O fost odată un SSJ

Distribuie:

Nu sunt prieten cu numerele. Nu mă întrebați de ani și date, că mă lasă rece. Așa fiind, mă și întreb cum voi putea duce la capăt isprava pe care mi-am propus-o de a-mi scrie memoriile. Ce și cum va ieși, om vedea. Dar sigur va fi ceva nu despre cifre (chiar dacă nu le voi ocoli, acolo unde este nevoie de ele), ci mai degrabă despre oameni, idei, sentimente, relații, și altele asemenea.

Am eu o teorie, poate ați aflat deja despre ea, cum că Dumnezeu se dă în vânt după oamenii stranii. Iar pe mine, un om absolut banal, asta mă umple de invidie.

Teo m-a provocat să scriu despre Salt Street Journal, foarte probabil prima revistă digitală evanghelică din România. Ba chiar mi-a mulțumit că am acceptat imediat s-o fac. Dar cum aș fi putut refuza așa ceva, când este vorba de prietenul meu Edi Orășanu, unul din cei mai stranii și mai interesanți oameni pe care i-am întâlnit vreodată? Am eu o teorie, poate ați aflat deja despre ea, cum că Dumnezeu se dă în vânt după oamenii stranii. Iar pe mine, un om absolut banal, asta mă umple de invidie. Unde mai pui că Yahweh pare să aibă chiar o predilecție pentru ei. Dacă aveți îndoieli, uitați-vă la profeți. Unul se roagă de mama focului în pântecele unui chit; altul se însoară, de dragului mesajului simbolic, cu o fată de pe centură; celălalt umblă vreo trei ani gol pușcă prin agora, în vreme ce unul dintre ultimii umbla înțolit cu haină aspră, din păr de cămilă și mânca numai gângănii și miere din stâncă. Ecologist avant la lettre tipul. Nici nu-i de mirare că a sfârșit cu capul pe o tingire, separat chirurgical de trup, a la Beuran. Ca să nu mai vorbim de faptul că Dumnezeu însuși a trebuit să pună ceva frână poveștii la un moment dat. Se adunau deja prea multe stranietăți și erau prea multe lucruri de explicat unor oameni care se dădeau în vânt mai degrabă după platitudini.

Nimic mai străin de platitudine ca Edi și SSJ-ul lui. Edi a fost prin excelență un autodidact. Cititor avid și extrem de creativ, dar destul de instabil și inconsecvent, ca mai toți artiștii, Edi asimila în modul lui absolut unic tot ceea ce „îngurgita” sub raport intelectual, de la teologie, la roman sau poezie, cu care a și cochetat în mod constant. Inclusiv textele lui în proză erau permanent bântuite de lirism. Edi a crescut în mediul Bisericii baptiste din strada Sărăriei, în care mi-am trăit și eu tinerețea revoluționară, până în 1989. De aici și numele revistei. El însă n-a fost niciodată omul unei singure surse. Una dintre relațiile cele mai productive în ceea ce-l privește, a fost, cred eu, aceea cu Dănuț Jemna, deși fobia constantă a acestuia pentru spațiul virtual nu l-a lăsat să fie prea încurajator în aventura numită SSJ. Această sarcină a rămas în seama unui prieten al lui Edi mult mai înclinat înspre gregar decât academicul serios menționat mai sus. Cine este acela vă las să aflați mai degrabă din declarațiile redactorului SSJ.

Sincer să fiu, n-am îndrăznit niciodată să-l întreb cum s-a născut ideea revistei în capul lui. Sau poate mi-a spus și am uitat. Se mai întâmplă după 65 de ani. Vedeți voi. Oricum, ideea a fost a lui de la început până la sfârșit. Dar mai bine vă spune el despre asta. Eu prefer să vă spun ce știu mai bine.

Ce a fost înainte de SSJ? Impact și HAR

Pe vremea aceea nu prea ne întrebam cum se nășteau ideile și lucrurile. Eram prea ocupați cu ele însele.

Voi începe, deci, spunându-vă câte ceva despre precedente. Și vă previn că nu voi discuta decât despre ceea ce s-a întâmplat la Iași. Iertat sa-mi fie provincialismul. Ca să nu greșesc, mi-am consultat arhiva. Astfel vă pot spune cu precizie că la sugestia nevestei mele, pe data de 25 martie 1990 am publicat primul exemplar al revistei Impact, cu subtitlul Foaie lunară a femeii creștine. Era, deci, o revistă pentru femei, scrisă de femei, mai ales dintre cele implicate în lucrarea de ucenicie pe care o coordona doamna, Mihaela. Nu pot spune că eram neapărat de acord cu perspectiva (foarte complementaristă) din care era abordată tematica, dar nu era revista mea, așa încât nu aveam de ce să mă amestec, în afara redactării.

Textul era produs pe un computer „superperformant”, IBM, cu procesor 8086 și 256kb memorie RAM și tipărit pe o imprimantă cu ace, precum cele care încă mai există la Poșta Română. Până salvai un document de câteva pagini, aveai vreme să mergi să-ți faci o cafea. Cum facilitățile grafice ale computerului erau aproape de zero, ilustrațiile erau lucrate de mână sau decupate din reviste și colate pe foi, în spațiile lăsate libere în acest scop. Apoi foile matrice era multiplicate pe un mic xerox și capsate. Cu aceste mijloace ultramoderne reușeam să face un tiraj de maximum 100 de exemplare, dacă nu cumva mult mai puțin, toate distribuite gratuit. Abordarea era însă foarte up to date, tehnologic vorbind: era print-on-demand. Cu asemenea tehnologie avansată, nu este de mirare că am ajuns până în decembrie 1990 la revista cu numărul 7, și ne-am oprit. Era evident că publishing-ul ca butic familial nu avea nici un viitor. Am păstrat însă, pentru posteritate (de va fi fiind cineva vreodată interesat, deși mă îndoiesc), fișierele cu textul celor șapte numere ale revistei.

Primul număr al revistei electronice «Salt Street Journal» a apărut în 19 aprilie 1999, iar ultimul, revista cu numărul 155 a apărut pe 17 martie 2003.

Următorul pas a fost făcut la inițiativa prietenului meu Arpi Foszto, care a creat revista HAR, adresată bisericilor evanghelice din Iași, prima revistă locală realizată integral pe calculator și multiplicată în tipografie. Despre cum i-a venit ideea, când a fost publicat primul număr și cum s-a încheiat această nouă aventură, n-am reușit să aflu nici de la el. Iar eu nu știu dacă am știut vreodată. Pe vremea aceea nu prea ne întrebam cum se nășteau ideile și lucrurile. Eram prea ocupați cu ele însele.

L-am întrebat pe Arpi dacă mai are fișierele cu textele publicate în HAR. Se pare că nu. Mare păcat. Asta spune multe despre relația noastră a evanghelicilor cu memoria. Când am fost ultima dată în Iași, și am triat ultimele cutii cu maculatură rămase în țară, am găsit și câteva numere ale aceste reviste, dar le-am aruncat, împreună cu altele, căci nu aveam cum și unde să le țin în Scoția. Dacă știam că nu mai există arhiva, le păstram să i le dau lui Arpi. Iată cum dispare memoria noastră în vreme de pace. Imaginați-vă ce s-a întâmplat cu documentele care atestau istoria evanghelicilor din România în vremuri de restriște, precum guvernarea legionară sau cea comunistă. Și ne mai mirăm că repetăm mereu greșelile trecutului și că nu învățăm nimic din istorie.

Totuși, din datele prezente ici și acolo, în CV-ul meu sau pe net, am tras concluzia că primul număr al revistei a apărut în 1997, căci primul meu articol intitulat „I-am lăsat să ne conducă” datează din iulie 1999, care, scrie în CV, era al șaptelea număr din anul al treilea de apariție. De unde tragem concluzia că era vorba de o publicație lunară. Revista, în format A4 tipărit, dacă-mi aduc bine aminte, cu 12-16 pagini, era distribuită lunar, în mod gratuit în circa 500 de exemplare, prin bisericile evanghelice din Iași. Din datele mele, revista a apărut până în anul 2000, deci a fost pentru o scurtă perioadă „contemporană” cu SSJ. Edi Orășanu și Arpi Foszto se cunoșteau și aveau destule lucruri care să-i apropie, între care interesul pentru rock nu era unul dintre cele mai mici. Aceasta explică și colaborarea dintre cele două reviste, mai ales în privința celor trei serate HAR-SSJ, inițiate la sugestia lui Arpi, și găzduite, cu contribuția mea, de Fundația Filocalia, în cadrul cărora arta, și mai ales muzica, a jucat un rol central.

Desigur, la cele de mai sus s-au adăugat mai apoi reviste de mai mici dimensiuni și cu acoperire mai redusă, care se adresau membrilor bisericilor mai tinere, precum Foaie pentru minte și suflet, a Bisericii penticostale Străjerul, sau Bobul de Muștar, a Bisericii Neemia de extracție creștină după Evanghelie. Nu mă voi ocupa aici de ele, dar trebuie să spun totuși, că unii dintre autori scriau pentru mai multe asemenea publicații.

 

Fenomenul SSJ

Primul număr al revistei electronice Salt Street Journal a apărut în 19 aprilie 1999, iar ultimul, revista cu numărul 155 a apărut pe 17 martie 2003. Aproape patru ani de existență, cu doar câteva întreruperi. Revista apărea duminica dimineața și era distribuită prin email inițial la circa 70 de adrese, ajungând spre final să fie trimisă la peste 700 de adrese. Numărul real al cititorilor era însă mult mai mare, căci mulți dintre cei care o primeau o trimiteau mai departe altora, din cercul lor de prieteni.

SSJ a fost un fenomen, nu doar pentru că era prima revistă de acest fel, ci pentru că a propus celor din bisericile evanghelice, mai ales celor tineri, un nou limbaj mai puțin artificial, mai autentic, o desprindere radicală de jargonul pietist care domina evanghelismul, mai ales în vremea aceea.

SSJ a fost un fenomen, nu doar pentru că era prima revistă de acest fel, ci pentru că a propus celor din bisericile evanghelice, mai ales celor tineri, un nou limbaj mai puțin artificial, mai autentic, o desprindere radicală de jargonul pietist care domina evanghelismul, mai ales în vremea aceea. Acest act de mare curaj este cel care a făcut ca revista să fie dintru început extrem de deranjantă pentru autoritățile eclesiale evanghelice, pentru care revista a fost suspectă și considerată periculoasă pentru pacea sistemului pe tot parcursul existenței acesteia.

Celebrul scandal (cel puțin în acei ani) din jurul exmatriculării din Universitatea Emanuel din Oradea a unor studenți pe motiv că ar fi ascultat în cămin o nevinovată melodie pop – oficial, altfel suna explicația, dar pornea totuși de la acest fapt – a ridicat revista la un nivel de notorietate în lumea confesională evanghelică pe care autorii ei nu l-au intenționat și nu l-au sperat. Cel puțin nu pentru asemenea motive. SSJ-ul a fost însă, cred eu, ceea ce trebuia să fie, la momentul potrivit, pentru a scoate la iveală spiritul autocratic, moștenit din comunism, cu care erau conduse instituțiile evanghelice în acel moment istoric, iar unele dintre ele și acum.

Dosarele SSJ (în total 30 la număr), o abordare mai degrabă tematică a activității editoriale, au constituit formatul ideal pentru analiza mai aprofundată a unor asemenea probleme, mult mai adecvată decât articolele din revistă, în mod deliberat foarte scurte, pentru a nu face dificilă lectura.

În cele din urmă, trebuie să spun să revista a constituit, mai ales pentru cei implicați în redacție, un mediu de formare și maturizare, sub raportul personalității, al gândirii și al condeiului.

Nu vreau să trec cu vederea impactul pe care l-a avut asupra cititorilor seriozitatea cu care au abordat cei din redacție dialogurile în rubrica „Poșta redacției”. Sinceritatea, lipsa de tabu-uri, dar și responsabilitatea cu care au fost purtate aceste dialoguri au fost mesaje la fel de importante ca și cele transmise de articolele publicate.

În cele din urmă, trebuie să spun să revista a constituit, mai ales pentru cei implicați în redacție, un mediu de formare și maturizare, sub raportul personalității, al gândirii și al condeiului. Unii dintre cei implicați acolo continuă să scrie și o fac foarte bine. Ea a avut însă un efect similar și asupra unora dintre colaboratori.

Iată ce le scriam redactorilor revistei, la ceas aniversar:

Dragilor, felicitări pentru împlinirea primelor 100 de numere! Curajul vostru de a produce ceva de calitate, aproape fără mijloace materiale, este un exemplu demn de urmat în veacul acesta meschin și mercantil. Se vede că sunteți moldoveni. Altfel nici că se putea. Puțin naivi, și mai mult visători, dar pasionați și plini de avânt, oarecum șăgalnici, dar și tăioși, optimiști uneori și pesimiști cel mai adesea, voi v-ați creat un stil și o aură unică. Sunteți SSJ-iști. În vremea aceasta de tranziție, când fiecare își vede de „buticul” lui, voi încercați să fiți o voce proaspătă și autentică a conștiinței pentru lumea evanghelică românească, atât de absorbită de măruntele ei preocupări trecătoare. Poate că într-o zi, trezită din mahmureală, va auzi strigătul vostru de disperare: „Creștini români, țara are nevoie de voi. A sosit vremea să vă dezmeticiți și să faceți ceva care să rămână, atunci când nu veți mai fi pe aici.” Poate că totuși lupta voastră donquijotească nu va fi fără rost. Și chiar dacă ar fi, voi v-ați făcut datoria. Să fiți iubiți! Un prieten care scrie rar, dar care este mereu cu inima alături de voi, oricât de departe s-ar afla cu trupul.

Multe lucruri s-au schimbat în peisajul publicisticii evanghelice românești, mai ales în spațiul virtual; unele bune, altele nu prea. SSJ-ul a dispărut de mult, dar impactul său, în sensul cel mai pozitiv al cuvântului, este încă prezent, așa cum sunt și cei mai mulți dintre oamenii care au dat viață acestei aventuri. Vreau să închei mulțumind aici, în mod public, mai întâi temerarului Edi Orășanu, „italianul” nostru, dar apoi tuturor celor care au făcut din Salt Street Journal un reper important în istoria postcomunistă a evanghelicilor români. Despre asta și despre mute alte aspecte ale publicisticii născute în această tradiție eclesială va trebui să scrie cineva pentru un eventual al doilea volum al cărții Omul evanghelic.

(Găsiți AICI o arhivă pe numere și dosare a SSJ)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Datele tale

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Distribuie:
Dănuţ Mănăstireanu

1 comentariu

Lasa un comentariu