Nicăieri nu-i (ca) Acasă

1090
0
Distribuie:

Mic eseu fără îndulcitori despre case vechi, locuire și fugă

Parcă și văd ședința atemporală de la marele stat major al Iadului:

Măria Ta, basically statisticile spun că, overall, invaziile, molimele, bolile, cutremurele, în fine, să nu o mai lungesc, toate belelele pe care le trimitem asupra oamenilor au un efect invers: odată prinși la înghesuială, oamenii încep să înțeleagă că sunt fragili și încep să se țină împreună mai strâns, gen, să fie mai solidari, gen, să-și pună întrebări despre sensul vieții, gen. Asta e numai mâna lui Dumnezeu! And this is not OK!

Preasinistrul tăcu câteva clipe cu o tăcere greoaie, de expert în strategii de marketing. Apoi ochii i se întunecară de bucurie:

Gata, știu! Secretul e în ritm. Vă ordon să faceți astfel încât toate relele majore să se petreacă LEEENT, atât de leeent, încât nimeni-nimeni să nu observe. Lent, cum curge smoala abia topită, lent, cum se face cafeaua turcească, lent, ca un film vechi pentru un milenial. Slow-motion, baby, sloooow-mooootion!

*

Anumite catastrofe se întâmplă dintr-odată: tornade, avalanșe, inundații, incendii, campanii electorale. Pentru că se întâmplă dintr-odată, ne captează atenția cu ușurință. Și pentru că se văd, le putem măsura efectele, adunându-le în statistici: câte victime, câte pagube, câți bani de donat, câte camioane cu ajutoare (o catastrofă împodobită cu statistici e mai digerabilă, iar nouă ne place să avem o digestie ușoară ca în reclamele la iaurt). În plus, catastrofele de acest tip sunt ușor de mediatizat, sunt mai ieftine și mai de impact decât producțiile Hollywood-ului și e lesne să te simți tu însuți mai bun, doar pentru că simți o oarecare solidaritate cu victimele lor (cu excepția campaniilor electorale, cu ale căror victime și agresori nu am fost niciodată în stare să empatizez).

O catastrofă împodobită cu statistici e mai digerabilă, iar nouă ne place să avem o digestie ușoară ca în reclamele la iaurt.

Există, însă, și catastrofe care se petrec încetișor și, fiindcă se petrec prea încetișor pentru percepția noastră obișnuită cu flash-uri, blitz-uri și decibeli, aceste catastrofe își văd liniștite de treabă, cu noi trecând nonșalant pe lângă ele. Ele nu se pot cuprinde în statistici, televiziunile nu pot face din ele subiect de breaking-news, nu cad guverne din cauza lor, nu sunt incluse ca priorități în vreun program politic. Prin urmare, dacă nu avem ochi pentru ele, le putem ignora oricât și nu le putem resimți efectele decât prea târziu sau poate chiar niciodată.

Uite, de exemplu, dacă toată poluarea ar fi apărut dintr-o dată în lume, începând cu 1.01.1769, probabil am fi luat-o cu toții razna de spaimă și disperare și ne-am fi dorit să dăm cât mai repede timpul înapoi. Dar așa, risipită frumos de-a lungul ultimelor secole, parcă nu prea ne mai deranjează așa de tare, în ciuda apariției și creșterii exponențiale a tuturor industriilor. Un smog aici, o deversare de petrol acolo, o haldă de steril peste deal, dar hai că totuși nu e așa de rău. În plus, în tot timpul ăsta am avut răgaz să ne tricotăm niște argumente moi și călduțe în favoarea poluării – confortul, plăcerea și dreptul (!) de a avea natura la picioare, nivelul de trai ridicat, progresul inevitabil. Și, cireașa de pe tort, oricum s-a găsit între timp soluția motoarelor electrice care sunt, dragii moșului, atât de curate încât peste tot pe lângă minele de materie primă, fabricile unde sunt produse și gropile de gunoi unde sunt aruncate, cresc lanuri superbe de margarete și traista-ciobanului.

Cred că una dintre nenorocirile cele mai mari, cele mai lente, pe care le ignorăm cu cea mai imbecilă seninătate este războiul tăcut asupra caselor vechi.

La fel, să le fi zis cineva strămoșilor noștri: gata, moșneni & răzeși, de primăvara viitoare înfloresc-grădinile-ceru-i-ca-oglinda, iar voi renunțați definitiv și irevocabil la semințele voastre aclimatizate, păstrate din generație în generație, și veți sădi doar semințe hibrid, care fac mazărea cât strugurele și ceapa cât varza, de să plesnească inima în gospodină și cifra de vânzări în hipermarket. Atâta doar că trebuie să le îmbăiați în pesticide, fungidice, rodenticide, asta după ce ați erbicidat în prealabil, că altfel nu cresc – nici ele, nici PIB-ul. A, și la anul trebuie să luați alte semințe, că hibrizii se folosesc doar o dată, piața (ca viața) merge înainte. Ar fi acceptat cineva propunerea? Mă îndoiesc. Dar așa, cu puțin centralism comunist, cu nițel marketing capitalist, am reușit performanța ca în mai puțin de un secol să pierdem câteva mii ori zeci de mii de soiuri locale, până am ajuns să descoperim cu mirare că în rețeaua de semințe tradiționale din SUA se vinde un soi de ardei numit… „Georgescu”, dispărut de la noi, căci după cum spune proverbul strămoșesc, nimeni nu e ardei în țara lui.

Pe această linie, cred că una dintre nenorocirile cele mai mari, cele mai lente, pe care le ignorăm cu cea mai imbecilă seninătate este războiul tăcut asupra caselor vechi. Nu știu alții cum sunt, dar noi, românii, care am făcut saltul în modernitate pe repede-înainte, cu tot cu câteva milioane de tone de istorie recentă în formă de case vechi în cârcă, nu avem nici o scuză.

În casa cea veche, fie că ai păstrat-o cu sfințenie sau ai renovat-o masiv, e mult mai ușor să înțelegi că înaintea ta s-au întâmplat multe și, prin urmare, se vor întâmpla multe și după tine.

De ce ar fi neglijența ori disprețul pentru casele vechi o catastrofă? Să o luăm pe rând, de la temelie spre coama acoperișului. În primul rând, o casă veche vine la pachet cu povestea ei, înșirată pe măcar două-trei generații. Acolo, între zidurile acelea, au crescut și au murit oameni, s-o fi râs cu poftă și s-or fi țesut tăceri lungi. Pe ferestrele acelea s-au teșit obraji de copil verile și au apărut flori de gheață iernile. Ușile acelea s-au trântit cu furie la vreme de ceartă sau au fost închise încet, să nu tulbure somnul vreunui prunc. Cât despre sobele acelea, nimeni nu poate număra câte mere și câte gutui s-au rumenit pe ele și nici câte mâini harnice și câți pisoi leneși s-au lipit pe ele.

Cumva, chiar dacă ești proprietar de casă veche cu acte în regulă, cu impozitul la zi și cadastru, ai cumva senzația că acea casă în care stai nu îți aparține în totalitate. Nu ai construit-o tu, tu doar te bucuri de ea și o onorezi îngrijind-o, tu ai doar meritul că ai plătit niște bani pentru ea sau ți-a venit, norocosule, rândul la moștenire. Într-o oarecare măsură, casa a rămas și a celor care au fost aici înaintea ta (lucru pe care îl simți mult mai pregnant la casele moștenite din generație în generație) și este și a celor care vor veni după tine. În casa cea veche, fie că ai păstrat-o cu sfințenie sau ai renovat-o masiv, e mult mai ușor să înțelegi că înaintea ta s-au întâmplat multe și, prin urmare, se vor întâmpla multe și după tine. Casa e astfel un prilej de permanentă amintire că nu ești definitiv aici, că lumea nu începe și nu se termină cu tine, că mâine se va vorbi și de tine ca despre „cel care a trăit aici” sau „fostul proprietar”. Dar, în același timp, tot casa este legătura ta cu lumea de odinioară și lumea de mâine, semn că deși nu ești atât de important, nu ești singur. Eu nu cred că te poți simți absolut singur dacă privești dimineața pe aceeași fereastră și vezi același cer precum cei de dinaintea ta.

Casele vechi sunt o invitație tăcută la smerenie, la bună măsură.

Zidurile caselor vechi îți spun: ești doar un om între oameni, noi i-am văzut pe cei dinaintea ta și îi vom vedea și pe cei de după tine. Casele vechi sunt o invitație tăcută la smerenie, la bună măsură. Iar buna măsură umană se va fi tradus pe vremuri, după formule care ne sunt azi străine, în justa proporție arhitecturală. De asta nu cred că este întâmplător că foarte multe dintre casele noi sunt groaznic de disproporționate (și nu mă refer acum doar la mărime – prin contrast, vilele neoromânești ori culele din sud ocupă volume mari, fără a-ți zgâria privirea). Sunt standardizate și reci, fără nici cea mai mică intenție de ornamentică, nevizitate de nici duh al spontaneității, cu o artificialitate searbădă pe care nici ghivecele cu mușcate nu o pot îmblânzi, sunt epave greoaie bântuite uneori de stafia pocită a rusticului, mâzgăleli 3D încarnate în beton proiectate de minți boante și desenate de mâini ce nu știu să nuanțeze.

Dar nu despre estetică povestim aici. Până la urmă, ar fi un păcat să deplângem zidurile pentru ele însele. Au căzut ele zidurile Ierihonului, ce rost are să miorlăim tragic la umbra unui zid de paiantă? Da, așa este, însă, ca o deschidere de pridvor, casele vechi nu doar sunt, ci și trimit către ceva – iar acel ceva, acel spirit, se pierde, se sufocă în cutiile monolit ce sunt cele mai multe dintre casele noi. Cred că acel ceva este ideea de locuire, pe care o definesc (stângaci și fără pretenția de a o epuiza) ca pe arta firească de a aparține unui loc laolaltă cu semenii.

Cred că nu poate exista locuire fără semeni. Cred că locuirea se învață, se antrenează, se rafinează, cum se învață ospitalitatea ori degustarea vinurilor nobile.

Dintr-o carte grozavă despre limba și gândirea iudaică, Hebrew Language and Jewish Thought, a lui David Patterson, aflăm câteva indicii interesante cu privire la locuire și relațiile dintre oameni. În ebraică, vatra, centrul casei (מוקד, moked), provine din miked (מקד), care înseamnă a se aduna, a se concentra. Moked, deloc întâmplător, mai înseamnă și „altar”, centru al lumii. Iar un alt nume, mai comun, pentru „vatră” este ach (חא), care înseamnă, mirabil, și „frate”. Adunați în jurul vetrei, altarul domestic, cei ai casei se adună în centrul lumii lor, semn că e ceva sfânt în locuire. Ne lămurește un alt termen ebraic: shakhan – (שָׁכַן), a locui, pe care doar o literă îl separă de mishkan – (מִשְׁכָּן), care înseamnă „sanctuar”.

Nici limba română nu ignoră această legătură subtilă: avem la îndemână termenul de „cămin” care, de unde la originile grecești desemna chiar vatra, cuptorul – locul focului –, azi păstrează mai mult sensul de centru de adunare (cămin studențesc, cămin cultural etc). Și mai avem expresia „a face casă bună”, care confirmă legătura strânsă dintre casă și relație, arătând că nu e de ajuns un acoperiș pentru a te bucura de locuire, ci că e nevoie de celălalt, de împreună, de convergență. Orice asemănare cu imaginea familiei adunate în jurul plasmei din living este pur întâmplătoare.

Imperativele hipermodernității fac locuirea aproape imposibilă, mai cu seamă în orașele mari, «pline de viață» și goale de relații.

Nu m-am obosit să caut nici o statistică, nu am decât o intuiție: că e mai anevoie pentru cineva care trăiește într-un mediu rupt de cele trecute să locuiască armonios cu cele prezente, să trăiască frumos crâmpeiul de „azi” ce i s-a dăruit. Intuiesc că un loc care nu spune nimic despre oamenii de ieri s-ar putea să fie mai neprielnic pentru relațiile de azi.

Nu e de ignorat un aspect: casele ce sunt azi vechi sunt produse ale micilor comunități – se ridicau cu familia, iar familia putea să însemne un minim de nevastă + părinți + cumnați, ajungând la nevoie și până la vărul de-al șaișpelea. Şi nu cred că sensibilitatea noastră de oameni moderni sedentari și unși cu antiperspirant mai poate realiza cât de strâns se pot lega oamenii unii de alții prin muncă fizică, prin sudoare, răsuflând din greu același aer, aceeași trudă. Așadar, casele vechi = relații directe, strânse (+ bani puțini & muncă intensă). Timpul a trecut, ne-am specializat, ne-am globalizat și am renunțat la sportul extrem de a face mulți copii. Iar casele se fac altfel, după chipul și asemănarea acestei lumi: sunt construite de „meșteri” și „echipe” anonime – oameni care, în esență, nu au vreo relație cu cei ai casei, alta decât banul cuvenit pentru lucrare, și sunt finanțate de bănci – instituții care nici ele nu au vreo relație specială cu cei ai casei, decât un credit canibal care înfulecă dintr-o înghițitură 30 de ani un fleac de viață de om. Case noi = relații contractuale (+ bani mulți & muncă externalizată la specialiști).

În aceste condiții, casa nu mai e acasă, e doar un adăpost funcțional, unde nu plouă și unde îți vin facturile; nu mai e centru, nu mai e vatră, e locul unde faci duș, îți speli hainele și dormi.

Să nu fiu greșit înțeles: nu spun că nu poți construi niște amintiri fantastice sau că nu poți avea o copilărie nemaipomenită chiar într-o vilă urâtă sau într-un apartament îngrămădit la ultimul etaj cu vedere la apartamentul îngrămădit la ultimul etaj de vizavi – firește că „faci rai din ce ai”. Spun doar că, în ciuda omului care sfințește locul ici-colo, la nivel colectiv lucrurile s-au schimbat schimbă din temelie: noile configurații sunt proiecții ale egotismului nostru și, astfel, fac ca relațiile dintre oameni să fie mult mai greu de legat.

De pildă, am văzut zeci, sute de curți cu garduri imense, de beton ori de fier forjat dublat cu foi de policarbonat, care nu doar că nu te invită înăuntru, dar parcă te vor mai repede plecat (probabil că pe lângă tăblița cu „Atenție, câine rău”, ar fi trebui adăugat unul cu „Atenție, biped și mai rău”). Efectul nu e deloc același cu al unui gard de lemn modest pe care îți poți sprijini coatele la o poveste cu vecinul salutat în treacăt. La fel, cunosc case care au televizor în fiecare cameră (plus bucătăria) – de zici că mai întâi oamenii s-au hotărât câte televizoare vor și în funcție de ele au stabilit numărul de camere de construit. Acolo, în casele în care au propășit televizoarele, fiecare membru se uită la televizorul lui din camera lui, separat de ceilalți – firește, manifestându-și sacra libertate de alegere: fotbal, telenovelă, film de acțiune cu sânge sau desene animate (ultimele două categorii pot fi ușor confundate între ele. La fel și primele două). Ar fi naiv, ar fi absurd să numim asta o versiune modernă a statului la gura sobei. Și, nu în ultimul rând, nu mi se pare deloc de neglijat dispariția prispei la casele noi, spațiul acela seducător unde nu mai ești înăuntru, dar nici afară nu ai ajuns încă. Spațiul în care lumina plină din exterior se îndulcește cu umbra casei. Spațiu de popas și de reflecție, dar și de taínă – de taínă, cu accent pe i, așa cum se spune pe la noi, prin nordul sudului țării, la „taifas”, semn că orice vorbire ascunde ceva mistere de nepătruns.

Nicăieri: acolo unde nu contează decât ceea ce e nou, acolo unde nu există iubire, nici de oameni, nici de istoria impregnată în ziduri, acolo unde suntem niște ne-toți ne-la-locul lor…

Cred că nu poate exista locuire fără semeni. Cred că locuirea se învață, se antrenează, se rafinează, cum se învață ospitalitatea ori degustarea vinurilor nobile. Dar mai cred că se și dezvață, se uită, se neglijează odată cu disiparea relațiilor dintre noi, lăsând în urmă carcasele unor instituții secate pe dinăuntru. Spitalul, casa bolnavilor, este azi definiția neospitalității; casa Domnului adăpostește o adunătură de oameni care repetă mecanic un ritual pe care nu se străduiesc să-l înțeleagă, nu o comunitate vie, con-centrată către altar și către semeni; căminul cultural în care nu se mai fac decât nunți – toate au în comun relațiile umane alterate.

Imperativele hipermodernității fac locuirea aproape imposibilă, mai cu seamă în orașele mari, „pline de viață” și goale de relații. Acolo, cele mai bune ore ale zilei le jertfim locului de muncă, pentru că zeul performanței e gelos și nu acceptă abateri. Peste ele adăugăm ore peste ore de trafic constipat. Weekendurile sunt pentru malluri, parcuri și ieșiri la munte/la mare, că țara noastră e bogată și are de toate, iar zeul consumului trebuie onorat și el. Adăugăm serile de ieșit în oraș, cursul săptămânal de karate/tango/fitness și rămânem cu două-trei ore seara acasă pe care le spulberăm în rețeua socială sau măcar un televizor isteric pe fundal, pentru că nici zeul socializării nu trebuie neglijat. (Home is where your wifi connects automatically, așa spune o memă sinistră, răspândită prin rețea). Concediul e concediu, și e păcat să nu „faci” Europa (mulți adoră Toscana, ori Normandia, ori Elveția, ori Austria, care oferă deliciul unor sate pitorești, idilice, cu case… vechi, bănuiesc că e evidentă ironia).

Există catastrofe care se văd. Celelalte stau ascunse sub denumirea generică de «progres».

În aceste condiții, casa nu mai e acasă, e doar un adăpost funcțional, unde nu plouă și unde îți vin facturile; nu mai e centru, nu mai e vatră, e locul unde faci duș, îți speli hainele și dormi. Iar de dormit, dormi relativ puțin, că hipermodernitatea ne gratifică și cu reducerea duratei și scăderea calității somnului.

Ceea ce este local / modest / tihnit / rural / provincial ne provoacă o silă superioară, de masterchef nevoit să mănânce cartofi copți pe plită. No way, noi vrem progres, noi dream big, noi vrem să avem succes or die trying, noi vrem să fim cetățeni ai lumii, fără să pricepem, derutați, depresivi și dezrădăcinați, că asta vine musai la pachet cu ne-starea. Nestare de bărbați imbecili care nu ne găsim liniștea nici între zidurile casei, nici între brațele femeilor, dar ne lăsăm seduși de îmbrățișarea facilă, narcotică, a habitaclului mașinii în viteză. Nestare de femei care găsesc o rușine în a fi „casnice”, pentru care îngrijirea de copii e mai umilitoare decât lupta pentru supraviețuire în jungla firmei, burnout-ul și workshop-urile de dezvoltare personală ținute de escroci bine mediatizați. Ne-stare. Negăsire a locului. Am aruncat pe geam repere, origini și principii și acum hălăduim ca niște ne-toți prin deșertul lui nicăieri. Nicăieri: acolo unde nu contează decât ceea ce e nou, acolo unde nu există iubire, nici de oameni, nici de istoria impregnată în ziduri, acolo unde suntem niște ne-toți ne-la-locul lor…

Cum spuneam la început, există catastrofe care se văd. Celelalte stau ascunse sub denumirea generică de „progres”. Sau industrie imobiliară.

Epilog. Două feluri extreme de nelocuire:

Stau să mă gândesc că nu există singurătate mai mare decât într-o casă nouă, mare și pustie. Sau pe o planetă nouă, mare și pustie.

#1 Harnicii și individualiștii fii risipitori ai țării care au plecat din sate, au păscut turmele Occidentului și care, întorși la „patria-mumă”, în loc să reia firul rupt de fuga lor, să îndrepte o bârnă ori să bată o draniță, ctitoresc bezmetici vile-sarcofag pe două ori trei etaje. Le-au făcut mari, imense, ca să încapă în ele toată nestatornicia lor (nestatornicia lor se măsoară în metri cubi). În unele dintre ele, peste ani ori decenii, poate va locui cineva vreodată plătind prețul cuvenit, al urâțeniei și disproporției. În altele, nimeni nu va locui niciodată, probabil pentru că nimeni nu locuiește în temple, fie ele și închinate zeilor ambiției și prosperității.

#2 …Iar în partea bine iluminată a lumii, harnicii și individualiștii apostoli ai tehnologiei caută soluții să plecăm (mă rog, mai întâi ei) din satul global numit Pământ, să locuim pe alte planete, mai largi, mai confortabile, mai cu vedere la Calea Lactee, la numai 5 ani lumină de stația de microbuz interplanetară (nestatornicia lor se măsoară în ani-lumină). Mass-media îi adoră, iar lumea excitată îi aclamă și le ridică osanale de like-uri și share-uri. Terra, bobul nostru de lume cu cer albastru, le-a rămas mic, mic ca o casă de bârne.

Eu stau. Stau să mă gândesc că nu există singurătate mai mare decât într-o casă nouă, mare și pustie. Sau pe o planetă nouă, mare și pustie…

Etichetecasălocuire
Distribuie:
Silviu Man

Lasa un comentariu