Pandemiile – un pattern psihosocial (II)

Pe scurt:
- Declanșarea panicii generalizate se manifestă în primul rând prin autoizolarea și baricadarea în „coconul” domiciliului care devine o proiecție a propriei viziuni despre siguranță.
- Prima fază a panicii în zonele urbane constă în asaltarea magazinelor alimentare, a farmaciilor și a stațiilor de carburanți.
- Atingerea obiectivului siguranței personale și a familiei are o componentă normală și una patologică, fie datorită anxietății, fie datorită comportamentului asocial al altor indivizi.
- Dacă în timpuri de normalitate orașele sunt căutate pentru confortul existențial pe care îl oferă și pentru facilitățile infrastructurii urbane, în situații de urgență sunt părăsite de cei ce au posibilitatea de a se refugia în localități mai mici sau în zone rurale unde au avantajul unui spațiu mai mare și a ieșirii la aer liber.
- Odată cu înghețarea economiei, primele victime au fost muncitorii cu contracte pe perioadă determinată sau cei care erau angajați „în zona gri” a muncilor sezoniere, până atunci tolerați și chiar indispensabili susținerii agriculturii sau a micilor întreprinderi.
- Carantinarea zonelor de focar a fost urmată de închiderea frontierelor, practic dispărând libera circulație între statele UE, în primele zile de interdicție rămânând în „Niemandslandurile” dintre state zeci de mii de cetățeni europeni deveniți peste noapte un fel de refugiați nedeclarați.
- Izolarea și carantinarea scot în evidență disfuncțiile și fragilitățile sistemului nostru social actual. Se adâncește prăpastia între categoriile sociale.
- Pentru populația aflată în izolare sau dintr-o zonă de carantină sunt două cauze majore a suferințelor psihice: însingurarea și nesiguranța.
- În criza pandemiei din 2019-2020, moartea în spital a fost „medicalizată tehnic”, dezumanizată, privată de prezența aproapelui și de asistență spirituală care să ajute pacienții muribunzi.
- Personalul din sistemul sanitar este supus stresorilor legați de activitatea profesională cu riscurile potențiale aferente și stresorilor legați de impactul potențial cu familia, putând contamina accidental pe cei apropiați, dar mai ales sunt afectați de reacțiile sociale nedrepte, de respingere.
- Factorii care reduc stresul posttraumatic sunt: explicarea directivelor și măsurilor de precauție, transmiterea unui feedback și primirea unui sprijin concret din partea conducerii instituției, ajutorul din partea supervizorilor și colegilor, suportul din partea familiei, posibilitatea de a vorbi cu cineva despre experiența trăită și, nu în ultimul rând, convingerile religioase
- Starea de anxietate întreținută de mass media oficială a menținut acea contagiune emoțională care a ajutat la respectarea constrângerilor. Pe facebook au început să circule propriile percepții și așteptări care căutau printr-un like confirmarea.
(Prima parte a articolului poate fi citită aici)
O lume în atac de panică.
Prima fază a reacției de panică constă în evitarea „celuilalt”. Teama de contagiune este tipică în cazul bolilor infecțioase și în timpul epidemiilor, fiind legată de instinctul de conservare. Însă fobiile pot deveni obsesive, generând răspunsuri exagerate de tipul fricii de îmbolnăvire, stărilor hipocondriace sau a fricii de moarte.[1]
…fobiile pot deveni obsesive, generând răspunsuri exagerate de tipul fricii de îmbolnăvire, stărilor hipocondriace sau a fricii de moarte.
Și cei care nu au cunoscut niciodată pericolul epidemiilor sau a războiului cu instaurarea restricțiilor de circulație, în momentul anunțării impunerii izolării sau a carantinării reacționează atavic. Declanșarea panicii generalizate se manifestă în primul rând prin autoizolarea și baricadarea în „coconul” domiciliului care devine o proiecție a propriei viziuni despre siguranță. Apar angoase ancestrale și comportamente iraționale pe care le vedem de fiecare dată când omul este pus în fața iminenței autobaricadării: frica de a nu rămâne fără alimente și apă, frica pierderii confortului minim și frica de a nu fi jefuit.
În cazul pandemiilor baricadarea este simbolică, afectivă, cu gesturi fetiș care caută să aducă sentimentul de siguranță. Prima fază a panicii în zonele urbane constă în asaltarea magazinelor alimentare, a farmaciilor și a stațiilor de carburanți. Creșterea rapidă a cererii și schimbarea comportamentului de consum conduce la epuizarea stocurilor, dintre produsele cele mai căutate fiind cele care pot fi conservate pe termen lung, precum pastele făinoase, orezul, făina și drojdia uscată, conservele, zahărul, uleiul și stocurile de apă îmbuteliată. În ciuda asigurărilor venite din partea autorităților „că nu sunt probleme de reaprovizionare”, pulsiunea stocării rezervelor personale nu încetează pentru mulți decât atunci când s-a ajuns fie la suprasaturarea spațiului de depozitare, fie la epuizarea banilor. În situația în care există dificultăți de reaprovizionare, cazul locuitorilor izolați pe insule sau teritorii îndepărtate de mijloacele de transport, este nevoie de raționalizarea produselor de primă necesitate pentru o justă repartizare între toți locuitorii regiunii respective.
În ciuda asigurărilor venite din partea autorităților «că nu sunt probleme de reaprovizionare», pulsiunea stocării rezervelor personale nu încetează pentru mulți decât atunci când s-a ajuns fie la suprasaturarea spațiului de depozitare, fie la epuizarea banilor.
Urmează crearea stocurilor de medicamente, atât cele necesare bolnavilor cronici, cât mai ales a medicamentelor cu scop profilactic sau curativ în caz de îmbolnăvire și a produselor dezinfectante, ducând la rupturi de stoc și la creșteri speculative de prețuri. În cazul altor pericole iminente, cum este cazul uraganelor sau a inundațiilor, baricadarea se realizează la propriu, pe lângă pulsiunile mai sus amintite trecându-se la întărirea structurilor de rezistență și placarea ferestrelor, ușilor, sau la izolarea cu saci de nisip împotriva inundațiilor…
Frica pierderii confortului minim conduce, în situația calamităților naturale, la stocarea bateriilor electrice, a buteliilor de gaz, a brichetelor și chibriturilor, la asigurarea confortului termic, dar și la necesitatea irațională a stocării compulsive a „hârtiei igienice”…
Atingerea obiectivului siguranței personale și a familiei are o componentă normală și una patologică, fie datorită anxietății, fie datorită comportamentului asocial al altor indivizi. În țările unde portul de armă este liberalizat, „survivaliștii” se dotează cu mijloace de autoapărare radicale, dar o astfel de lege facilitează prezența acestora și în mâinile răufăcătorilor…
Atingerea obiectivului siguranței personale și a familiei are o componentă normală și una patologică, fie datorită anxietății, fie datorită comportamentului asocial al altor indivizi.
Aceste pulsiuni viscerale generate de instinctul de conservare sunt paradisul profitorilor. În lipsa intervenției autorităților în direcția reglării prețului la necesitățile de bază, profitorii fac suprastocuri pentru a le vinde la preț de speculă. Același lucru se întâmplă cu furnizorii de servicii, aceștia căutând creșterea profitului prin specularea momentului, lucru prezent în timp de necesitate din cele mai vechi timpuri, „salariile scumpindu-se”. În astfel de situații orice „meseriaș” profită ca să-și tripleze onorariul…
Forțele de ordine sunt chemate să prevină mișcările de panică care pot conduce la jefuirea magazinelor și depozitelor în prima fază de instaurare a panicii, în umbra restricțiilor existând și mișcări de rebeliune sau jafuri organizate sistematic, în aceste momente complicate aglomerațiile urbane fiind paradisul hoților. Au fost situații în care indivizi fără scrupule au spart mașinile personalului medical din parcări, furând câteva măști de protecție și dezinfectanți, alții, în bande organizate au deturnat transporturi de echipament mult mai importante…
Dacă în timpuri de normalitate orașele sunt căutate pentru confortul existențial pe care îl oferă și pentru facilitățile infrastructurii urbane, în situații de urgență sunt părăsite de cei ce au posibilitatea de a se refugia în localități mai mici sau în zone rurale unde au avantajul unui spațiu mai mare și a ieșirii la aer liber. În fața panicii, la polul opus baricadării este fuga!
Europa începutului de Mileniu III ne-a oferit imaginea unui exod în masă la scară continentală…
În evenimentele din 2020, după declararea intenției instaurării izolării la domiciliu și a restricțiilor de circulație, în primele zile s-au semnalat deplasări masive de populație, așa cum s-a petrecut în Italia sau Spania, după observațiile companiilor de telefonie mobilă prin trasabilitatea telefonului în funcție de celula pe care o accesează, numai din Paris deplasându-se mult peste un milion de locuitori. Pe de-o parte este o deplasare justificată, familiile numeroase căutând un spațiu vital mai mare decât îl poate oferi o locuință în oraș, pe de altă parte, exodul în masă favorizează propagarea maladiilor infecțioase și apariția de noi focare, de unde și reacțiile ostile din partea autohtonilor.
Despre acest exod scria în secolul XIV Boccacio, în Decameronul, acolo unde se cer permise de trecere și pașapoarte sanitare apar cozi, Daniel Defoe descrie în jurnalul său despre situația din Londra anului 1665 : „Pe stradă… nu vedeai decât trăsuri și căruțe cu bagaje, femei, copii, servitorime”[2]. Gestul generează o reacție psihologică de contagiune comportamentală, fiind copiat imediat de alții. Delumeau citează deplasările în panică ale bogaților dar și ale săracilor, petrecute în timpul declanșării epidemiilor de pestă în Santander (1597), Lisabona (1598), Segovia (1599), în Londra secolului XVII… „Un medic din Malaga scria în timpul ciumei din 1650 : Molima s-a dezlănțuit cu atâta furie încât oamenii au început să fugă la țară ca niște animale sălbatice; dar în sate fugarii erau întâmpinați cu focuri de muschete. Stampe engleze de epocă înfățișează mulțimi fugind din Londra pe apă și pe uscat…”[3]
…fiecare țară s-a retras în sine rezolvându-și problemele politice și administrative proprii, deplasările oamenilor reducându-se brusc…
Europa începutului de Mileniu III ne-a oferit imaginea unui exod în masă la scară continentală… Pe fondul liberei circulații din Spațiul Schengen, migrația forței de muncă a creat o mare masă eteroclită de muncitori cu o situație precară, lucrători în agricultură, construcții, babysiteri sau însoțitori pentru persoanele bătrâne. Odată cu înghețarea economiei, primele victime au fost muncitorii cu contracte pe perioadă determinată sau cei care erau angajați „în zona gri” a muncilor sezoniere, până atunci tolerați și chiar indispensabili susținerii agriculturii sau a micilor întreprinderi. Lucrătorii fără forme legale s-au trezit peste noapte în stradă, fugind spre țările de origine, un adevărat exod dinspre Occident spre țările din Estul Europei. Fiind o populație vulnerabilă, fără condiții de viață decente și fără asigurări medicale, s-a produs o „regularizare sălbatică” a pieței muncii, darwiniană, fără milă și fără urmă de respect pentru demnitatea umană. În afara restricțiilor la frontierele terestre, suspendarea „pandemică” a traficului aerian civil dintre statele lumii a oprit o parte a deplasărilor oamenilor, vectori posibili ai SARS CoV-2.
Carantinarea zonelor de focar a fost urmată de închiderea frontierelor, practic dispărând libera circulație între statele UE, în primele zile de interdicție rămânând în „Niemandslandurile” dintre state zeci de mii de cetățeni europeni deveniți peste noapte un fel de refugiați nedeclarați. Deschiderea punctelor de trecere a frontierelor strategice, sub control epidemiologic strict, formarea „coridoarelor verzi” de-a lungul principalelor axe pentru transportul strategic de marfă, a detensionat criza umanitară a „prizonierilor stărilor de urgență sanitară”, însă fiecare țară s-a retras în sine rezolvându-și problemele politice și administrative proprii, deplasările oamenilor reducându-se brusc…
Fără să fie luate măsuri unitare, lumea întreagă a intrat în izolare și a carantinat teritoriile din regiunile de focar, încercând ruperea lanțului de transmisie sau măcar încetinirea acestuia până când vor fi găsite alte soluții, în cel mai rău caz pandemia dezvoltându-se după dinamismul tuturor maladiilor infecțioase, așa cum le cunoaștem din istorie.
Însă pandemia a marcat spiritele prin măsurile de izolare și de distanțare spațială impuse tuturor oamenilor, aceste măsuri lăsând urme în psihismul și spiritualitatea lumii.
Izolarea la domiciliu, în localități, în spațiul teritoriilor naționale, a oprit forfota permanentă a lumii, s-a lăsat o liniște nefirească pentru umanitate… însă în liniștea aparentă s-a petrecut unul dintre episoadele cele mai traumatizante din istoria omului modern. Procentual, numărul bolnavilor și internarea lor într-un spațiu strict medicalizat, separat septic față de restul lumii, nu a permis confruntarea directă cu suferința pandemiei altfel decât prin intermediul mass mediei. Însă pandemia a marcat spiritele prin măsurile de izolare și de distanțare spațială impuse tuturor oamenilor, aceste măsuri lăsând urme în psihismul și spiritualitatea lumii. În afară de amploarea unui astfel de demers săvârșit într-o lume a globalizării, nimic nu este nou sub soare…
Dacă în trecut carantinarea unui oraș era o catastrofă locală care marca o sincopă în istoria lui, cu atât mai mult izolarea simultană a statelor lumii devine un eveniment mult mai traumatizant. Se rup legături economice internaționale, acestea generează dificultăți de aprovizionare cu materii prime sau produse finite fabricate în celălalt capăt al Planetei și conduc la prăbușirea lumii afacerilor, crește numărul șomerilor cu dramele aferente, generează mișcări de stradă și dezordini sociale. Și încă nu vorbim despre rănile sufletești pe care toate acestea le produc sau despre starea de lungă convalescență a civilizației umane.
Relatarea istorică a perioadelor de izolare și de carantină ne trezesc la ora actuală senzația de déjà-vu. Delumeau scrie: „Iată acum orașul asediat de maladie, pus în carantină, împresurat la nevoie de trupe, confruntat cu spaima cotidiană și constrâns la un stil de existență cu totul deosebit de cel cu care era deprins. Cadrul familiar al existenței e abolit. Insecuritatea se naște nu numai din prezența maladiei, ci și dintr-o destructurare a elementelor care alcătuiau ambianța cotidiană. Totul este altfel. Și în primul rând orașul e nefiresc de pustiu și de tăcut.”[4]
Se rup legături economice internaționale, acestea generează dificultăți de aprovizionare cu materii prime sau produse finite fabricate în celălalt capăt al Planetei și conduc la prăbușirea lumii afacerilor, crește numărul șomerilor cu dramele aferente, generează mișcări de stradă și dezordini sociale.
În primăvara anului 2020 am fost martorii unor imagini ireale: orașe turistice, precum Veneția, scena unui furnicar în care se intersectează, lovindu-se unii de alții, turiști veniți de la marginile lumii, au rămas pustii, carnavalurile, organizate pretutindeni în spațiul cultural Occidental la începutul Postului Mare, au fost anulate, orașele lumii, cu străzi pustii și fără ambuteiajele cotidiene, animale sălbatice plimbându-se pe străzile pustii… Toate acestea au oferit imagini inedite pentru istoria recentă. Această liniște și perioadele în care străzile au fost pustii au frizat cu scenariile apocaliptice SF trezind neliniște și fascinație în același timp.
Delumeau continuă, descriind perioadele de ciumă bubonică, însă, dacă înlocuim cuvântul „ciumă” cu orice alt sinonim al bolilor infecțioase, ajungem la imagini de actualitate : „Toate cronicile ciumei insistă de asemenea asupra interzicerii comerțului și a activităților meșteșugărești, a închiderii prăvăliilor, și chiar a bisericilor, a interzicerii tuturor distracțiilor, a evacuării străzilor și piețelor. Până și clopotele sunt condamnate la tăcere”[5].
Izolarea și carantinarea scot în evidență disfuncțiile și fragilitățile sistemului nostru social actual. Se adâncește prăpastia între categoriile sociale. Se remarcă „cei din prima linie”, indispensabili funcționării societății (personal medical, lucrătorii magazinelor alimentare, din agricultură și din industria alimentară, transportatorii și forțele de ordine). Urmează noutatea epocii noastre interconectate, „munca de acasă” cu plusurile și minusurile ei, care a asigurat funcționarea în stare de avarie a învățământului (transmiterea unor „itemi” este posibilă, însă educația are nevoie de contactul interpersonal, umanizator, al dascălului), și care s-a impus ca o alternativă pentru „munca de birou” care nu are neapărată nevoie de prezența fizică a mai multor angajați în aceeași încăpere. Urmează cei intrați în șomaj tehnic sau cărora le-a dispărut obiectul muncii, fiind inutili pentru mecanismele economiei de piață care devorează sectoarele vulnerabile, în timp ce industria spectacolului, artiștii, domeniul culturii sau lumea sportului cu industriile financiare din spate, axate pe „profit”, rămân fără spectatori și implicit fără sursa de bani.
De-a lungul istoriei cazurile grave erau izolate în medii cât mai aseptice și impermeabile în fața schimburilor cu restul comunității, «aproapele devenind primejdios»…
Mult mai dureroasă este situația „bătrânilor”, care, după ce au contribuit la construirea lumii istorice în care trăiesc, unii încă în activitate și implicați în viața intelectuală, socială și culturală, devin o categorie socială cu risc sanitar mărit, li se interzic legăturile fizice cu familia, agravându-se sentimentul excluziunii, de unde declanșarea manifestărilor din domeniul psihopatologiei specifice izolării sau a vârstelor înaintate.
Metoda profilactică în cazul maladiilor infecțioase este ruperea lanțului de transmisie prin separarea indivizilor sănătoși de cei contaminați. Carantinarea realizează această separare în mod radical, în timp ce minimalizarea contactului sau expunerii devine „distanțare fizică”, greșit preluată în limbajul curent din limba engleză prin „distanțare socială”, ultimul termen având pentru antropologie o altă semnificație funcțională.[6]
Această distanțare este o reacție socială care apare încă din preistorie, religiile normând într-o manieră funcțională comportamentul bolnavilor sau al societății. În Biblie avem exemplul Cărții Leviticului care, în capitolele 13-14 tratează despre diagnosticarea maladiilor infecțioase, boala cea mai răspândită în epocă fiind lepra, vorbind despre măsurile de sterilizare și de decontaminare, precum și despre regulile de distanțare și de carantinare, cel contagios fiind „necurat” sub aspect epidemiologic: „Leprosul pe care se află o astfel de rană își va avea hainele sfâșiate, capul descoperit, o învelitoare în jurul gurii și va striga: Necurat ! Câte zile va dura pe el o astfel de rană, el e necurat, necurat va fi; va trăi deoparte, locuința lui va fi în afara taberei”[7].
…s-au preferat tranchilizantele chimice în defavoarea relațiilor afective și verbale…
De-a lungul istoriei cazurile grave erau izolate în medii cât mai aseptice și impermeabile în fața schimburilor cu restul comunității, „aproapele devenind primejdios… în acest caz, fie că-i închis în casă, fie că-i evacuat în mare grabă spre vreun lazaret din afara zidurilor orașului… În perioada de epidemie… rudele se îndepărtează, medicii nici nu se ating de cei molipsiți, sau cât mai puțin cu putință, sau cu un băț, chirurgii nu operează decât cu mănuși; infirmierii de pun mâncarea, medicamentele și pansamentele la îndemâna bolnavilor, cât să le poată apuca, dar mai mult nu se apropie. Toți cei care se apropie de ciumați se stropesc cu oțet [metodă arhaică de dezinfecție]… poartă măști la nevoie… Preoții dau absoluțiunea de la distanță și împart cuminecătura cu o spatulă de argint fixată pe un băț măsurând uneori peste un metru… În vremuri de ciumă singurătatea este inevitabilă.”[8]
În 2020 bolnavii au fost izolați în secții de spital specializate, punându-se accentul strict pe intervenția terapeutică din domeniul bolilor infecțioase și a secțiilor ATI. Psihiatrul și psihanalistul francez Boris Cyrulnik mărturisea că: „În cariera mea medicală, am văzut bine că s-a valorificat tehnica în detrimentul relaționalului… Astfel s-au preferat tranchilizantele chimice în defavoarea relațiilor afective și verbale”[9], suferința pacienților cu forme medii și grave fiind agravată de izolarea în secțiile de terapie intensivă, lipsindu-le gesturile simple, umane, cum ar fi un zâmbet, invizibil în spatele măștii medicale sau o atingere ca o mângâiere care să fie altceva decât manevrele medicale sau de igienă corporală.
Tulburările psihice asociate bolilor infecțioase sunt polimorfe, în cazul COVID-19 reunindu-se problemele asociate pneumoniilor și gripei, respectiv sindrom confuzional, delir febril, în cazul bolnavilor psihici cronici fiind posibilă redeclanșarea unui episod acut.[10]
Pentru populația aflată în izolare sau dintr-o zonă de carantină sunt două cauze majore a suferințelor psihice: însingurarea și nesiguranța.[11] Acestea pot fi reduse prin asistență psihologică și spirituală adecvată, deoarece în absența unui sprijin calificat și a consilierii cresc în intensitate consecințele stresului posttraumatic, anxietatea, depresiile, se observă creșterea consumului de substanțe stupefiante sau de alcool.[12]
…este nevoie de organizarea celulelor de criză psihologică în care să fie cooptați translatori, psihologi, psihiatri, clerici și reprezentanți de cult care să poată asigura asistența psihologică și spirituală adecvată persoanelor în suferință sau în dificultate.
Acestora li se pot adăuga alte complicații, printre care delirul[13], tulburări cognitive[14] sau dificultăți care țin de etnopsihiatrie, într-o lume globalizată fiind împreună grupuri etnice diferite, vorbitori de limbi materne diferite și posibilitatea ca să nu înțeleagă bine anumite informații, turiști străini care pot fi reținuți ocazional de prevederile carantinării unui teritoriu, apoi sunt cutume culturale diferite și religii sau sisteme de gândire etico-religioase distincte. De aceea este nevoie de organizarea celulelor de criză psihologică în care să fie cooptați translatori, psihologi, psihiatri, clerici și reprezentanți de cult care să poată asigura asistența psihologică și spirituală adecvată persoanelor în suferință sau în dificultate.[15]
În timpul paroxismului valului epidemic crește numărul persoanelor decedate mult peste media mortalității obișnuite. În timpul pandemiilor istorice reapare imaginea de groază a muribunzilor și morților care depășesc capacitatea spitalelor sau a pompelor funebre: „De obicei maladia își are riturile ei care îl leagă pe pacient de anturajul său; iar moartea, într-o și mai mare măsură, urmează un ceremonial (în lb. franceză, liturgic) în care se succed toaleta funebră, priveghiul în jurul defunctului, așezarea în sicriu și înmormântarea. Lacrimile, cuvintele rostite cu voce scăzută, evocarea amintirilor, pregătirea camerei mortuare, rugăciunile, cortegiul final, prezența rudelor și a prietenilor: tot atâtea elemente constitutive ale unui rit de trecere ce trebuie să se desfășoare în ordine și decență. Dimpotrivă, în perioadă de ciumă, ca și pe timp de război, sfârșitul oamenilor se desfășoară în condiții intolerabile de groază, de anarhie și de abandon a datinilor celor mai adânc înrădăcinate în inconștientul colectiv. Primul efect în asemenea perioade este abolirea morții personalizate… Nici clopote, nici lumânări în jurul unui sicriu, nici cântări și, deseori, nici mormânt individual. ”[16]
În criza pandemiei din 2019-2020, moartea în spital a fost „medicalizată tehnic”, dezumanizată, privată de prezența aproapelui și de asistență spirituală care să ajute pacienții muribunzi. Apoi, în cazul decedaților din cauza COVID-19, așa cum am văzut și în regulamentele cimitirelor din trecut, a fost interzisă tanatopraxia, sicriul a fost imediat sigilat, fără posibilitatea privegherii care este un rit destinat trecerii prin starea de doliu. În același timp, accesul în cimitire a fost restricționat, celebrarea înmormântărilor s-a făcut în afara capelelor mortuare sau a bisericilor, în prezența unui număr restrâns de aparținători. În aceste condiții „… putem face doliul. Însă e patologic, cum îl numește psihanaliza. Începând cu Neanderthalul, ființele umane fac morminte. Când lipsesc, doliul există, însă rana nu cicatrizează”[17].
…în cazul decedaților din cauza COVID-19, așa cum am văzut și în regulamentele cimitirelor din trecut, a fost interzisă tanatopraxia, sicriul a fost imediat sigilat, fără posibilitatea privegherii care este un rit destinat trecerii prin starea de doliu.
Este ceea ce afirmă prin sintetizarea evenimentelor istorice Jean Delumeau: „Pentru supraviețuitori, abandonarea riturilor liniștitoare ce însoțesc în timpuri normale plecarea de pe această lume e o adevărată tragedie. Când moartea este astfel demascată, «indecentă», desacralizată, atât de colectivă, anonimă și respingătoare, o populație întreagă riscă disperarea sau nebunia, fiind brusc privată de ceremoniile seculare care în încercările de până atunci conferiseră morții demnitate, securitate și identitate”[18].
O altă răsturnare a valorilor este dată de raportul față de bolnavi și față de personalul din „prima linie”. „Pentru a înțelege psihologia unei populații torturate de epidemie, trebuie să mai scoatem în evidență un element esențial: în cursul unei astfel de încercări se producea în mod obligatoriu o disoluție a omului de rând. Nu puteai fi decât laș sau erou, fără putința de a te situa în afara acestor două ipostaze”[19].
Însă trebuie să constatăm ambivalența sentimentelor mulțimii. Față de bolnavi se manifestă frica atavică de a nu fi contaminat. Bolnavii atinși de o maladie infecțioasă sunt contagioși, sunt „necurați”, trezesc spaime fantasmatice și frica justă care îndeamnă la prudență. Pe de-o parte compasiune, pe de o altă parte rejecție !
Dar aceeași atitudine ambivalentă se manifestă și față de „eroii din linia întâi”. Am asistat în întreaga lume la manifestări de solidaritate, aplauze la anumite ore de la ferestre sau din balcoane, la știri în media care au făcut elogiul celor ce trec printr-o perioadă intensă de activitate până la surmenare. Însă aceiași oameni sunt expuși accidentelor de contaminare, sunt mereu în prezența agentului infecțios, sunt „în contact cu cei necurați” care sunt îndepărtați și izolați din populația sănătoasă. Trezesc și ei frică și respingere, au fost situații în care vecinii i-au ocolit, autoturismele lor au fost ținta vandalismelor sau le-au fost lipite mesaje de intimidare pe parbriz, familiile lor au fost ostracizate, mai ales copii de vârstă școlară mică, au fost dați afară din magazine, apă și clor vărsate ostentativ pe ușa apartamentelor, injurii în public, agresiuni fizice… Din păcate aceasta este recunoașterea „reală” a valorii sacrificiilor din partea oamenilor…
…aceiași oameni sunt expuși accidentelor de contaminare, sunt mereu în prezența agentului infecțios, sunt „în contact cu cei necurați” care sunt îndepărtați și izolați din populația sănătoasă. Trezesc și ei frică și respingere…
Personalul din sistemul sanitar este supus stresorilor legați de activitatea profesională cu riscurile potențiale aferente și stresorilor legați de impactul potențial cu familia, putând contamina accidental pe cei apropiați, dar mai ales sunt afectați de reacțiile sociale nedrepte, de respingere. În stare de stres, este nevoie de formarea unor echipe multidisciplinare în cadrul celulelor de criză care să asiste și personalul spitalicesc, deoarece sunt studii care constată la 11% dintre aceștia simptome de reacție la stres, precum anxietate, depresii, agresivitate, somatizări.[20] O parte din personalul care a intervenit în epidemia SARS-CoV-1 din 2003, cca. 10% dintre aceștia, au fost marcați de stres posttraumatic de intensitate majoră, mai ales în rândul celor care au fost pe secțiile de mare risc, purtând sechele psihice și la 3 ani după episodul epidemic.[21]
Personalul din secțiile de izolare, de mare risc, care au tratat în Toronto pacienți atinși de SARS-CoV-1 au exprimat cauzele psihologice care măresc stresul astfel: perceperea riscului pentru propria persoană, impactul crizei epidemiei asupra secției, asentimente, gânduri negativ-depresive, munca într-o unitate de mare risc, îngrijirea unui singur pacient SARS față de tratarea mai multor pacienți deodată.[22]
Factorii care reduc stresul posttraumatic sunt: explicarea directivelor și măsurilor de precauție, transmiterea unui feedback și primirea unui sprijin concret din partea conducerii instituției, ajutorul din partea supervizorilor și colegilor, suportul din partea familiei, posibilitatea de a vorbi cu cineva despre experiența trăită și, nu în ultimul rând, convingerile religioase.[23]
Izolarea și carantinările din lumea tehnologizată de azi au un mare element de noutate: internetul. Suntem în plină configurare a coevoluției om – tehnologie.
Aici se vede încă o dată importanța prezenței capelanului, a preotului sau a reprezentantului cultului, pregătiți pentru această misiune, rolul acestora în cadrul celulelor de asistență psi fiind important atât în perioada de maxim stres, cât mai ales în perioada posttraumatică, același mecanism fiind necesar în cazul militarilor în timpul și după operațiuni de mare risc, pompierii, personalul ambulanțelor, etc.
Izolarea și carantinările din lumea tehnologizată de azi au un mare element de noutate: internetul. Suntem în plină configurare a coevoluției om – tehnologie. Față de evenimentele istorice din trecut, „izolarea” și „distanțarea fizică” nu au întrerupt comunicarea între oameni. Telefonia și comunicarea prin voce și imagine au permis dialogul intim, personalizat, cu cei mai apropiați. Televiziunile au fost un vector de transmisie emoțională și comportamentală dar și mijlocul prin care familii întregi, izolate „împreună” părinți-copii, au avut informații oficiale și divertisment. Cel mai mare impact l-a avut facebookul ca păstrare a unei comunicări sociale și transmitere a ideilor „celuilalt”…
Conceput ca o rețea socială care permite transmiterea și primirea textelor și imaginilor către „prieteni” conform unor algoritmi prestabiliți, în perioada de izolare facebookul a fost platforma pe care s-au „materializat” (dacă facem abstracție de lumea virtuală a netului) gânduri, speranțe, temeri. La un moment dat devine „un semn”, în sens metafizic[24], care exprimă într-un limbaj sensibil (perceput prin intermediul simțurilor) starea de spirit și frământările conștiente și inconștiente. Pornind de la complexitatea expresiei imagisticii concretizate în paginile facebookului și de la mesajul scris, ajungem la o metaanaliză care revelează starea de spirit reală a individului și a grupului de indivizi care sunt în relație cu acesta…
Pornind de la complexitatea expresiei imagisticii concretizate în paginile facebookului și de la mesajul scris, ajungem la o metaanaliză care revelează starea de spirit reală a individului și a grupului de indivizi care sunt în relație cu acesta…
Primele măsuri, dure, au fost acceptate cu o doză de anxietate, însă – în afara gesturilor viscerale despre care am amintit – la nivel declarativ s-au exprimat sentințe cu caracter ludic, menite să reducă „gândurile negre”. În primele săptămâni au fost publicate glume, s-a făcut haz de necaz, izolarea a fost văzută ca o vacanță neașteptată, excepție cei care au fost obligați să meargă în continuare la lucru care s-au simțit neprotejați de sistem.
Timpul a trecut, starea de haz generalizat a scăzut, confruntarea cu starea de izolare a devenit din ce în ce mai serioasă și presantă. Apoi, marea majoritate a început să preia informații și să le transmită mai departe, generându-se o „contagiune” de idei și speranțe. Starea de anxietate întreținută de mass media oficială a menținut acea contagiune emoțională care a ajutat la respectarea constrângerilor. Pe facebook au început să circule propriile percepții și așteptări care căutau printr-un like confirmarea. O mare parte dintre oameni au retransmis informații medicale privind popularizarea rezultatelor cercetărilor din domeniu, fiind interesați de evoluția generală a pandemiei. O altă parte au căutat informații despre „terapii” și măsuri profilactice „magice”, de regulă informații puse sub un pseudonim care să confere greutate sentințelor, de genul „X medic, cercetător, expert, care a făcut…, a descoperit, etc, a spus că…”, construindu-se o întreagă mitologie prin care „apa caldă, cu sau fără lămâie, ceaiuri, scheme de tratament miracol, medicamente, etc.” sunt panaceul pentru boală și, de fapt, au fost un substitut simbolic cu valoare pseudo-soteriologică. Aceste „mituri” au rolul de a transmite mesaje de reducere a fricii în fața pericolului, oamenii „mint” și se „mint pe sine”, din aceleași considerente prin care uneori adevărații specialiști neagă adevărul dur, „liniștind populația pentru a se liniști pe sine”[25].
O altă categorie de internauți, foarte agresivă prin limbaj și cu un comportament invaziv, fac parte din categoria negaționiștilor. Sunt indivizi cu comportament mitomaniacal, „mincinoși patologici” care au plăcerea de a fabrica scenarii false, sau trăiesc într-un delir cronic sistematizat care se agață de o paralogică în care extratereștri, grupări oculte, societăți invizibile și lumea văzută formează o urzeală misterioasă pe care omul neinițiat în „neo-gnoza salvatoare” nu o poate desluși. Alții au plăcerea patologică de a agresa prin răspândirea fricii, a știrilor false, sunt adepții unui „anarhism ideologic”, pseudo-revoluționar, care caută dărâmarea sistemelor fără a pune nimic în loc. Dar uneori sunt și grupuri care au intenția manipulării reacțiilor maselor, procedeu cunoscut de orice serviciu de propagandă…
În primele săptămâni au fost publicate glume, s-a făcut haz de necaz, izolarea a fost văzută ca o vacanță neașteptată, excepție cei care au fost obligați să meargă în continuare la lucru care s-au simțit neprotejați de sistem.
Rețelele sociale în sine sunt numai un instrument, internetul este un mijloc de interconectare și de inter-comunicare fără nicio semnificație axiologică de bine sau rău, ca de obicei, caracterul moral al mesajelor transmise țin doar de omul care le utilizează…
În fenomenologia reacțiilor psihosociale intră și căutarea vinovaților, se caută țapi ispășitori: „Vinovații potențiali, asupra cărora se poate abate agresivitatea colectivă, sunt în primul rând străinii, călătorii, marginalii și toți cei neintegrați deplin într-o comunitate fie pentru că nu vor să-i accepte credințele – cazul evreilor –, fie pentru că au fost izgoniți la periferia grupului din rațiuni evidente – astfel leproșii –, fie pur și simplu pentru că vin de aiurea și prin acest simplu fapt sunt într-o oarecare măsură suspecți (regăsim aici neîncrederea în celălalt și față de lumile depărtate…)”.[26]
Cât de actuală această analiză istorică! În anul 2020 s-au manifestat aceleași resentimente față de cetățenii repatriați, unii dintre ei, uneori în mod voluntar cu un comportament iresponsabil, locuitorii cartierelor mărginașe și ghetoizate care resping regulile majorități și trăiesc după cutumele unei socializări primare, etc. În căutarea țapilor ispășitori cărora să li se pună în cârcă cauza consecințelor negative, intervin jocurile politice. La nivel național partidele de opoziție caută să-și facă capital politic aruncând sentințe populiste, ceilalți scot în evidență erorile „moștenite din guvernările trecute”. La nivel internațional începe jocul marilor puteri și a alianțelor care caută să deturneze atenția, irascibilitatea și agresivitatea maselor spre terți vinovați, pentru a nu se discuta despre oportunitatea deciziilor întârziate sau eronate care au agravat efectele pandemiei: „China e de vină pentru că nu a anunțat”, „este o armă biologică”, „conspirația concernelor farmaceutice” etc…
*
Coincidență sau nu, marile pandemii lovesc în perioade de cumulare a dereglărilor climatice, a calamităților meteorologice (în special seceta sau, la polul opus, ploile excesive) care afectează producțiile agricole, crizele economice inevitabile după bulversarea vieții cotidiene și a tuturor activităților umane, șomaj, sărăcie… Este posibil ca anul 2019 să marcheze „întoarcerea ofensivă a epidemiilor pustiitoare”[27].
Coincidență sau nu, marile pandemii lovesc în perioade de cumulare a dereglărilor climatice, a calamităților meteorologice (în special seceta sau, la polul opus, ploile excesive) care afectează producțiile agricole, crizele economice inevitabile după bulversarea vieții cotidiene și a tuturor activităților umane, șomaj, sărăcie..
Psihanalistul Boris Cyrulnik spunea că timp de 70 de ani s-a crezut că epidemiile țin de trecut. Descoperim că această pandemie a fost declanșată de mecanismele mondializării și de hipertehnologizarea lumii: crescătoriile industrializate care suprapopulează numărul animalelor, factorul antropic care crește efectul de seră, transporturile de marfă și de persoane și mai ales avionul, „pentru că virusul nu se deplasează, noi suntem cei ce-l transportăm”[28].
Modelul dinamicii pandemiilor ne conduce spre ideea predicției circulației „naturale” a valurilor epidemice prin lume pentru cel puțin doi ani de acum înainte, urmate de remisiuni, de focare izolate pe planetă, forme mai puțin virulente și, fie revenirea formelor acute, fie ocuparea nișei ecologice ocupată de patocenoză de către alți agenți infecțioși oportuniști.
După Delumeau, ca o sinteză a memoriei istorice a „ciumei” și a tuturor maladiilor infecțioase denumite în popor „molime”, izolarea și carantinarea este un stesor psihosocial major: „Încetarea activităților familiare, tăcerea orașului, solitudinea în maladie, abolirea riturilor colective de bucurie și de tristețe: toate aceste rupturi brutale de datinile cotidiene se însoțeau de neputința radicală de a concepe proiecte de viitor, inițiativa aparținând, din acel moment, pe de-a-ntregul ciumei”[29].
Cunoașterea patternurilor care descriu fenomenologia crizelor permite preluarea inițiativei de către om, însă numai în măsura în care se va renunța la comportamentul egoist, la interese de grup, la strategii care conduc spre reîntoarcerea la vechiul model pentru că… inevitabil, istoria se repetă!
Fragment din cartea Anatomia unei crize: 2019-2020. De la mutațiile unei culturi în criză spre Biserica de mâine, în curs de apariție la editura Galaxia Gutenberg.
(Image by Ursula Schneider from Pixabay)
[1] Psihiatrie, vol. I, sub redacția V. Predescu, Editura Medicală, București 1989, p. 196.
[2] Jean Delumeau, op.cit., p. 187.
[3] ibidem, p. 189.
[4] ibidem, p. 189.
[5] ibidem, p. 190.
[6] Damir Huremović, Social Distancing, Quarantine, and Isolation, în „Psychiatry of Pandemics”, p. 85.
[7] Leviticul 13, 45-46.
[8] Jean Delumeau, op.cit., pp. 193-194.
[9] Le bonheur dans la crise des médecins hospitaliers, „La revue de presse, lundi 4 mai 2020”, www.franceinter.fr, consultat la data de 20/05/2020.
[10] cf. Constantin Gorgos, Vademecum în psihiatrie, Editura Medicală, București 1985, pp. 330-331.
[11] Psychiatry of Pandemics, p. 91.
[12] ibidem, p. 92.
[13] ibidem, p. 96.
[14] ibidem, p. 109.
[15] ibidem, p. 111.
[16] Jean Delumeau, op.cit., p. 194.
[17] Boris Cyrulnik, On ne peut pas vivre sans les autres, în „Actualités Sociales Hebdomadaires”, 18.04.2020, consultat la data de 19.04.2020.
[18] Jean Delumeau, op.cit., p. 196.
[19] ibidem, p. 211.
[20] Damir Huremović, Quarantine and Isolation: Effects on Healtcare Workers, în „Psychiatry of Pandemics”, p. 120.
[21] ibidem
[22] ibidem, p. 120.
[23] ibidem, p. 121-122..
[24] „Semnul” este o realitate sensibilă, care cade sub incidența simțurilor și care trimite spre o realitate de altă natură, pe care o reprezintă în sens eficient… res cadens sub sensu, quasi secundaria significatione signum dicatur… (Toma de Aquino, Super Sent., liber 4 d.1 q.1 a. 1 qc. 2 co.), sau: …signum est res praeter speciem quam ingerit sensibus, aliquid aliud ex se faciens in cognitionem venire. (Super Sent, lib.4, d.1 q 1 a. qc 2 arg.1). Este ceea ce defimin prin realitate sacramentală, semnul are o consistență metafizică prin care se revelează simbolic o realitate suprasensibilă.
[25] Jean Delumeau, op.cit., p. 184.
[26] ibidem, p. 222.
[27] ibidem, vol. II, pp. 6-7.
[28] cf. Boris Cyrulnik : Après chaque catastrophe, il y a un changement de culture; https://www.franceinter.fr/emissions/l-invite-de-7h50/l-invite-de-7h50-25-mars-2020
[29] Jean Delumeau, op.cit.,vol I, p. 197.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
[…] (Continuarea articolului poate fi citită aici.) […]