Păcatul de a gândi cu mintea ta

3 June 2019

…sau despre rațiunea umană și educația teologică

Pentru cei care sunt familiarizați cu mediul educațional teologic, faptul că rațiunea umană este privită adesea cu rezerve nu ar trebui să constituie o surpriză prea mare. Această atitudine de fond este împărtășită atât de către profesori, cât și de către studenți sau elevi, foarte probabil indiferent de confesiune. Rațiunea este văzută uneori ca spaima credinței în Dumnezeu, antemergătoarea ateismului, cea care a revărsat asupra umanității toate relele, ca dintr-o cutie a Pandorei (războaiele mondiale, tehnologia, modernitatea și post-modernitatea, civilizația seculară etc.). Pavăză sigură împotriva acesteia este recursul la fundamente: Biblia, Tradiția sau autorități teologice remarcabile întruchipate de personalități universitare, din spațiul monastic sau predicatori autodidacți carismatici. Fundamentele sunt fetișizate, memorate, tratate unilateral, crezute orbește, scoase din context și imposibil de recontextualizat în alte spații și timpuri decât cele care le-au originat.

Rațiunea este văzută uneori ca spaima credinței în Dumnezeu, antemergătoarea ateismului, cea care a revărsat asupra umanității toate relele, ca dintr-o cutie a Pandorei

Trebuie să recunoaștem că o asemenea atitudine față de rațiunea umană, profund pesimistă și injustă, este foarte problematică din perspectivă creștină. Specifică mai ales spațiului protestant (Luther învăța că rațiunea este cea mai bună amantă a diavolului, eufemistic redat), deși protestantismul însuși a produs ulterior o scolastică, ea are corespondent și în celelalte confesiuni creștine la nivelul practicii, chiar și atunci când la nivelul discursului teologic nu apare explicit sau se aude doar timid. Scopul acestui articol este de a examina un aspect al credinței neexplorat în literatura de specialitate; este vorba despre un subiect de nișă fiindcă ține mai mult de practică, de „ambianța” spirituală în care este trăită credința decât de teorie, de modul ideal în care este prezentată. Așadar, care sunt cauzele acestei atitudini sceptice și care sunt manifestările ei? Ce rol joacă rațiunea în raport cu credința în procesul educației religioase? Există un echilibru just care se poate stabili între ele? Sunt întrebări esențiale, iar răspunsurile creionate în continuare nu sunt decât posibile repere care să stea la baza unor răspunsuri mai ample.

Ce rol joacă rațiunea în raport cu credința în procesul educației religioase? Există un echilibru just care se poate stabili între ele?

Nu există o cauză unică a rezervei față de rațiunea umană în contextul de care vorbim. Un rol important îl joacă însă nevoia firească de certitudine pe care gândirea critică pare să o amenințe. Suntem educați de la cea mai fragedă vârstă – cel puțin generațiile de până acum – să distingem clar între bine și rău, între prieteni și dușmani, între ceea ce trebuie făcut și ceea ce este interzis. Poate că acest tip de educație construită pe contraste reflectă modul în care era constituită lumea: binele și răul, la nivelul societăților tradiționale, erau clar identificabile, pe când astăzi răul este cameleonic, super-camuflat și reambalat în veșmintele binelui pentru a deveni mai ușor „vandabil”, pentru a fi mai ușor digerabil de gândirea relativistă contemporană. Cele două pot fi confundate cu ușurință în absența discernământului căruia doar rațiunea luminată de credința și credința luminată de rațiune îi pot da naștere.

Un efect secundar al acestei nevoi primare este concluzia la care ajungem („ajutați” de alții și destul de timpuriu) după care confesiunea noastră este cea mai bună, noi deținem adevărul absolut, iar restul sunt niște rătăciți! Între paranteze fie spus, eticheta de eretic pusă celorlalți și folosită discreționar este periculoasă deoarece îi proiectează, implicit, ca fiind mai puțin umani, o specie sub-umană, deficitară, care poate fi combătută și, la rigoare, persecutată, anihilată.

Realitatea este că, din punct de vedere creștin, adevărul ne deține pe noi și nu invers. Poate fi Adevărul proprietatea cuiva?

Realitatea este că, din punct de vedere creștin, adevărul ne deține pe noi și nu invers. Poate fi Adevărul proprietatea cuiva? Dacă răspunsul este negativ, cum să nu apreciez credința catolicului și protestantului în Hristos? Cum să mă îndoiesc de rugăciunea lui? Ce este Hristos? Un construct dogmatic, o idee? Este o persoană și unei persoane nu îi poți interzice să aibă relații cu alte persoane. Este proprietatea vreunei Biserici? Dacă este persoană, e liber. Dacă este un construct dogmatic, teoretic, pot să demonstrez că doar noi, ortodocșii Îl deținem, adică Îl gândim corect. Dar dacă e o Persoană vie, reală, nu Îi pot îngrădi libertatea de a sta în relație cu cei care cred în El și Îl iubesc indiferent de confesiune și, mă tem că sună provocator pentru unii, indiferent de religie. Această logică este valabilă și în sens invers, dinspre celelalte confesiuni creștine.

Nevoia de certitudine uzează de principii, dar când amănuntele sunt codificate, ridicate la rangul de absoluturi, onestitatea intelectuală și morală nu mai este posibilă. Istoria, privită unilateral, devine înșiruirea unor evenimente care au dus la înstrăinarea celorlalte confesiuni de adevărul aflat în posesia noastră (varianta catolică și ortodoxă), respectiv la redescoperirea adevărului care a călătorit incognito în Biserică până în secolul al XVI-lea (varianta protestantă). Nuanțele dispar, totul e văzut maniheic, în alb și negru, confesionalismul bate adevărul istoric, dogmatic și cultural. Când avansezi o serie de argumente privind caracterul vremelnic, relativ nou al unor practici ecleziale, rațiunea interlocutorului nu mai joacă niciun rol. Se declanșează un fel de automatism al „credinței”, care suspendă judecata rațională, iar interlocutorul se refugiază în sentimentalism. Contraargumentele rezistă puțin, cedează repede, iar riposta se materializează în… lacrimi sau gesturi de indignare. În locul unei dezbateri deschise, argumentate, obții un concurs de vociferări între ofensați.

Nu cred că, în calitate de creștini, trebuie să optăm doar între relativismul culturii actuale și intoleranța fundamentalistă disperată și severă cu alteritatea

Nu cred că, în calitate de creștini, trebuie să optăm doar între relativismul culturii actuale și intoleranța fundamentalistă disperată și severă cu alteritatea. Acestea sunt atitudini extreme care ucid credința autentică tocmai din dorința de a o proteja. Relativismul păcătuiește prin nivelarea tuturor realităților și valorilor, intoleranța prin arianismul narcisist și orb față de valorile și frumusețile alterității. Între ele se situează perceperea nuanței, înțelegerea creștinismului în varietatea sa infinită de nuanțe și expresii, imposibil de etichetat precis, fiindcă trăitorii lui sunt oameni, adică ființe abisale, surprinzătoare, libere, greu de prins în formule rigide și care răstoarnă constant orice calcule statistice. Între ele se situează empatia, încercarea de a privi lucrurile din perspectiva celuilalt, cu încredere și toleranță, cu compasiune și iubire.

Nevoia de certitudine este, cu siguranță, legată de caracterul revelat al învățăturii creștine. Credința este întotdeauna o autodepășire, o deplasare dinspre zona posibilului spre cea a sigurului. Învățăturile revelate, precum Întruparea, Învierea, A Doua Venire sau Treimea, nu pot fi acceptate decât pe baza credinței. Nimic în lume nu le poate certifica, decât credința în kerigma apostolică. De aici, tendința studenților/elevilor din învățământul de profil de a vedea până și cursurile ca prelungiri organice ale Scripturii. Ei vor, probabil instinctiv, ca revelația să fie prinsă o dată pentru totdeauna în niște definiții clare, eventual validate ecumenic, care să nu mai poată fi controversate. Nu înțeleg că subiectele teologice nu pot fi tratate exhaustiv într-o Summa Theologica la care să recurgă ori de câte ori este necesar, un sistem închis cu aplicație universală. Revelația biblică presupune în fiecare epocă împreună-gândirea omului cu Dumnezeu, nu o exclude. Deși are niște temelii deja recunoscute și formulate, de la un punct încolo, revelația este interpretare și reinterpretare, recontextualizarea vocii divine originare în alte condiții istorice.

Revelația biblică presupune în fiecare epocă împreună-gândirea omului cu Dumnezeu, nu o exclude. Deși are niște temelii deja recunoscute și formulate, de la un punct încolo, revelația este interpretare și reinterpretare, recontextualizarea vocii divine originare în alte condiții istorice.

Pentru mulți dintre tinerii speriați de propria abilitate rațională, problematizările teologice sunt vecine cu blasfemia. Profesorul trebuie să le emită certitudini, să le spulbere îndoieli, este un glas divin care nu poate greși. Unii educatori cad în capcana pe care cei afectați de „sfânta naivitate” le-o întind involuntar. În loc să conceapă actul didactic în manieră socratică, drept act al descoperirii în dialog, al înaintării împreună pe aceeași cale, se așază în postura de emițători infailibili ai adevărului ultim, în măsura în care calea spre acest adevăr a fost suficient de bătătorită încât să nu mai necesite efort intelectual suplimentar. Aceștia transferă formule vechi (valoaroase la vremea lor), repetate papagalicește de discipolii lor, refuzând riscurile inerente faptului de a gândi și a recontextualiza cu propria minte. Orice încercare în acest sens este calificată drept protestantism (desigur, aici cu trimitere la curentul liberal, raționalist) – o tentativă temerară de a tulbura somnul dulce al rațiunii! Și credinței prea sfioase…

Rezerva cu care este privită rațiunea umană s-ar putea să fie, în aceste condiții, doar o lene de a gândi. În perimetrul național, o altă cauză pentru care s-a ajuns aici o reprezintă fatalismul românesc. După sute de ani în care deciziile la nivel de țară/zonă nu ne-au aparținut, ne-am obișnuit să credem că ideile sunt pentru cei care n-au altceva de făcut și că au efect zero. Scepticismul față de rațiune și istorie este transferat asupra educației ca neîncredere fundamentală – în ciuda mimării ei – de a mai schimba ceva la nivel macro, ca neputință de a transpune ideile în practică. Și astfel se creează o teologie a istoriei avortată din fașă – despre care am auzit adesea vorbindu-se triumfalist – după care Dumnezeu este Stăpânul istoriei, îndreptând-o (prin războaie mondiale, revoluții sângeroase, regimuri opresive?!) spre scopul ei final, iar noi doar asistăm ca niște spectatori la tot procesul.

Rezerva cu care este privită rațiunea umană s-ar putea să fie, în aceste condiții, doar o lene de a gândi.

În acest scenariu, rațiunea este lepădată ca un accesoriu inutil, fiindcă, spun fideiștii de acest tip, „tot cum vrea Dumnezeu se întâmplă în lume”. Deci ce rost are să te mai frămânți, să mai cugeți, să acționezi? Dumnezeu este conceput precum moira grecească, distribuind fiecăruia o soartă prestabilită, imposibil de evitat. Sinergia ca „împreună-lucrare” între om și Dumnezeu este amputată la capătul său dinspre uman, iar Creatorul devine păpușar într-un teatru al absurdului, în care există crime, călăi și victime, dar niciun vinovat. Acolo unde lipsește asumarea exercițiului liber al gândirii lipsește responsabilitatea și, deci, culpa. Dostoievskianul „Suntem vinovați pentru toți și pentru toate” se estompează, punându-L în boxa acuzării pe Creatorul Însuși.

Este o viziune ce prezintă mari afinități cu apolinarismul care susținea că la Întrupare, Logosul divin a asumat întreaga natură umană, mai puțin rațiunea. Locul rațiunii a fost ocupat de Logosul divin – idealul neconștientizat al unor creștini care ar prefera ca, în locul exercițiului de gândire și al căutării de soluții, rațiunea să le fie suspendată/suprimată și un altul să gândească pentru ei, indicându-le exact ce este de făcut – de la casa în care să locuiască, la tovarășul de viață ales. Riscul, pariul și aventura nu fac parte din vocabularul acestor oameni care preferă termeni precum siguranța, liniștea și rețetele gata-făcute.

Acolo unde lipsește asumarea exercițiului liber al gândirii lipsește responsabilitatea și, deci, culpa.

În plan practic, aceștia manifestă o dependență obsesivă față de un confesor sau un îndrumător până în cele mai mici amănunte. Încurajate, asemenea atitudini împiedică maturizarea persoanei umane pentru că faptul de a gândi cu propria minte este înlocuit de goana după oracular. Când este dat de o autoritate spirituală exterioară, orice sfat devine o mică revelație, adaptată necritic, emisă chiar de Logosul divin! Tiparul mintal al lui homo religiosus care consulta oracolul de la Delphi întrebând-o pe Pythia cum să acționeze sau ce soartă îl așteaptă în viitor a supraviețuit și în creștinism, refuzând convertirea, adică încreștinarea minții, voinței și inimii.

În confesiunile mai tinere din punct de vedere istoric, unii așteaptă de fiecare dată „semne”, eventual un vis profetic din partea unui „frate” sau a unei „surori” pentru a ști în ce direcție să se îndrepte. Când aceste „semne” (pentru ei, nici coincidențele nu sunt de lepădat!) întârzie să apară sau sunt ambigue, omul își pierde seninătatea, liniștea și intră în panică întrebându-se de ce tace Dumnezeu în ciuda postului negru, al vieții (ipotetic) impecabile și al zeciuielii date pentru progresul misiunii creștine.

În procesul maturizării duhovnicești, credința și rațiunea trebuie să crească împreună, rafinându-se reciproc – proces de regulă inconfortabil.

Certitudinile obținute astfel sunt sufocante, atât în plan dogmatic, cât și personal, și ucid curiozitatea intelectuală și spontaneitatea vieții. Din experiența didactică, cele mai frumoase „perle” le-am cules de la copiii care gândeau liber – nici mai geniali, nici mai slabi ca alții – dar cu o minte fragedă, poate că de aceea, alertă și deschisă. Întrebările denotă o curiozitate extraordinară, insuficient valorificată și care, cum-necum, se pierde pe parcursul anilor de școală: „Cum vede Dumnezeu tot pământul? Are un ochi mare?” (clasa a II-a). „Dacă știa că Adam și Eva or să cadă, de ce nu a luat Dumnezeu un topor să reteze pomul cunoașterii din mijlocul Raiului?” (clasa a IV-a). Și da, „Dumnezeu i-a avertizat pe Adam și pe Eva să nu mănânce din … pomul fermecat” (clasa a V-a).

În procesul maturizării duhovnicești, credința și rațiunea trebuie să crească împreună, rafinându-se reciproc – proces de regulă inconfortabil. Credința nu este anti-rațională, un fel de intuiție directă a lui Dumnezeu (și a lucrurilor revelate) la care omul are acces prin suprimarea gândirii. Credința înseamnă lărgirea orizontului existențial prin hristificarea rațiunii, prin luminarea acesteia, nu prin negarea ei. Sunt daruri care trebuie cultivate în aceeași măsură pentru formarea unui caracter creștin cucernic și înțelept. Atunci când cele două daruri sunt contrapuse, văzute ca fiind în competiție, rezultatul este un soi de pietism obtuz (axat pe trăire, opus gândirii), respectiv raționalismul arogant (axat pe gândire, opus vieții). În aceste situații, educația creștină devine unilaterală și produce oameni formați după chipul și asemănarea sa: scindați interior, temători și incompleți. Atunci când cele două daruri sunt în echilibru, rezultatul lor este discernământul, capacitatea de a privi lucrurile cu o înțelepciune care împrumută ceva din Sofia cea de sus.