Pandemiile – un pattern psihosocial (I)

4 August 2020

Pe scurt:

În cazul pericolelor „tăcute” sau „nevăzute” individul și societatea se scindează și se situează între două categorii extreme: anxioșii, ipohondrii și persoanele cu un psihism fragil, pe de-o parte, iar pe de alta „curajoșii” inconștienți care fie „înfruntă” cu indiferență pericolul, fie îl neagă.
Oamenii au tendința de a interpreta molimele în lumina „plăgilor Egiptului”, ca o „pedeapsă a lui Dumnezeu” față de „păcătoși” sau ca o reacție de apărare a „Mamei Natură” față de cei ce încalcă echilibrul universal care guvernează lumea.
Epidemiologia psihiatrică distinge o „contagiune emoțională” și o „contagiune comportamentală”.
Jean Delumeau, un autor devenit „clasic” prin lucrarea sa Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, publicată în limba franceză în anul 1978, surprinde multiplele reacții sociale în fața polimorfismului fricii.
În cazul concret al pandemiilor… identificăm: un răspuns colectiv care corespunde perioadei de început…; urmează debutul crizei văzute, cu complexitatea fenomenologiei aferente…; în final urmând perioada de vindecare a stresului posttraumatic.
În cazul țărilor occidentale, pandemia din 2019 – 2020 a venit după o lungă perioadă de „optim epidemic”, astfel încât eforturile colective de reziliență au condus spre „uitarea” pandemiei de gripă spaniolă din 1918, au purificat memoria colectivă așternându-se calmul indiferenței.

Epidemiile au generat un pattern social care modelează comportamentul atavic, inconștient, al individului în fața maladiilor infecțioase. Când maladia „bântuie” într-o comunitate umană sau când devine un episod pandemic, reacțiile comportamentale și emoționale devin predictibile. În fața unui pericol vizibil omul reacționează imediat, în virtutea instinctului de conservare. În cazul pericolelor „tăcute” sau „nevăzute” individul și societatea se scindează și se situează între două categorii extreme: anxioșii, ipohondrii și persoanele cu un psihism fragil, pe de-o parte, iar pe de alta „curajoșii” inconștienți care fie „înfruntă” cu indiferență pericolul, fie îl neagă.

Pe lângă transmiterea vectorială a agentului infecțios, cu evoluția etapizată a maladiei care trece prin faza invazivă (de la infectare, perioadă de incubație, debutul simptomelor), urmată de faza de stare (de la manifestarea acută a simptomului cu evoluția specifică până la vindecarea sau răpunerea pacientului), o epidemie se manifestă prin „contagiunea” anumitor reacții psihosociale care încolțesc din ignoranță sau teama de necunoscut, „se hrănesc cu incertitidini, cresc în dubiu în măsura în care incubează în sistemul limbic (creierul emoțional) și apoi, prin intermediul vectorilor media și prin comunicare, erup sub forma panicii individuale sau în masă, amenințând să suprasolicite procesele de soluționare ale individului sau ale întregii comunități”.^[1]

În fața unui pericol vizibil omul reacționează imediat, în virtutea instinctului de conservare.

Jean Delumeau, un autor devenit „clasic” prin lucrarea sa Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, publicată în limba franceză în anul 1978^[2], surprinde multiplele reacții sociale în fața polimorfismului fricii. La rândul său, preia ideile din lucrarea lui Jean-Noël Biraben, Oamenii și pesta în Franța și în țările europene și mediteraneene (1975-1976)^[3] și din lucrarea de doctorat a doamnei Marie-Christine Delafosse, intitulată Psihologia maselor în fața epidemiilor de pestă din Evul Mediu până în zilele noastre (1976).

Delumeau descrie succesiunea evenimentelor istorice care cadențează perioada din umbra „morții negre” prin exacerbarea recurentă a spaimelor, pentru o lungă perioadă: „Ciuma neagră care marchează în 1348 recrudescența ofensivă a epidemiilor pustiitoare, răscoalele ce se țin lanț de la o țară la alta din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea, nesfârșitul Război de o Sută de Ani, înaintarea îngijorătoare a turcilor după înfrângerile de la Kossovo (1389) și Nicopole (1396) și devenită alarmantă în secolul al XVI-lea, Marea Schismă – scandalul scandalurilor [este vorba despre Schisma Apuseană din 1517] –, cruciadele împotriva husiților, decăderea morală a papalității până la redresarea operată de reformele catolice, secesiunea protestantă cu toate sechelele ei – excomunicări reciproce, masacre și războaie. Surprinși de aceste coincidențe tragice sau de necurmata succesiune a calamităților, oamenii vremii le-au căutat cauze globale și le-au intergrat într-un lanț explicativ.”^[4]

Omul percepe «răul» ca o realitate care îl atinge personal, are impresia că evenimentele nefaste «planează» asupra sa, îl urmăresc, «bântuie» şi în cele din urmă îi provoacă neplăceri în mod «intenţionat» sau îi aduc prejudicii.

Răul nu are nicio finalitate, este irațional, lovește și provoacă suferințe. Omul percepe „răul” ca o realitate care îl atinge personal, are impresia că evenimentele nefaste „planează” asupra sa, îl urmăresc, „bântuie” şi în cele din urmă îi provoacă neplăceri în mod „intenţionat” sau îi aduc prejudicii. Caracterul intenţional implică un act volitiv, dorinţa a „ceva” sau „a cuiva” de a aduce prejudicii unui individ sau unui grup de persoane.^[5]

Putem trata o pandemie sub aspect medical, sub aspectul reacțiilor primare ale oamenilor, sub aspectul sechelelor psihice pe care le lasă în indivizi sau în societate, dar mai ales avem de-a face cu încărcătura simbolică întunecată pe care o percem și care marchează pentru mult timp reacțiile culturale și spiritualitatea omenirii. Oamenii au tendința de a interpreta molimele în lumina „plăgilor Egiptului”, ca o „pedeapsă a lui Dumnezeu” față de „păcătoși” sau ca o reacție de apărare a „Mamei Natură” față de cei ce încalcă echilibrul universal care guvernează lumea.^[6]

Însă umanitatea în ansamblul ei trăiește toate fricile existențiale „fără a se lăsa paralizată de ele”. Jean Delumeau vorbește despre conviețuirea „paraliziei și dinamismului” în perioada marelui salt calitativ pe care îl face omenirea în Epoca Renașterii.^[7] Această ambivalență caracterizează perioadele de criză.

Există o «contagiune a fricii», o transmitere epidemică a reacțiilor psihice de stres și o serie de pulsiuni comunitare care dirijează procesele de vindecare în perioada posttraumatică.

Există o „contagiune a fricii”, o transmitere epidemică a reacțiilor psihice de stres și o serie de pulsiuni comunitare care dirijează procesele de vindecare în perioada posttraumatică. Epidemiologia psihiatrică distinge o „contagiune emoțională” și o „contagiune comportamentală”. Contagiunea emoțională se definește ca o propagare a stării de spirit și a afectelor prin simplul contact interpersonal, în timp ce contagiunea comportamentală se realizează prin crearea unor modele (mai ales prin mass media și crearea unor mode și a unor tendințe), a căror reacții comportamentale sunt copiate involuntar de ceilalți.^[8]

Astfel identificăm câteva reacții comportamentale, emoționale și spirituale care constituie un pattern psihosocial universal după care se desfășoară fenomenul uman în perioadele de criză și mai ales poate fi luat ca etalon pentru prognozarea cursului evenimentelor în situații de stres.

În cazul concret al pandemiilor, cu atât mai mult în stadiul actual de mondializare economico-financiară și de globalizare culturală, identificăm: un răspuns colectiv care corespunde perioadei de început și a contagiunii maladiei și a reacțiilor psihosociale și spirituale ale populațiilor specifice atinse; urmează debutul crizei văzute, cu complexitatea fenomenologiei aferente, cel mai important stresor fiind restrângerea drepturilor și libertăților în perioada izolării și carantinării persoanelor și a teritoriilor rurale sau urbane; în final urmând perioada de vindecare a stresului posttraumatic. Un timp care trece prin recalibrarea economiei și prin procesul de reziliență colectivă.

Omul ca individ înfruntă pericolul mai degrabă prin reacții subconștiente decât prin comportamente raționale.

Acest ultim proces, într-un nou stadiu de evoluție culturală și spirituală, trebuie să depășească modelul după care s-au vindecat traumele suferințelor istorice de până acum, este momentul neacceptării acelorași greșeli care readuc omul în aceeași stare, „acum” este momentul să se producă un salt civilizațional calitativ, în consonanță cu demnitatea ființării umane.

******

Omul ca individ înfruntă pericolul mai degrabă prin reacții subconștiente decât prin comportamente raționale. Dacă Jean Delumeau ne oferă o sinteză anamnetică din perspectiva istoricului, experiența intervenției recente a experților din domeniul psy și a asistenței spirituale din timpul ultimelor mari epidemii din Africa și din Asia (virusul SARS-CoV-1, MERS-CoV, Zika și Ebola)^[9] ne oferă o actualizare a datelor și un tablou fenomenologic în care se integrează și criza anilor 2019-2020.

Experiența pandemiilor trecute formează un răspuns social care este inculcat tuturor, ca un mecanism de apărare a corpului social în fața maladiilor infecțioase și a oricăror alte pericole, conexe sau nu acestora, care amenință populația.

În ciuda prejudecăților și a subfinanțării sistemului sanitar, țările africane care au cunoscut episoade epidemice majore au un răspuns comportamental-social adecvat, permițând intervenția eficientă și stingerea focarelor de infecție mult mai repede decât este posibil în țările democrațiilor occidentale care „au uitat” perioada marilor pandemii, iar evoluția lentă a infecției cu HIV sau a hepatitelor virale nu este resimțită de o lume dinamică, grăbită și cu capacitatea de concentrare și de relaționare cu realitatea, grav afectate de ecranul televizorului, computerului sau a consolelor de joc.

În mod similar, țările asiatice au adoptat un comportament social adecvat perioadelor gripelor sezoniere și a experienței SARS-CoV-1, purtând voluntar masca sanitară pretutindeni, vizibil până acum doar la turiștii asiatici care intersectau cetățenii europeni. Experiența pandemiilor trecute formează un răspuns social care este inculcat tuturor, ca un mecanism de apărare a corpului social în fața maladiilor infecțioase și a oricăror alte pericole, conexe sau nu acestora, care amenință populația. Dar și în acest context tendințele și reacțiile viscerale sunt perene, la care se adaugă categoria „ireductibililor” ce vor face notă discordantă și chiar vor înota împotriva curentului până când valul pandemiei atinge paroxismul, egalându-i pe toți prin suferință…

Mortalitatea de etiologie patogenă menține o rată de echilibru între agenții infecțioși și populația victimă.

În cazul țărilor occidentale, pandemia din 2019 – 2020 a venit după o lungă perioadă de „optim epidemic”, astfel încât eforturile colective de reziliență au condus spre „uitarea” pandemiei de gripă spaniolă din 1918, au purificat memoria colectivă așternându-se calmul indiferenței, evenimentele repetându-se la scară mult mai restrânsă sau silențios, de multe ori ținând de infecțiile bolilor din țările tropicale sau musonice, față de care exista o distanțare afectivă, fiind percepute ca destinații „exotice”. La toate acestea se adaugă încrederea din ce în ce mai mare într-o lume tehnologizată care, prin „atotputernicia” omului și abilitatea de a construi „Turnuri Babel”, tinde să se substituie lui Dumnezeu.

Anamneza istorică ne revelează frecvența epidemiilor și manifestarea bolilor infecțioase, Biraben sintetizând fenomenologic prin istoria ciumei: „…vom constata că, o dată la opt, zece sau cincisprezece ani, ea izbucnea în accese violente ce cuprindeau întreg orașul, acesta pierzând 20, 30 și chiar 40% din populație. În afara acestor paroxisme, persista într-o stare semi-endemică, vagabondând capricios de pe o stradă pe alta sau dintr-un cartier într-altul, periodic, timp de unul, doi, până la cinci sau șase ani în șir, după care se stingea pentru câțiva ani. Apoi reapărea sub acea formă atenuată care adeseori preceda forma explozivă înainte de a o urma”.^[10]

Mortalitatea de etiologie patogenă menține o rată de echilibru între agenții infecțioși și populația victimă.

Cu mici variații determinate de vectorul de transmisie și de comportamentul general al populațiilor în fața pandemiilor, tabloul descris este valabil pentru infecțiile bacteriene, cum a fost cazul pestei, holerei, etc, precum și pentru infecțiile virale, variola, gripa, etc., acesta fiind modul în care agenții patogeni coabitează și coevoluează cu lumea viului și mai ales cu omul ca ființă socială. Mortalitatea de etiologie patogenă menține o rată de echilibru între agenții infecțioși și populația victimă. Orice dezechilibru lasă liberă o nișă ecologică care va fi ocupată de alți agenți patogeni, de exemplu dezvoltarea antibioticelor de generație superioară ar opri infecțiile bacteriene lăsând loc infecțiilor virale, existând și pericolul apariției unor germeni rezistenți oricărui biocid care generează maladii refractare oricărei scheme terapeutice.^[11]

Este posibil ca după o relativă acalmie să intrăm într-un nou ciclu al coevoluției biocenoză – patocenoză…

În ceea ce privește reacțiile psihosociale, când apar primele manifestări ale unui episod epidemic, o primă reacție universală este negarea. Vine din „politica struțului” pe care o adoptă individul, însă mai ales reprezentanții autorităților care fie îmbrățișează negarea ca mecanism de reducere a fricii, fie ca refuz subconștient a acceptării greutăților care vor veni.

În timp ce victimele sunt într-un număr relativ mic, ușor de ascuns în spatele ratei mortalității naturale a populației, se speră într-o remisiune spontană a epidemiei

Delumeau scrie: „Când apare primejdia contagiunii, prima reacție este aceea de a nu o vedea. Cronicile privitoare la epidemiile de ciumă dau în vileag neglijarea frecventă de către autorități a măsurilor impuse de iminența pericolului. Nu-i totuși mai puțin adevărat că mecanismul de apărare odată declanșat, mijloacele de protecție se perfecționează de-a lungul secolelor.”^[12]

În timp ce victimele sunt într-un număr relativ mic, ușor de ascuns în spatele ratei mortalității naturale a populației, se speră într-o remisiune spontană a epidemiei, probabil fiind vorba și despre o reacție inconștientă a fricii de a privi adevărul în față, medicii și autoritățile căutând să se mintă pe sine, „liniștind populația pentru a se liniști pe sine”^[13].

Este atitudinea observată de Dr. Grohmann la București în timpul „Ciumei lui Caragea”, autoritățile negând până în ultimul moment diagnosticul fatidic.^[14] La aceasta se adaugă dificultatea diagnosticării cazurilor atipice, a reapariției unui agent patogen vechi, dispărut sau mai bine spus latent pentru o lungă perioadă de timp, sau a maladiilor emergente.

Alte timpuri, mijloace științifice moderne, globalizare și transmitere rapidă a informațiilor, și totuși rezultate similare cu evoluțiile pandemiilor trecute. În cazul debutului pandemiei de COVID-19, tratarea primelor cazuri se desfășoară sub aspect strict clinic, abia creșterea numărului cazurilor ridicând un semn de întrebare, timp în care transmisia infecției și-a continuat progresia după scenariul cunoscut. Și asta într-un sistem medical confruntat deja cu SARS-CoV-1 și cu puternice epidemii de gripă sezonieră.

Cercetarea de laborator are nevoie de certitudinea rezultatului, are nevoie de un timp impus de metodologia de lucru, astfel că pe 21 decembrie 2019 cercetătorii chinezi pun problema unui agent patogen nou care produce sindromul respirator sever în cazul pneumoniilor atipice, pe 31 decembrie se face anunțul oficial al existenței unei maladii emergente, pe 7 ianuarie se izolează SARS-CoV-2 identificându-l, pe 30 ianuarie OMS declară starea de urgență de sănătate publică la scară internațională, timp în care autoritățile statelor lumii reacționează diferit, fără a se lua imediat măsuri radicale: pe 11 martie se constata că s-a atins stadiul de pandemie…

La început populația are aceeași reacție de negare a pericolului. Este invizibil. Este departe. Nu mă atinge „pe mine”. Delumeau citează cazul epidemiei de holeră care lovește Parisul în anul 1832, populația orașului refuză să accepte prezența primelor cazuri, chiar se fac glume prin parodierea maladiei și a bolnavilor, până când, prin creșterea exponențială a numărului îmbolnăvirilor devine „vizibilă”, intrându-se în comportamentul de panică, diametral opus lejerității cu care se tratează începuturile epidemiei.^[15]

(Continuarea articolului poate fi citită aici.)

Fragment din cartea Anatomia unei crize: 2019-2020. De la mutațiile unei culturi în criză spre Biserica de mâine, în curs de apariție la editura Galaxia Gutenberg.

(Imagine: Miniature by Pierart dou Tielt illustrating the Tractatus quartus bu Gilles li Muisit – Tournai, c. 1353. Locuitorii din Tournai îngroapă morții Ciumei Negre.)

[1] Psychiatry of Pandemics. A Mental Health Response to Infection Outbreak, Editor Damir Huremović, Springer, 2019, pp. 37-38.

[2] În limba română : Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII) O cetate asediată, Vol.I, II, Editura Meridiane, București 1986.

[3] Jean-Noël Biraben, Les Hommes et la peste en France et dans les pays européens et méditerranéens, vol. 1, 2, La Haye, Paris 1975, 1976.

[4] ibidem, vol. II, pp. 6-7.

[5] cf. Alexandru Buzalic, Demonologia creştină. Revelaţie, tradiţie şi raţiune, Galaxia Gutenberg, 2010, pp. 42-43.

[6] Psychiatry of Pandemics, p. 40.

[7] Jean Delumeau, op.cit., p. 7.

[8] Christy Duan, Howard Linder, Damir Huremović, Epidemiological Aspects of a Pandemic, în „Psychiatry of Pandemics”, p. 46.

[9] Guitelle St. Victor, Saeed Ahmed, The Importance of Culture in Managing Mental Health Response to Pandemics, în „Psychiatry of Pandemics”, p. 56.

[10] J.N. Biraben, Les Hommes et la peste.., în Jean Delumeau, op.cit., pp. 167-168.

[11] cf. Mirko Grmek, Histoire du SIDA, Payot, Paris 1995.

[12] Jean Delumeau, op.cit., p. 183.

[13] ibidem, p. 184.

[14] cf. Johann Friedreiech Reinhold Grohmann, Beobachtungen über die 1813 herrschende Pest zu Bucharest, p. 4.

[15] Jean Delumeau, op.cit., p. 186.