O zi din viața unei ucrainence

Share:

Era nevoie de curaj pentru a înfrunta chiar și această mică frântură de adevăr gol-goluț, nedepilat, fără bronz: în ciuda curajului afișat, era speriată până în măduva oaselor – chiar aici, chiar acum.

Da, îi era frică. În plus, era tristă, frustrată, obosită, morocănoasă și bolnavă de stomac din cauza acestui război.

Cu lumânările stinse, și după ce fetele ei se cufundară într-un somn profund, după ce verifică nivelul de energie din bateria de rezervă și activă funcția de răspuns automat la e-mailurile de serviciu, pentru orice eventualitate, Lesya își înfășură degetele în jurul cănii termoizolante cu ceaiul cald încă și privi în întuneric, rememorând același gând și zgândărindu-și frica. Da, îi era frică. În plus, era tristă, frustrată, obosită, morocănoasă și bolnavă de stomac din cauza acestui război.

În cursul zilei, fetele veniseră de la lecția de școală duminicală cu mesajul în care preotul le-a înfășurat cu blândețe: indiferent ce se întâmplă, păziți-vă inimile. Împotriva a ce, se întrebase ea. Împotriva mâniei? A durerii? A disprețului? Era posibil, mai era măcar omenește să-ți păzești inima împotriva acestor lucruri? Dacă ar fi să nu existe furie, n-ar mai putea să existe conștiința răului. Fără durere n-ar exista inimă. Disprețul față de cei care provocau violență și distrugere era firesc, iar ea voia ca fiicele ei să știe asta. Nu le sugera ura ca soluție – tatăl lor, acum în armată, le spunea adesea fetelor că el nu era acolo din ură față de inamici, ci din dragoste pentru familia sa, pentru casă, pentru țară și pentru lacul unde foarte curând vor merge din nou cu caiacul. Numai să se termine războiul.

Dacă ar fi să nu existe furie, n-ar mai putea să existe conștiința răului. Fără durere n-ar exista inimă.

Totuși, când Zlata, cea mai mare dintre cele două fete, a întrebat-o ce înseamnă de fapt să își păzească inimile, nu i-a spus fiicei sale că înseamnă să le protejeze împotriva oricărui sentiment pe care l-ar putea nutri (și îl vor nutri) în raport cu răul, cu inamicul și cu războiul însuși. Pentru că nu era așa. Cel puțin, nu pentru ea. În schimb, le-a spus fetelor că trebuie să se asigure că inimile lor nu vor deveni niciodată nemiloase față de cei de lângă ei: față de cei săraci, răniți și triști. O pisicuță pierdută, un veteran cu trupul mutilat, o tânără mamă epuizată la supermarket și un vecin morocănos ai cărui fii se aflau amândoi pe front de luni și luni de zile.

Își duse fiicele la o ciocolată caldă la o cafenea după biserică. Generatorul mârâia zgomotos lângă intrare. Era iarăși pană de curent. Se gândi la carnea din congelator pe care trebuia să o gătească în seara aceea ca să nu se strice dacă pana de curent dura prea mult. Lângă bar erau două boluri din sticlă – unul pentru bacșiș, altul, pentru donațiile către armată. Le-a dat fiicelor ei bani ca să pună în ambele. În timp ce ele pălăvrăgeau și chicoteau, ea își scoase telefonul. Cu doar un an în urmă, ar fi considerat un astfel de lucru un semn de proastă educație parentală. Acum nu mai era așa. Făcu pe furiș câteva fotografii cu fetele și le trimise tatălui lor. Muzica era domoală. Ascultă. Simple Twist of Fate a lui Bob Dylan. Cândva îi plăcea teribil acest cântec. Acum, doar o tulbura. Dorul și tristețea profundă din sufletul ei rezonau cu versurile, iar acordurile dureau pe dinăuntru. Auzul ei încă foarte fin prinse din zbor o discuție dintre două studente, de la o masă mai îndepărtată, despre o mamă al cărei fiu, colegul lor, fusese ucis în război. Cât de puternică și nobilă era și cât de bine își gestiona durerea. Dar oare chiar așa să fi fost?

Le-a spus fetelor că trebuie să se asigure că inimile lor nu vor deveni niciodată nemiloase față de cei de lângă ei: față de cei săraci, răniți și triști.

Lesya o cunoștea pe această mamă. Întotdeauna grijulie, mereu bună, mereu gata să dăruiască. Când a fost abordată de jurnaliști, a stat cu fruntea sus și nu a vărsat nicio lacrimă. Acum îi îngrijea pe frații de arme ai fiului ei. Își făcea bine treaba. Era voluntară la spital. Își păstra cu sfințenie rutina zilnică. Ba chiar zâmbea, dar zâmbetul ei era amar. Suferința ei era atât de crâncenă încât rămăsese toată înăuntru.

Lesya nu și-a permis niciodată să se gândească la ce ar fi făcut dacă soțul ei ar fi fost ucis. Singurul lucru pe care îl știa era că atâta timp cât exista bătaia inimii lui pe lumea asta, fiecare celulă a corpului ei era luminată de dragoste și de dorința de a trăi și ea.

Acasă, nu mai folosea niciodată saci negri de gunoi. În astfel de saci erau adunate, pe front, membrele imposibil de identificat ale apărătorilor căzuți în luptă. Știa că era prețul plătit pentru propria ei viață, pentru căldura casei sale (atâta câtă era), pentru cafeaua și ciocolata caldă a fiicelor ei, băute într-o cafenea confortabilă cu un barman zâmbitor. Și pentru întunericul liniștit al nopților ei singuratice, lungi și de cele mai multe ori fără somn.

Suferința ei era atât de crâncenă încât rămăsese toată înăuntru.

La început, acele nopți de război năvăliseră în casa ei aducând groază. Valiza de urgență era pregătită, fiicele ei nu dormeau niciodată în pijamale, ci în treninguri călduroase, cu paltoanele, cizmele, căciulile, eșarfele și mănușile la îndemână. Când urlau sirenele, reușea întotdeauna să-și adune rapid copiii și valiza și să coboare în grabă în subsolul rece și umed, gata oricând să nu se mai întoarcă să doarmă acasă, mereu alertă, ascultând, rugându-se, nepierzându-și din ochi copilele, copiii vecinilor și câinii, pisicile și un papagal, și nici pe bătrâna doamnă cu baston și cu picioarele umflate, mereu plângând și șoptind, iar apoi plângând și mai tare.

Alertele privitoare la raiduri aeriene străbătuseră văzduhul atât de des, încât subsolurile își pierduseră între timp popularitatea. Copiii dormeau din nou în pijamale. Lesya nu putea să doarmă deloc, pentru că știa că văzduhul din jurul soțului ei era zguduit nu de sunetele enervante ale sirenelor, ci de bombardamente, explozii, țipete și moarte. El îi spunea că ar trebui să învețe să doarmă din nou, în schimb, ea cumpără și mai multă cafea, un corector cosmetic pentru a masca cearcănele de sub ochi și niște fard pentru a părea… vie.

Acasă, nu mai folosea niciodată saci negri de gunoi. În astfel de saci erau adunate, pe front, membrele imposibil de identificat ale apărătorilor căzuți în luptă.

Dormise toată noaptea, pentru prima dată de la începutul războiului, când el fu trimis acasă pentru o scurtă retragere. Fusese rănit (mai puțin decât o zgârietură, ca o înțepătură de țânțar, le spusse fetelor) și avea nevoie de odihnă. Apoi a fost trimis din nou pe front, iar acum, în locul fricii, în adâncul ei, se instalase dorul. Purtase de grijă fiicelor lor, muncise și făcuse voluntariat, îi trimisese pachete, învățase să tricoteze pentru a face câteva (nu chiar puține!) șosete de lână pentru frații lui de arme pentru Crăciunul care se apropia și, astfel, să atenueze durerea care o măcina pe dinăuntru. I-a dus pe copii – pe ai ei și pe cei ai vecinilor lor – la munte, în cel mai îndepărtat loc unde nu se auzise niciodată un vuiet de sirenă. Au cules flori și ciuperci porcini, au călărit, și-au spălat picioarele în pârâu, au privit stelele, veverițele și păsările (printre ele – obufniță uriașă cu un gât magic invizibil, răsucindu-și capul de parcă era un carusel) prin binoclu, au băut lapte de capră, au râs în voie pe leagănul scârțâitor de lemn, au privit apusurile de soare și au inspirat adânc liniștea cețurilor de dimineață. Și au fost fericiți – mă rog, aproape fericiți. Dar războiul a continuat.

În timp ce stătea întinsă în pat, în seara asta, simțindu-și frica, privindu-o, disecând-o minte, dar fără o poată micșora, în timp ce o felia în bucăți mai mici, se gândi că după război vor trebui să facă rampe peste tot. Se mai gândise la asta înainte, când erau fetele mici și le purta în cărucior, dar acum, gândul la toți veteranii și victimele civile ale războiului o făcea să se cutremure. Vor fi nevoiți să își modernizeze țara nu de dragul progresului, ci de dragul celor vulnerabili și al demnității propriului popor. Va fi nevoie să se gândească la recreere și consiliere pentru orfani și văduve, și pentru cei care, într-o clipă, au rămas fără adăpost deasupra capului. Dar vor fi eforturile lor suficiente?

Vor fi nevoiți să își modernizeze țara nu de dragul progresului, ci de dragul celor vulnerabili și al demnității propriului popor.

Alcătui o listă mentală cu lucrurile pe care vor trebui să le facă după război, evenimentele la care dorea să participe, pentru că nu putea suporta să dea un nume lucrurilor de care se temea de fapt. În ciuda curajului pe care-l afișa, era speriată, atât de speriată, atât de obosită de frica ei, atât de singură, atât de avidă după o îmbrățișare caldă și puternică.

Curând veni dimineața, iar adevărul gol-goluț cu care se confruntase în timpul nopții se revărsa peste mantia pretinsei normalități. Lesya le trezi pe fete, le turnă niște lapte cald în bolurile cu cereale, își făcut o ceașcă de cafea (urmată în scurt timp și de a doua doză din minunata licoare), verifică dacă fetele aveau suficientă apă în sticlele pentru școală și o pereche de șosete curate în plus, în caz că ar fi trebuit să petreacă mai multe ore de curs în subsol din cauza raidurilor aeriene. Chiar atunci primi o memă de la soțul ei pe Whatsapp. Era amuzantă, iar ea râse. Îi duse pe copii la școală, apoi deschise laptopul.

Știrile de dimineață despre succesele armatei pe front veniră împreună cu un nou șir de necrologuri.

Versiunea în engleză a aceluiași articol: A Day in the Life of a Ukrainian Woman.

(Imagine: Oleh Petrasiuk)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply