Pandemia ca oglindă (1)

1 April 2020

Creștinii trăiesc în aceeași criză a zilei precum orice alt locuitor al satului planetar. Dar ei nu pot să răspundă oricum. Și trebuie totuși să-și asume un fel de a se raporta la momentele de cumpănă – vrând-nevrând, o fac. În cele ce urmează, încerc să articulez un soi de portret în oglindă care să reflecte câte ceva din ceea ce cred eu că suntem și ce putem face. E însă o schiță subiectivă, fără pretenția că ar fi completă sau că a surprins toate lucrurile esențiale. Însă consider că e utilă și sugestivă pentru posibilitățile pe care le avem.

Să începem cu o… pauză

Tradiția creștină poate documenta o îndelungată practică a tăcerii și meditației, a reflecției mute și (auto)izolării. Toate astea ne-ar putea fi de folos azi. În protestantism, importanța Cuvântului predicat a fost deturnată uneori, în contemporaneitate, spre justificarea cuvintelor în exces, spre verbiajul compulsiv, spre sfătoșenia bățoasă etc. În această perioadă, am putea recupera valoarea tăcerii și mai ales a unei tăceri active, atente la ce se întâmplă. Asta și ca exercițiu individual.

În această perioadă, am putea recupera valoarea tăcerii și mai ales a unei tăceri active, atente la ce se întâmplă.

Pentru că, după părerea mea, una dintre cele mai importante misiuni pe care și le-ar putea asuma orice creștin, acum, este să încerce să înțeleagă. Nu strict problema pandemiei – și nu în primul rând sub aspectele ei medicale sau tehnice –, ci mai ales problema omului contemporan, problemele societății și ale bunei sau proastei ei funcționări. Iar aici clișeul „lumii păcătoase” care ar fi explicație universală pentru tot ce merge rău este absolut inutil. Avem nevoie de mai mult decât o explicație simplistă care să ne dea iluzia că am înțeles problema. Avem nevoie să înțelegem cu adevărat, să ascultăm cu multă atenție și să procesăm pe îndelete informațiile, semnele, realitatea.

Am putea tăcea iarăși în fața suferinței, renunțând măcar pentru o vreme la tonul culpabilizant la adresa societății. Manifestarea compasiunii ar fi mai umană și mai aproape de modelul lui Christos decât satisfacția abia mascată cum că lumea se duce pe copcă și noi am avut tot timpul dreptate. Nu cred că, în cheie creștină, ar trebui să simțim vreo satisfacție când lumea se dovedește a fi fragilă, înspăimântată, fără reper și fără soluții.

Cred că e șansa noastră, a creștinilor, să simțim durerea și drama omului ca fiind a noastră, ca fiind o povară pe care să o asumăm și cu care empatizăm în mod sincer. Creștinii pot fi un factor de coeziune, promotori ai solidarității și ai speranței. Dar vom reveni la asta.

Cred că e șansa noastră, a creștinilor, să simțim durerea și drama omului ca fiind a noastră, ca fiind o povară pe care să o asumăm și cu care empatizăm în mod sincer.

Am putea tăcea și ca să ne ascultăm ce am zis de-a lungul timpului. Să vedem ce tip de creștinism am promovat. Fiindcă acum morții sunt din toate taberele, nu-i ocolește pe niciunii. Am putea să ne revizuim unele declarații în lumina acestei noi realități.

Și cred că neapărat ar trebui să tăcem în privința unor verdicte categorice. Deja avem exemple penibile de creștini care au încercat să asocieze prezența coronavirusului cu diverse păcate (uneori chiar cu orientarea politică) în diverse zone ale lumii. Astfel de judecăți simpliste merită uitate și descurajate. Mai ales când ai deja pastori, preoți, medici și simpli cetățeni creștini morți în această molimă. A transforma pandemia în prilej de etalare a convingerilor politico-religioase este un gest regretabil.

Cine are pretenția că știe precis – în stilul profeților VT (care însă detaliau și pe țări cum și de ce se întâmplau diverse nenorociri) – ce funcție are această pandemie trebuie să dea o explicație suficient de complexă și de clară încât să lămurească atât situația globală a răspândirii, cât și cazurile particulare. Sau să tacă deocamdată. Tăcerea poate trece drept înțelepciune. Nu-i de neglijat. Altfel poate cădea în ridicol și face doar deservicii și creștinismului în general.

Și cred că neapărat ar trebui să tăcem în privința unor verdicte categorice.

De asemenea, e de preferat tăcerea și în chestiunea conspirațiilor. Nu de alta, dar de la oră la oră se schimbă teoria dominantă. Iar cine nu rezistă fără să se cufunde în diversele medii conspiraționiste, ar putea măcar să se abțină un pic până când i se confirmă în proporție mulțumitoare măcar una dintre teoriile contradictorii la care aderă. În orice caz, spiritul conspiraționist permanent nu face casă bună cu un creștinism chibzuit.

Și am mai putea tăcea într-o privință: să ne silim să acceptăm că nu suntem specialiști în toate și că, de prea multe ori, în virtutea faptului că fac apel la revelația specială, destui cuvântători în numele creștinismului au impresia că asta le dă dreptul să se pronunțe și în domenii pe care evident nu le stăpânesc și nu le înțeleg aproape deloc. Poți avea opinii și pe care nu le exprimi și în domenii la care nu te pricepi, dar e bine să manifești prudență.

Așadar, a tăcea ca să înțelegi și să te înțelegi, dacă tot avem izolarea impusă, e o deprindere care merită încercată și încurajată. Are beneficii certe.

Încă o tăcere de luat în seamă: cea venită ca reacție (surprinzătoare!) la nevoia publicului de a i se confirma părerile. Aici cad mai ales influencerii ce își hrănesc un public fidel care-i așteaptă cu sfințenie opiniile, iar când acestea vin, automat sar cu like-ul/share-ul, fără să își permită să gândească altfel (uneori chiar se cere explicit sau se sugerează insistent că orice altă opinie e inacceptabilă).

Așadar, a tăcea ca să înțelegi și să te înțelegi, dacă tot avem izolarea impusă, e o deprindere care merită încercată și încurajată. Are beneficii certe. Spirituale, sociale, individuale, existențiale sau comunitare. Mai ales într-o lume și o perioadă a vacarmului fără odihnă.

Și totuși, e nevoie de mesaj(e)

Este legitim ca în astfel de perioade oamenii să aștepte un mesaj de la liderii lor spirituali. Iar ei să le ofere. Și există două tipuri mari de mesaje: celor adresate comunităților și cele adresate societății. Acestea nu pot fi comunicate în același limbaj. Și ar fi de dorit ca măcar acum să avem parte de mesaje care să evite limba de lemn, triumfalismul, rețetele de tip self-help, catastrofismul apocaliptic, practicile divinatorii (cu ghicitul în viitor al datelor și cifrelor). Înțelegerea vremurilor nu presupune automat o explicație facilă, o interpretare rudimentară a fiecărui eveniment.

Cred că prioritar ar putea fi mesajul de speranță, de netulburare, de mângâiere, de încurajare, bine ancorat biblic și teologic.

Cred că prioritar ar putea fi mesajul de speranță, de netulburare, de mângâiere, de încurajare, bine ancorat biblic și teologic. Inclusiv privirea spre sfârșitul vremurilor se traduce, în termeni creștini, în speranță și bucurie. Nu văd absolut niciun motiv pentru care creștinii ar îngroșa în această perioadă rândurile alarmiștilor și al mesajelor isterice.

Există apoi și un alt nivel al reflecției care poate fi valorificat. Fiindcă lumea se află într-un moment de bizară și cu totul improbabilă oprire în loc și într-o criză fără precedent în ultimele decenii, e un bun prilej să medităm într-o lumină nouă asupra unor teme precum: fragilitatea omului ca individ și a societăților umane cu formele lor de organizare; materialismul și consumerismul global (dar nu ca o boală a celor din afară, ci ca o boală care a cuprins masiv și creștinii în aceeași horă nebună); confortul ca valoare contemporană; teama/fuga de risc și de eșec acoperită cu iluzia asigurărilor de tot felul; moartea și boala omului căruia i se promite eternitatea prin tehnologie; idolul prosperității economice nelimitate și nelimitabile; grija sau indiferența față de categoriile vulnerabile (subiectul ăla de „stânga”, care nu ne place); atitudinea față de resursele limitate ale planetei; cultul muncii și refugiul în activism; autoamăgirea omului și distanțarea sa socială deja prezentă de multă vreme în sfera celor mai intime relații – cu familia și cu prietenii; efectul media-tehnologiei asupra omului; sensul solidarității într-o lume distanțată social; prezența și absența Bisericii/creștinismului în societate etc.

Cred că e de preferat să dezamăgești în această perioadă un public orientat spre senzaționalism și isterie.

Opinez că astfel de lucruri (lista nu e completă, ci doar orientativ-introductivă) merită atenție și că pot fi explorate în această perioadă când suntem consemnați la domiciliu. Sunt de preferat mesajelor făcute strict la cererea publicului și pentru satisfacerea lui. Cred că e de preferat să dezamăgești în această perioadă un public orientat spre senzaționalism și isterie, oferindu-i un pic altceva decât se așteaptă. Și, da, mă refer aici și la publicul creștin, care nu scapă de această tentație.

În orice caz, mesajele creștine politizate sau mesajele de evanghelizare formulate în jargonul bisericesc, deși pot deveni populare, nu fac decât să confirme și să consolideze convingerile celor care deja le împărtășeau. Adică, în esență, nu se adresează nimănui și nu spun nimic important, ci sunt comunicări în bule închise. Firește, e dreptul fiecăruia să-ș articuleze cum dorește mesajul, dar cred că vremurile necesită alt tip de abordare din partea creștinilor.

(va urma)

(Photo by Marcio Henrique from Pexels)