O poveste mereu actuală despre ciocnirea ideilor și a civilizațiilor

Share:

Există o serie de întrebări care au frământat conștiința creștină din cele mai vechi timpuri până astăzi, fără să își piardă deloc actualitatea: Cum pot sta într-un echilibru just rațiunea și credința? Ce poate spune valid rațiunea despre existența lui Dumnezeu, scopul vieții umane și al creației, nemurirea sufletului și alte teme spirituale în absența revelației? Care este specificitatea creștinismului în raport cu religiile care l-au precedat și cu gândirea religioasă, în general? Cum trebuie să se raporteze la filosofie, literatură, artă, știință? Ce poate fi asumat și ce trebuie eliminat? Și în general, cum trebuie să se situeze creștinii într-o lume pluralistă, reticentă față de ideile lor și marcată de un puternic spirit polemic?

…cum trebuie să se situeze creștinii într-o lume pluralistă, reticentă față de ideile lor și marcată de un puternic spirit polemic?

Răspunsurile, asemenea întrebărilor, par surprinzător de moderne, deși ne preced cu mai bine de șaisprezece secole, după cum evidențiază lucrarea de față. Acestea au fost articulate de o pleiadă de autori creștini aparținând Bisericii primare și care au activat la confluența dintre două lumi și civilizații diferite: cea greco-romană, aflată la apusul ei și cea creștină, aflată la început. Este vorba, după cum îi numește Jaroslav Pelican, de „cei patru Capadocieni”: Sf. Vasile cel Mare alături de fratele său, episcopul de Nyssa, Sf. Grigorie, alături de sora acestora, Sf. Macrina cea Tânără și de prietenul și colegul primilor doi, Sf. Grigorie de Nazianz. Autorul prezintă în detaliu gândirea celor patru personalități, convergențele și divergențele lor de perspectivă, oferind sinteza unei viziuni universale, ample și nuanțate, în care respirația și inspirația Duhului este armonizată cu creațiile minții umane, cu intuițiile și căutările spirituale cele mai profunde ale lumii pre-creștine.

De ce este importantă sinteza realizată de aceștia între elenismul și credința în care fuseseră educați și crescuți în familie, în Biserică și în centrele universitare ale vremii? În primul rând, deoarece, peste ani, a devenit formularea clasică, standard a Ortodoxiei creștine, atât în sens etimologic, cât și în sens confesional. Aceasta s-a impus ca bază teologică a dezvoltărilor doctrinare din secolele următoare. Profitând de pacea Bisericii instaurată odată cu politica imperială a lui Constantin cel Mare și de libertatea de care se bucura încă învățământul grecesc clasic din metropolele păgâne, precum Atena și Alexandria, Capadocienii au elaborat o viziune echilibrată asupra modului în care creștinismul trebuie să se raporteze la o societate pluralistă religios și cultural, fără complexe de inferioritate și afirmând răspicat bogăția de viață și sens revărsată asupra lumii de evenimentul hristic, căreia comunitatea eclezială îi stă drept mărturie.

Capadocienii au elaborat o viziune echilibrată asupra modului în care creștinismul trebuie să se raporteze la o societate pluralistă religios și cultural, fără complexe de inferioritate și afirmând răspicat bogăția de viață și sens revărsată asupra lumii de evenimentul hristic.

De aici rezultă, implicit, a doua semnificație majoră a acestei sinteze, pentru zilele noastre, marcate de aceeași deschidere față de toate ideile religioase și culturale pe care a manifestat-o și Antichitatea târzie, cu o libertate deplină de coexistență, ignorare reciprocă sau confruntare. Atunci, ca și acum, omenirea asistă la o ciocnire a ideilor și civilizațiilor, cu un rezultat imprevizibil. Asumarea lecției acestor gânditori creștini, rezumată admirabil în această carte, i-ar putea scuti pe creștinii de toate confesiunile, de la teologi și intelectuali până la simpli laici, de multe eforturi inutile în raporturile lor cu globalizarea culturală contemporană, cu alteritatea religioasă, cu științele pozitive și cu provocările venite din aceste direcții. Se pot învăța, de asemenea, criteriile Duhului de a discerne între valori care devin din ce în ce mai pestrițe, modul în care creștinii pot deveni din spectatori pasivi ai societății actori care să o influențeze, dar și o atitudine spirituală matură, care să îi împiedice să cadă în capcanele fundamentalismului, ale izolării în ghetouri auto-impuse sau, la polul opus, ale disoluției identitare, într-un ecumenism al nihilismului. Cine se încumetă să abordeze temele enunțate mai sus, ignorându-i pe Capadocieni, riscă amatorismul în materie de reflecție, doctrină și practică creștină. Secolul al IV-lea le datorează în primul rând lor, alături de alți gânditori precum Sf. Ioan Gură de Aur, numele de „secolul de aur al literaturii creștine”.

Mărturia lor este cu atât mai credibilă, cu cât este evidențiată de un cercetător luteran la bază, un savant american pasionat și prolific, cunoscut publicului românesc prin monumentala sa operă în cinci volume, Tradiția creștină (publicate la Editura Polirom între anii 2004 și 2008), prin lucrarea sa Credo în care trece în revistă crezurile și mărturisirile de credință din tradiția creștină (Polirom, 2010), dar și prin mai vechile Fecioara Maria de-a lungul secolelor (Humanitas, 1998), Iisus Hristos de-a lungul secolelor (Humanitas, 2000) sau Faust teologul (Ecclesiast, 2011). Operele sale au devenit best-seller-uri la nivel internațional, la scurt timp după publicare. În spațiul românesc, popularitatea sa a crescut și datorită convertirii la Ortodoxie, ceea ce i-a sporit recunoașterea nivelului de obiectivitate a operei sale, care numără peste 30 de cărți.

Asumarea lecției acestor gânditori creștini, rezumată admirabil în această carte, i-ar putea scuti pe creștinii de toate confesiunile, de la teologi și intelectuali până la simpli laici, de multe eforturi inutile în raporturile lor cu globalizarea culturală contemporană, cu alteritatea religioasă, cu științele pozitive și cu provocările venite din aceste direcții.

În acest context, traducerea cărții Christianity and Classical Culture: The Metamorphosis of Natural Theology in the Christian Encounter with Hellenism la Editura Doxologia, în cadrul colecției Historia Christiana, coordonate de Dragoș Mîrșanu, este un eveniment cultural de excepție. Concepută asemenea unei catedrale gotice, cu o arhitectură a capitolelor extrem de elaborată și prin conținutul bogat, cartea se lasă greu rezumată. Aceasta poate fi considerată un auxiliar al manualului de dogmatică, pe care îl secondează prin proiecția capitolelor sale. Abordarea este specifică istoriei dogmelor. Limpezimea doctrinară și claritatea limbajului științific sunt ireproșabile. Autorul încearcă, după propria mărturisire, să abordeze „gândirea Capadocienilor într-un mod sistematic, dar fără a impune asupra ei un sistem” (p. 25). Un sistem există, totuși, după cum se va observa și în final.

Planul de ansamblu este dat de cele două părți ale cărții, „Teologia naturală ca apologetică”, respectiv „Teologia naturală ca presupoziție”, fiecare parte cuprinzând 10 capitole care își corespund armonios ca într-o oglindă, furnizând totodată o structură simetrică volumului. Acestea pot fi citite în paralel, fiindcă, de exemplu, capitolului 10, dedicat ideii eleniste de șansă, noroc (tyche) din Partea I, „De la tyche la telos” îi corespunde capitolul 20 din Partea a II-a, dedicat eshatologiei, „Viața veacului ce va să vină”.

Ce înseamnă alăturarea acestor termeni, din titlul celor două părți, inedită cel puțin în spațiul teologic românesc? Mai întâi, teologia naturală reprezintă întreg efortul minții umane de a da răspunsuri privitoare la existența lui Dumnezeu și la căile de cunoaștere a divinului, limitându-se doar la puterea de judecată și observație empirică cu care este înzestrată în mod natural. Teologia naturală a avut reprezentanți importanți în cadrul unei culturi preponderent politeiste, precum Platon și Aristotel, care au avansat argumente raționale în favoarea monoteismului, a nemuririi sufletului, a afinităților dintre om și divin etc. Cercetătorul american arată modul în care Capadocienii au preluat și transformat aceste argumente din cultura clasică greacă (filosofie, literatură, medicină, retorică etc.). Acestea au fost utilizate, pe de o parte, în apărarea doctrinei creștine, în apologetica dusă împotriva păgânismului (contra politeismului, reîncarnării, ideii de predestinare, destin, noroc, de veșnicie a materiei, a autodivinizării omului, imoralității și decadenței societății antice târzii), iar pe de altă parte, în polemica îndreptată împotriva ereziilor, în special împotriva urmașilor lui Arie, Eunomie și Aețiu, cu mai rafinata lor metafizică și dialectică prin care contestau triadologia ortodoxă.

Asumându-și riscul de a fi acuzat de anacronism, Jaroslav Pelikan îi pune în dialog pe Sfinții Capadocieni nu doar cu ideile contemporanilor și predecesorilor lor, ci și cu ideile dogmatice din secolele ulterioare acestora, uneori la distanță mai mare de un mileniu.

Partea a II-a a lucrării, „Teologia naturală ca presupoziție”, prezintă modul în care au fost utilizate de cei patru Capadocieni argumentele naturale în favoarea doctrinelor specific creștine (Sfânta Treime, contingența creației, providența divină, eshatologia, caracterul tainic, apofatic al revelației, mântuirea înfăptuită de Hristos etc.).

Sfinții Capadocieni abordează fără complexe de superioritate rațiunea omenească, admiră prestigioasele-i intuiții spirituale din cultura clasică păgână, citând cu respect gânditori precum Platon, Socrate sau Aristotel ca autorități general recunoscute. Dar aceștia semnalează și limitele unei asemenea gândiri lipsite de revelație: deși aceasta intuiește adevărul monoteismului, nu poate ajunge singură la paradoxul treimic; deși vorbește despre nemurirea sufletului, o concepe în lanțul infinit al reîncarnărilor, ideea învierii cu trupul fiindu-i cu desăvârșire străină; deși aspiră la unirea cu divinul prin contemplarea ideilor eterne, nu poate concepe dialectica opusă, adică pogorârea chenotică a divinului la creat, nici forța răscumpărătoare a smereniei Fiului întrupat.

O atenție specială este acordată problemei limbajului, una care traversează întreg volumul, și asupra căreia autorul se axează în special în capitolul al treilea, „Limbajul negației”, și în cel corespunzător din partea a doua, „Lexiconul transcendenței” (capitolul 13). Deși dorința de a cunoaște – după propoziția de început a Metafizicii lui Aristotel – este universală, comună tuturor oamenilor, și, deși Socrate adoptă dictonul Oracolului de la Delfi, „Cunoaște-te pe tine însuți”, cunoașterea teologică este de ordin diferit. Aceasta nu se raportează la realități create, ci la realități necreate (ființa lui Dumnezeu și Persoanele divine), care depășesc puterea umană de înțelegere și impun slăvirea tainei în tăcere. Este vorba de celebrul apofatism patristic care vine să corecteze o încredere absolută în posibilitatea rațiunii umane de a cunoaște tainele divine, apofatism profesat de Eunomie conform căruia omul Îl poate cunoaște pe Dumnezeu așa cum se cunoaște pe Sine. Ființa divină stă sub pecetea tainei, asemenea nașterii Fiului din Tatăl și purcederii Duhului. Chiar și nume biblice revelate precum Logos, Lumină, metafora trinitară de Tată și Fiu sunt relative, adaptate capacității minții noastre care gravitează, inevitabil, în jurul sferei creatului. Ideea controversată conform căreia metodologia teologică apofatică este specific ortodoxă primește astfel un ajutor nesperat (de la un cercetător luteran!) și este reconfirmată. Contestatarii săi, precum prof. Stilianos Papadopoulos (Teologie și limbă), care îi critică vehement pe Vl. Lossky (Essai sur la théologie mystique de L’Église d’Orient) și pe urmașii săi trebuie să facă un pas în spate în fața unei evidențe atât de copleșitoare precum cea furnizată de această carte.

Tehnica specifică apologeților creștini, a contrapunctului în expunerea ideilor cu privire la păgânism și erezie, primește conotații interesante în lucrarea Creștinismul și cultura clasică. Asumându-și riscul de a fi acuzat de anacronism, Jaroslav Pelikan îi pune în dialog pe Sfinții Capadocieni nu doar cu ideile contemporanilor și predecesorilor lor, ci și cu ideile dogmatice din secolele ulterioare acestora, uneori la distanță mai mare de un mileniu. Astfel, doctrine intrate demult în tradiția sfântă a Bisericilor apusene cad rând pe rând testul Bisericii primare. Filioque, învățătura conform căreia Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul (ex Patre Filioque), este desființată metodic de Sf. Grigorie Teologul care invită la cuviință smerită și apofatică față de viața interioară a Treimii și relațiile Persoanelor divine (p. 326). Teoria satisfacției a lui Anselm de Canterbury, din faimosul tratat Cur Deus homo? (De ce S-a făcut Dumnezeu om?), ca satisfacție legală oferită Tatălui de Fiul prin Jertfa Sa, este respinsă avant la lettre ca proiectând asupra lui Dumnezeu o imagine total inadecvată (p. 366-371). În fine, nici teoria catolică a prefacerii pâinii și vinului euharistice la rostirea cuvintelor de instituire: „Acesta este trupul Meu” și „Acesta este sângele Meu”, nu scapă de critica atentă a autorului. Ca alternativă, Liturghia greacă a Sf. Vasile cel Mare (al Cezareii) exprimă mai coerent spiritul Bisericii primare, prin invocarea de la epicleză: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte…” (p. 341). Epilogul acestui dialog l-a constituit convertirea sa la Ortodoxie, la bătrânețe, după ce „mulți ani plutise în aer, fără a ști unde să aterizeze”, adică fără să știe precis cum să procedeze, deși hotărârea fusese luată, după mărturia unui prieten comun, David J. Goa.

Merită remarcată, de asemenea, frumusețea traducerii românești. Voi da doar două exemple. Sf. Grigorie de Nyssa vorbește despre „cei care sunt teferi la minte” (p. 388). Este traducerea expresiei „in their right minds”, care s-ar fi putut reda prin „în toate mințile” sau, mai prozaic, „sănătoși la cap”! Potrivit aceluiași Părinte, tânărul Vasile era „peste măsură de țanțoș, lăudându-se cu oratoria” (p. 38)! Originalul „puffed up”, adică „umflat” (în pene) sau „înfoiat” este redat inspirat prin adjectivul „țanțoș”.

Cartea cuprinde la final un glosar în care sunt explicați termenii tehnici grecești din sursele antice și moderne. Textul propriu-zis are un final deschis, care invită la noi problematizări și se încheie într-o notă de speranță. Aceasta este legată de apocatastază, doctrină îndrăzneață, profesată cu convingere de Sf. Grigorie de Nyssa (și de sora sa, Macrina), dar negată de fratele lor, Vasile, după care, la Judecata de Apoi, tot răul va fi nimicit, întreaga creație va fi restaurată în frumusețea sa originară și toate ființele raționale (oamenii și demonii deopotrivă) vor fi mântuite. Concluzia este că apocatastaza pare să fie „singura expresie posibilă pentru nădejdea eshatologică pe care o împărtășeau toți, ba chiar pentru întregul sistem al teologiei capadociene, atât pentru apologetica teologiei lor naturale, cât și pentru presupozițiile și implicațiile teologiei lor revelate” (p. 435). J. Pelikan încearcă să îi cuprindă așadar pe toți patru într-un sistem coerent, chiar dacă, precum în acest punct, Sf. Grigorie Teologul se situează pe linia de mijloc între celălalt Grigorie și Macrina, pe de o parte, și Sf. Vasile cel Mare, pe de altă parte. Cel din urmă nu vede cum ar fi posibilă iertarea lui Dumnezeu pentru cineva care rămâne încremenit în necredință și care a încălcat toată viața poruncile lui Dumnezeu (p. 434).

Jaroslav Pelikan, Creștinismul și cultura clasică, colecția Historia Christiana (vol. 5), trad. Sergiu-Adrian Adam, ediție îngrijită de Gheorghe Ovidiu Sferlea, Editura Doxologia, Iași, 2018, 486 p.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply