Omul în sistemul tehnicist

Share:

Întrucât nu mai este vorba despre mașini și mașinism, ci despre un sistem tehnicist, este evident că problema relației Om – Tehnică nu se mai poate pune în maniera tradițională.

De mai bine de treizeci de ani ne întrebăm care urmează să fie locul omului în raport cu tehnica. Și putem distinge două curente. Pentru unii este vorba despre relația dintre om și mașină. Iar, mai departe, aceștia se împart între cei care cred în posibilitatea unei cooperări și cei care socotesc că omul va fi eliminat de mașină. Și fiecare dintre aceste interpretări se subdivizează la rându-i în două: se vorbește uneori despre cuplajul „om – mașină”, ceea ce constituie opinia cea mai rezonabilă (omul și mașina perfect adaptați unul celuilalt și funcționând în raport unul cu celălalt), iar alteori, în science fiction, despre transformarea omului, care va fi redus la creier și la sistemul nervos, mașina devenind, din punct de vedere fizic, corpul acestuia, iar integrarea lor fiind totală, de natura unei grefe. În ceea ce privește cealaltă opinie, cea a excluderii omului, găsim o versiune optimistă (omul, scutit de toate muncile grele, se va dedica dezvoltării lui spirituale și bucuriilor creației) și alta pesimistă (omul, exclus de la orice activitate, va deveni parazitar și inutil, fiind eliminat în final de revolta roboților).

Toate aceste opinii sunt superficiale, fiindcă aduc o viziune fragmentară și incompletă asupra mașinilor, a mediului de mașini, privite încă în singularitatea lor, omul, la rândul său, fiind perceput doar în calitate de individ. Nu există, așadar, aici nicio înțelegere a realității actuale și a celei previzibile, a sistemului tehnicist, nici măcar a fenomenului tehnic. Toate acestea pot fi lăsate deoparte. Celălalt mare curent (dacă facem abstracție de misticii de felul lui Teilhard) încearcă să vină cu o viziune ceva mai globală și să accepte, într-o mai mare sau mai mică măsură, ideea unei societăți tehniciste, despre care se vorbește extrem de vag și rămâne într-o ceață totală. Se face referință la consum, la timpul liber etc.

Trebuie să ne întrebăm: cine este omul căruia îi atribuim capacitatea de alegere, de decizie, de inițiativă, de direcționare? Nu e un grec de pe vremea lui Pericle, nu e un profet evreu, nici un călugăr din secolul al XII-lea. Este un om plonjat deja în totalitate în sfera tehnicii. El nu mai este autonom în raport cu obiectele tehnice.

Întrucât nu mai este vorba despre mașini și mașinism, ci despre un sistem tehnicist, este evident că problema relației Om – Tehnică nu se mai poate pune în maniera tradițională. Trăgând aceste concluzii, nu vom încerca să schițăm anumite soluții, care își vor găsi locul într-un eseu viitor, nu vom vorbi nici despre deficiențele și disfuncționalitățile sistemului (studiate în lucrarea ce îi va urma acesteia) care pot fi considerate punctul de pornire al feed-back-ului, destinat să închidă sistemul.

Trebuie, pur și simplu, să ne întrebăm ce devine efectiv omul în cadrul acestui sistem și dacă ne putem păstra speranța, formulată atât de frecvent într-o manieră idealistă, că omul, că acest om „are în mână”, conduce, organizează, alege și direcționează Tehnica.

Seligman a evidențiat printr-o formulare pertinentă transformarea tehnicistă din acest domeniu: Homo faber a încetat să existe, a devenit un animal de muncă, iar omul, care se găsea altădată în centrul muncii și pentru care, așa cum a subliniat Marx de nenumărate ori, munca avea un sens esențial, este actualmente eliminat puțin câte puțin din procesul muncii, găsindu-se, potrivit formulei lui Seligman, la „periferia” acestui proces. Iar atunci trebuie să ne întrebăm: cine este omul căruia îi atribuim capacitatea de alegere, de decizie, de inițiativă, de direcționare? Nu e un grec de pe vremea lui Pericle, nu e un profet evreu, nici un călugăr din secolul al XII-lea. Este un om plonjat deja în totalitate în sfera tehnicii. El nu mai este autonom în raport cu obiectele tehnice. Nu mai este suveran, nici înzestrat cu o personalitate de nereformat.

Foarte repede omul ajunge să gândească în conformitate cu acest mediu. El este format pentru confort și eficacitate.

Situația lui în cadrul sistemului poate fi analizată pe baza a cinci constatări. Mai întâi, omul ajuns la conștiență găsește tehnica deja prezentă acolo, aceasta constituie pentru el un mediu în care pătrunde, în care se inserează[1]. Este inutil să afirmăm că tehnica nu este un mediu autentic: orice vede sau utilizează omul este un obiect tehnic. El nu are de ales între o cale și alta. Se pomenește în acest univers de mașini și de produse. Cele mai inofensive dintre ele, întrerupătorul electric sau robinetul de apă, sunt martorii imediați ai acestei tehnicități. Cu toate acestea, acest mediu se conformează fără să-și dea seama comportamentelor necesare, anumitor ideologii – cine ar contesta acest „deja acolo”? – este perceput ca o evidență. E de la sine înțeles ca transportul rapid și medicamentele să fie utilizate – nu se pune problema. De ce nu s-ar utiliza? Foarte repede omul ajunge să gândească în conformitate cu acest mediu. El este format pentru confort și eficacitate. Nu ajunge la ideea celui în care se deșteaptă conștiința, la ideea de a refuza, de a contesta mediul tehnic în aspectele sale sensibile, așa cum omului din secolul al XII-lea nu-i trecuse prin minte să conteste copacul, ploaia, cascada. Acestea sunt niște evidențe care fac ca omul în cauză să se adapteze numaidecât la realitatea înglobantă a fenomenului. Desigur, el nu percepe limpede despre ce era vorba, nu sesizează „sistemul tehnicist” sau „legile Tehnicii”. Dar nici omul secolului al XII-lea nu cunoștea în mai mare măsură „legile” fizice, chimice biologice și procesele care uneau într-un ansamblu fenomenele pe care el le percepea separat. Să fii situat în acest univers tehnicist și, în același timp, să nu sesizezi sistemul este condiția optimă pentru a te integra în acesta, de a face parte din el, fără ca măcar să-ți dai seama.

Educația, instrucția, nu mai dispun de nicio „gratuitate”, ele trebuie să deservească în mod eficient. Iar toate criticile îndreptate împotriva învățământului gravitează în jurul ideii că „se învață lucruri inutile.

Și aici mai trebuie să adăugăm ceva: orice formare intelectuală are în vedere integrarea într-o manieră pozitivă și eficientă în lumea tehnicistă. Acesta a devenit într-o asemenea măsură un mediu, încât cultura, metodele, cunoștințele tinerilor, sunt adaptate acestuia. Umanismul este depășit în favoarea învățământului științific și tehnic, deoarece mediul în care se pomenește școlarul nu este un mediu uman, ci un mediu tehnicist. El este pregătit să-și îndeplinească oficiul[2], adică e pregătit să exercite o profesiune, ceea ce presupune cunoașterea unui număr de tehnici și a întrebuințării instrumentelor tehnice.

Educația, instrucția, nu mai dispun de nicio „gratuitate”, ele trebuie să deservească în mod eficient. Iar toate criticile îndreptate împotriva învățământului gravitează în jurul ideii că „se învață lucruri inutile. Importantă este pregătirea pentru o anumită profesie (adică însușirea tehnicilor cutărei meserii)”. Orice formă de învățământ tinde astăzi să devină tehnică și nu se justifică în ochii publicului decât dacă e înrădăcinată în concret. Cum poate, prin urmare, tânărul format în felul acesta să opereze alegeri și să ia decizii privitoare la tehnică? Nu doar că este născut în mediul acesteia, jucăriile sale sunt mașinuțe tehnice, folosește automobile, macarale, motoare electrice încă din copilărie; școala, la rândul ei, îl pregătește pentru funcții tehnice și, în tot mai mare măsură, nu mai primește decât cunoștințe de acest ordin. Celebra „criză” a Universității franceze nu are altă sursă mai profundă decât lipsa de adaptare a acestei instituții la imperativul formării tehnice: este ceea ce se numește „pregătirea pentru intrarea în societate”. Or, nu trebuie să uităm că această formare este tot mai riguros specializată: formarea unui programator de calculatoare, de exemplu, comportă șase specializări (programator de sistem, programator de gestiune, programator de timp real etc.), cu totul separate. Cum ați vrea ca un ins astfel format să dispună de cea mai mică posibilitate de a critica sau de a controla sistemul tehnic? Mai mult chiar, atunci când accede la o profesiune, el nu trebuie decât să exercite anumite tehnici. Oricare i-ar fi meseria, aceasta înseamnă o participare la sistemul tehnic, fie prin ceea ce produce, fie prin ceea ce difuzează. Cum ar putea să conteste ceea ce în cele din urmă constituie trama întregii lui existențe? Pe scurt, omul tehnicist pare ca și divizat între două moduri de a fi[3]. Pe de o parte, el este în „contact direct” cu tehnica lui, cu specialitatea lui. E extrem de competent în domeniul său; cunoaște și vede limpede ceea ce are de făcut, cu o eficiență din ce în ce mai sporită. Dar acesta nu acționează decât într-un sector strict delimitat. Pe de altă parte, el e la același nivel cu toată lumea, căci nu cunoaște lumea și problemele politice sau economice decât prin intermediul unor informații parțiale și părtinitoare, având o semi-înțelegere a problemelor, o cunoaștere pe sfert a faptelor, iar competența pe care o dovedește în domeniul lui nu-i servește câtuși de puțin la înțelegerea sau cunoașterea fenomenelor generale, de care depind toate în cele din urmă.

(Fragment din Jacques Ellul, Sistemul tehnicist, trad. Octavian Soviany, Arad, Sens, 2022)

[1] Despre transformarea omului de către mediul tehnicist, a se vedea excelenta lucrare a lui G. FRIEDMANN, Șapte studii despre om și tehnică, 1966 (n.a.).

[2] O carte cu totul caracteristică în legătură cu acest subiect (precum și cu confuzia dintre tehnică și noul umanism) este cea a lui CANONGE și DUCEL, Pedagogia în fața progresului tehnic, 1969. Autorii studiază aici formarea intelectuală și practică potrivită în vederea adaptării copilului la schimbările tehnice și a pregătirii lui pentru participarea la progresul tehnic. Se arată că ucenicia manuală i-a cedat pasul eficienței tehnice bazate pe o gândire tehnică, alcătuită din activitate logică, reflecție metodică și cercetare tehnică. Copilul este educat în vederea reprezentării formelor, a cuantificării tuturor datelor, în timp ce i se furnizează totodată motivațiile necesare pentru a se insera în sistem. Această lucrare remarcabilă demonstrează (involuntar) în ce măsură omul format în felul acesta nu mai poate controla Tehnica, deoarece este format pentru o anumită tehnică, îi este adaptat acesteia în totalitate și devine privat de orice spirit critic. Iar toate acestea sunt mai hotărâtoare decât studiile care încearcă să demonstreze că învățământul are drept scop perpetuarea culturii dominante! (n. a.)

[3] Contrar perspectivei optimiste a lui Richta, care consideră că fiecare om va fi chemat să participe la dezvoltarea tehnică și științifică atunci când se va dispune de suficient timp, cartea dură și partizană a lui P. ROQUEPLO, Partajul cunoașterii, „Știință, cultură și popularizare”, Seuil, 1974, este mult mai realistă. Nu există popularizare cu adevărat științifică. Ceea ce se difuzează drept cunoștințe la TV, în cărți și reviste n-are nicio valoare culturală. Nu există nicio partajare a cunoașterii. Aceasta se situează întotdeauna mai presus și dincolo de cunoștințele disparate distribuite. Există o diferență calitativă între o asemenea cunoaștere episodică și cunoașterea științifică sau formația intelectuală critică. Toate bune și frumoase. Sunt mai puțin de acord cu autorul atunci când acesta consideră că popularizarea este „o manipulare ideologică în serviciul clasei dominante”. Dacă e vorba despre o funcție integratoare spontană a sistemului – de acord. Dar dacă e vorba de un sumbru machiavelism, de un calcul voluntar, destinat să asigure obediența claselor oprimate – suntem în domeniul romanului foileton. Și nu împărtășesc nici speranțele, cam simpliste, ale lui Roqueplo care crede că odată cu o schimbare politică (trecerea la socialism) partajarea cunoașterii, autentică și generalizată în același timp, ar deveni posibilă. Lucrurile sunt, vai, mult mai complexe! Ar trebui pentru asta ca noul regim să fie, așa cum se spune mereu, și cel al virtuții (n. a.).

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply