Nu știm…

Distribuie:

cum să ne mai dăm peste cap ca, măcar anul ăsta, să ne iasă Crăciunul, să (sur)prindem esența sărbătorilor. Îmi pare – și-mi asum pesimismul cu rugămintea să fiu scuzat pentru pasa proastă – că necredincioși și pioși deopotrivă ne facem de lucru, ne agităm, căutăm resurse în afară, înăuntru, unde-o fi, ca să dregem dinainte ceea ce deja presupunem că va fi un eșec. Dar măcar să le proiectăm aceste sărbători cumva în așa fel ca la final, când vom fi de cealaltă parte a trecerii dintre ani, să putem extrage din tot un dram de mulțumire. Că ne-am odihnit. Dacă nu ne-am bucurat. Că a fost bine. Dacă nu a putut fi memorabil. Că ceva, în loc de nimic. Și anul ăsta.

Știm. Sau bănuim că ceva ce aduce cu atitudinea copiilor ne-ar fi de folos. Îi invidiem mocnit. Dacă apucăm să-i vedem cu adevărat. Sau cerem credinței din sufletul nostru să-și dea măsura, ca să ne pună pe traiectoria corectă. Să prindem vântul potrivit care să ne poarte în sferele bucuriei. Zăpada, se știe, nu ne prea ajută în ultima vreme să intrăm în „spiritul sărbătorilor”. Iar excesul comercial, mai degrabă inhibă. Deci nu prea putem conta pe… sprijin extern.

Ne mai și bombănim reciproc. Ba că unii suntem prea consumeriști. Ba că alții suntem prea sfătoși și critici. Ba că unii s-au păgânizat că, vezi bine, încă mai lasă pruncii să creadă în Moș Crăciun. Sau împodobesc brazi. Între puriștii austeri și hedoniștii comatoși de la ce ingerează, cauți un dram de viu. Orice ai spune poate și aproape sigur va fi întors împotriva ta. Sărbătorile sunt mai nou pline de vânători de greșeli, de obsedați ai sărbătorii corecte. După manual.

Iar când vine vremea, plonjăm toți – după știință și putință – în sărbătoare. Căutând din om în om un suflet care mai palpită, care nu s-a închis în prejudecăți și certitudini, un hoinar credul ca ciobanii ăia de văzură îngeri noapte, iar apoi, în loc să-și facă un test pentru evaluarea nivelului de halucinație, au făcut ce le-a spus arătarea. Îi invidiem pentru că au trăit ceva autentic, au fost în miezul unui eveniment. Fără să trebuiască să-l conceptualizeze. Să-l apere de denaturări. Să-l înțolească festiv cu fel și fel de raționamente.

Avem liber, frate, trebuie să facem ceva cu zilele astea. Să scoatem din ele o mărgică memorabilă. După un efort în care habar nu avem dacă vrem ceva de la noi înșine sau de la ceilalți. O chestie care să ne puncteze existența fragilă ca o piuneză listele de pe bordul de plută. Atâta putem cere și noi vieții. Atâta ne putem strofoca.

Undeva ascuns sub toate astea este și evenimentul de la care a plecat cândva sărbătoarea. Și pe care simțim nevoia să le spunem tuturor cum trebuie să-l sărbătorească sau să ne dăscălim reciproc cu privire la public/privat, religios/secular, credincios/necredincios, tradițional/pur(itan), autentic/prefăcut, consumerism/austeritate și alte chestii absolut esențiale.

De atâta dorință de a surprinde esențialul, riscăm să rămânem agățați în gardurile cu care înconjurăm adevăratul cel mai autentic și real Crăciun (al nostru!) precum meniurile-n frigărui. Grija fiecăruia e, parcă, să corecteze sărbătoarea celuilalt. Să demonteze butaforia scenelor „nativității” pentru ca creduli să rămână fără decor. Și cu angoasa dată la maxim.

Nu că ar fi rea angoasa în prag de sărbătoare. Poate face minuni în sufletul unui om care ajunge la un armistițiu cu ea. În întrupare, angoasa a existat ca promisiune permanentă. Iar la un moment dat a răbufnit ca un vulcan ce te orbește cu fierbințeala lavei și a cenușii.

Poate, nu știu, s-a adunat prea multă teorie de toată mâna și a rămas prea puțină angoasă genuină. Poate trăim cu prea multă frică disimulată. Ne-a trădat și frica, nu mai se înfățișează sinceră, deconcertantă, brutală, ci își trage pe față tot felul de măști proaste. Pioase. Sau raționaliste. Pline de patos sau de indiferență.

Simțim intuitiv că, probabil, Crăciunul e o stare. Că această stare trebuie căutată, dar se află în acea zonă a lucrurilor tainice care mereu ne scapă. Din lipsă de timp. Din lipsă de instrumente. Din lipsă de cine mai știe ce. De aici golul din noi. Gol cu care ne prezentăm peste tot ca să-l umplem, să-l astupăm, să-l evacuăm. Aproape orice am pune în loc pare mai suportabil decât golul, vidul, genunea.

Nașterea pruncului Isus, indiferent dacă e crezut ca fapt istoric sau nu, ne dă la toți bătăi de cap. Unora să-l evite prin tot felul de acrobații și giumbușlucuri ideologice, psihologice sau sociale, altora să-l înțeleagă, să-l vadă mai bine, să-l pună în evidență. Și te trezești astfel că, vrei nu vrei, Crăciunul prilejuiește o întâlnire. Cu scandal. Scandalul că nu vrei. Sau scandalul că nu înțelegi. Și e aproape musai să fie așa. Altfel e posibil să te fi bătucit. Să te fi lovit letargia indiferenței, când nu mai contează cine, ce, cum și când. Nici de ce. Ca om, să te înfurii uneori e de preferat decât să stai ca o cavitate fără opinii. Măcar miști dintr-un deget al sufletului. Fie și dojenitor.

Ciudat cum Crăciunul se învârte în jurul unui copil fără chip, al unui Dumnezeu prin definiție nevăzut și al unui Cristos plasat într-un moment din istorie ce nu putea fi imortalizat, când nu se putea supune atestărilor după standardele istorice. Nici testului cu poligraf. Ce bine ar fi prins o diagramă impecabilă când răspundea la întrebările lui Pilat. Sau o poză în loc de atâtea variante de prin cărți sau de prin filme (multe dintre ele penibile și complet inculte).

Să te întâlnești cu un Dumnezeu enigmatic, care nu ți se impune cu obstinație, ci preferă să riște să fie confundat cu oricare altul. Care-și asumă riscul să se întrupeze și să semene cu oamenii. Să îmbrace natura lor coruptibilă. Să șocheze prin discreție și prin asocierea improbabilă dintre transcendentul etern și contingentul perisabil. Paranteză: nu cred că șocant e grajdul sau peștera – indiferent ce-o fi fost – ci saltul în abisul întrupării, paradoxul Dumnezeului triunic ce se înomenește prin Fiul în Cristosul cel cu două naturi imposibil de împăcat în mod logic. Iar dacă e ceva șocant în ideea cu grajdul, atunci probabil că ar trebui să remarcăm asocierea cu sărăntocii, cu exclușii, cu indezirabilii – iar chestia asta, privită cu atenție, devine repede inconfortabilă într-o lume a unui Isus antreprenor-gladiator, fie de dreapta, fie de stânga politic.

Cred că unul dintre minusurile noastre e că n-avem organ pentru extraordinar. De fapt, nu că n-am avea, dar s-o fi atrofiat de la atâtea promisiuni mediatice care ne-au lăsat cu așteptările neîmplinite. Nu mai căutăm nimic de mirare, de frică să nu fim iar păcăliți de spectacole contrafăcute. De chinezării sufletești. Mai bine o monotonie amorfă, dar sigură.

Ne-am înglodat în cuvinte. Unele extrem de evlavioase, dar dogite și fără substanță. Nu-i mare diferență între kilul de jumări și misterul întrupării – unii par să le cunoască la fel de bine subtilitățile și dedesubturile. Ne mirăm, creștini practicanți fiind, că alții nu acordă aceeași importanță ca noi unei celebrări căreia și noi îi rătăcim sensul printre cuvinte. Adică tocmai ceea ce reproșăm altora. Căutăm, parcă, o concretețe care nu ni se dă, fiindcă la faptul istoric nu ne mai putem întoarce decât prin povestire, printr-o narațiune care luminează faptele, dar lasă umbrele și întrebările nerăspunse în totalitate.

Nu reușim să înțelegem că tot ce avem ne poate ajuta și încurca în egală măsură. Că nu suntem mai breji că știm multe, nici mai puri că refuzăm „contaminările”, câtă vreme rămânem în plasa propriilor cuvinte pe care le învârtim bezmetic. Că măcinăm mental aceeași strădanie de a potrivi cuvintele care să spună adevărul. Deși adevărul s-a făcut trup și umbla printre oameni. Iar oamenii l-au ucis într-un final.

De Crăciun, Isus nu are un chip precis și bun de pus în ramă, ci se lasă presupus. Lumea cuvintelor pare să ne încurce cam în aceeași măsură în care ne ajută. După ce rostim tot ce știm, ne împiedicăm în ceea ce tocmai ne-a ieșit pe gură și stăm acolo neajutorați. Incapabili să-l arătăm pe Isus. Să-l găsim în sărbătoare pe El, nu pe noi.

În sărbătoarea noastră, e foarte mult despre noi și teologia sau anti-teologia noastră. Isus seamănă cu o minge de ping-pong în care cineva a introdus explozibil. Totul e să nu explodeze la tine. Să nu trebuiască să taci. Să recunoști. Să te miri. Să retractezi. Să pleci capul. Să te umilești. Să crăpi pe dinăuntru ca să te sfâșie lumina. Și paradoxul.

În esență, ne-ar interesa pe cât posibil un Isus orthodox și docil, nu viu și inconfortabil. Iar dacă e să fie altfel, să fie un altfel imaginat de noi. Altfel nu ne interesează.

Vezi și alte articole din grupajul „Și cuvântul s-a făcut trup…”

(Imagine: Scena nașterii pictată de pictorul anonim din Vyššì Brod – miniatură medievală)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Teofil Stanciu

3 comments

  1. Avatar
    Alin Burta 4 mai, 2020 at 23:41 Răspuns

    Fără ai ataca subtil si mărunt pe ortodocși devine neinteresant si chiar lipsit de valoare.
    Ar fi mult mai bine să ne îngrijim de propria casă și nu de gunoiul adunat în curtea vecinului.
    Interesant ar fi domnule Teofil Stanciu, să ne spuneți și nouă ortodocșilor cum să sărbătorim nașterea DOMNULUI nostru IISUS HRISTOS la noi în țară fără să vă deranjăm cu tradițiile și obiceiurile locului care se dovedește a fi piatra de poticnire și singura ce nu vă lasă să ajungeți la desăvârșire.

    • Teofil Stanciu
      Teofil Stanciu 5 mai, 2020 at 13:31 Răspuns

      Mai citiți o dată articolul, dar fără prejudecăți. Prietenii mei ortodocși l-au apreciat și l-au dat mai departe. Și eu sunt tot de la noi din țară, chiar dacă nu sunt ortodox. Și nu am vorbit despre a deranja tradițiile cuiva. Mai puteți încerca o lectură, iar dacă nu vă place, puteți trece mai departe cu ce ați înțeles, nu e o problemă.

    • Teofil Stanciu
      Teofil Stanciu 5 mai, 2020 at 13:31 Răspuns

      PS: Cea mai aspră critică am adus-o propriei mele „tradiții”. Iar dacă vă deranjează cuvântul „orthodox”, din finalul textului, vă asigur că nu se referă la tradiția ortodoxă, ci la sensul etimologic al acestui termen.

Lasa un comentariu