sunt autorii dicţionarului în termenii căruia ne interpretăm existenţa, ne desfăşurăm cugetarea şi ne trăim credinţa.

În al doilea rând, tocmai pentru că teologia reală nu e accesibilă decât „celor ce s-au exercitat şi au fost învăţaţi în contemplaţie… [şi] celor care au fost curăţiţi în suflet şi în trup”[11], ea „nu se poate face întotdeauna, nici în faţa tuturor”[12]. Prima condiţie îi are în vedere pe cei care se ocupă de teologie, în timp ce a doua condiţie se referă la publicul care-i urmăreşte ocupându-se de lucrul acesta. Omul neduhovnicesc, ne spune Gregorie, nu se califică nici măcar pentru a urmări o discuţie teologică, pentru că faptul acesta l-ar putea afecta negativ, în mai multe sensuri. Mai întâi, nesesizând partea duhovnicească a lucrurilor, i s-ar putea crea impresia că teologisirea este o simplă acţiune speculativă şi că credinţa ar fi doar o lucrare omenească, acesta fiind de fapt un motiv de bază al împrăştierii denominaţionale. În al doilea rând, ascultând discuţii de genul acesta, el s-ar putea crede stăpân pe un domeniu, a cărui natură nici măcar nu o înţelege cu adevărat. În sfârşit, iar lucrul acesta este uşor mai subtil, ar putea confunda discuţia teologică cu o stare conflictuală. Subtilitatea acestei situaţii stă în faptul că, chiar atunci când discuţia teologică este o stare conflictuală, pentru cei care o poartă, pentru ascultătorul interesat de adevăr, ea nu trebuie să fie decât o sursă de înţelepciune. El nu trebuie să culeagă din ea decât forţa argumentelor şi orientarea spiritului, neglijând partizanatele. În consecinţă, pentru că aceste lucruri nu sunt uşor de luat în stăpânire, teologia trebuie făcută doar de către teologi calificaţi şi numai între ei; iar calificarea aceasta nu trebuie să fie doar intelectuală, ci şi spirituală. Gregorie înţelege şi exprimă foarte bine lucrul acesta, atunci când afirmă că teologia se face doar „înaintea celor pentru care lucrul acesta este serios şi care nu flecăresc cu plăcere despre altceva”[13], cum ar fi, pentru noi cei de astăzi, sportul sau politica. Cu alte cuvinte, teologia nu este una dintre flecăreli, ci constituie o dovadă a interesului faţă de sensurile divine ale existenţei omeneşti.

Fără îndoială că lucrurile corectabile se cuvin corectate, însă corectarea se face în duhul iubirii frăţeşti, nu în spiritul dispreţului faţă de ceilalţi, pentru că ortodoxia teologică nu diferă de sectarism prin numărul adepţilor ei, ci prin duhul creştin al relaţiilor pe care le întreţine.

În al treilea rând, cei care se vor teologi, fără să fie, şi care cad în capcana minţii lor corporalizate sau intelectualiste, vor înţelege totul cu astfel de mijloace. Teologia unor astfel de oameni va fi pe cât de teoretică, pe atât de totalitară în pretenţii, cugetătorii respectivi numărându-se, precizează Gregorie, printre cei care „se bat pentru Cuvânt mai multe decât place Cuvântului”[14]. Aceasta este calea spre schismă şi sectarism, conceptualitatea fiind prin excelenţă un domeniu al diferenţelor; experienţa protestantă este grăitoare în acest sens, dar nu numai ea, pentru că spiritul sectar nu e proprietatea exclusivă a protestanţilor. O astfel de teologie devine cu precădere critică, chiar parazitară, şi mai puţin constructivă, ocupându-se mai mult de contrazicerea oponenţilor, decât de aflarea şi consemnarea adevărului. Fără îndoială că lucrurile corectabile se cuvin corectate, însă corectarea se face în duhul iubirii frăţeşti, nu în spiritul dispreţului faţă de ceilalţi, pentru că ortodoxia teologică nu diferă de sectarism prin numărul adepţilor ei, ci prin duhul creştin al relaţiilor pe care le întreţine. Iată de ce spune Gregorie că „binele nu e bine când nu se face bine”[15]. Teologia trebuie făcută de oameni care vor să zidească, nu de către oameni care vor să aprindă casa.

…nu pot fi două experienţe complet identice, decât în cazul în care experienţa reală lipseşte cu totul, fiind înlocuită de una imaginară. Cu toate acestea, calea rămâne una singură, pentru că este, mai întâi, o cale a virtuţii şi abia apoi o cale a gândirii.

Aşadar, nesaţul vorbirii este o boală a sufletului, pe care o contractează după ce „ne-am legat mâinile”[16], adică, după ce am renunţat la faptă. În loc să ne preocupăm de virtuţi, căutăm să formulăm Dumnezeirea. Nu mai „ieşim spre Dumnezeu prin rugăciune”[17], iar uneori nici chiar prin dialectică, ci doar prin limbuţenie, preţuind victoriile facile ale vorbelor şi „înălţarea care ne coboară”[18]. La Dumnezeu însă, ne spune Grigorie în secţiunea a opta şi a noua a primei sale cuvântări, se află multe locaşuri şi toate sunt pline, pentru că el nu lucrează în zadar. Accesul la ele se face pe mai multe căi doctrinare, pentru fiecare om care pleacă spre destinaţia divină din situaţia în care se află. Aşadar, nu pot fi două experienţe complet identice, decât în cazul în care experienţa reală lipseşte cu totul, fiind înlocuită de una imaginară. Cu toate acestea, calea rămâne una singură, pentru că este, mai întâi, o cale a virtuţii şi abia apoi o cale a gândirii. Dar pentru că virtutea nu se obţine cu uşurinţă, ea este adesea abandonată în favoarea flecărelii, sfinţenia fiind abandonată în favoarea nesaţului vorbirii. Credinţa nu o ataci, chiar dacă nu-ţi aparţine, ci o studiezi împreună cu alţii, în vederea progresului tău spiritual şi al lor, pentru că nu suntem noi mai înalţi decât cele înalte şi nici văzători ai celor nevăzute. N-am fost ridicaţi la cer, asemenea lui Ilie sau Pavel, şi nici nu ne-am învrednicit de vedere slavei lui Dumnezeu, la fel ca Moise.

Biserica una aparţine doar sfinţilor. Să ne grăbim, aşadar, spre sfinţenie. Acesta este cel mai ecumenic dintre sfaturi.

Vezi și alte articole din grupajul Ecumenism și dialog interconfesional

(Imagine: Peter Paul Rubens – St. Gregory of Nazianzus – 1952)

[1] Gregorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice (Ed. Anastasia, 1993), p. 8.; [2] Ibid., III.21.; [3] Ibid.; [4] Ibid.; [5] Ibid., I.2.; [6] Ibid.; [7] Ibid.; [8] Ibid.; [9] Ibid.; [10] Ibid., I.3.; [11] Ibid.; [12] Ibid., I, 2.; [13] Ibid., I.3.; [14] Ibid., I.6.; [15] Ibid., I.4.;  [16] Ibid., I.7.; [17] Ibid.; [18] Ibid.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply