Papa, cardinalii și academismul

Distribuie:

Actualitatea unei contribuții confesionale pentru teologia creștină

Povestea pe care vreau să o consemnez începe prin 2007, odată cu admiterea mea la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași. Nu, nu am fost un student silitor, nici unul care să se adapteze sistemului de învățământ, dovadă și media mică cu care am absolvit această facultate. Nu am putut să memorez ceva ca pe un „dat existențial”. Pur și simplu, luam cursul și, apoi, citeam foarte mult pe lângă, deoarece aveam convingerea că ceea ce mi se predase era doar perspectiva respectivului profesor asupra subiectului și nu eram tocmai persoana potrivită pentru a mă opri la o singură variantă. Mai curând aș spune că eram veșnicul student necredincios, însetat de a vedea și altfel, de a ști cât mai mult și de a înțelege și de a respecta și opinia celuilalt.

Iată cu ce se ocupau când nu oficiau slujbe acești cardinali! Traduceau, colaborau cu patristicieni reputați pentru a ne oferi o perspectivă modernă, un înțeles autentic asupra problemelor pe care le punea studiul critic al teologiei Sfinților Părinți.

În primul semestru au venit și acele lucrări de seminar pe care unii le numesc mult mai simplu referate. Aveam să învăț un lucru esențial pentru a fi studentul tipic: 10 pagini, 10 cărți la bibliografie (bine, recunosc, 9, pentru că Sfânta Scriptură era citată chiar și la textele cu caracter istoric). Apoi, aparatul critic, minim 15 note de subsol și nelipsita bibliografie. Șansa majorității studenților teologi era Wikipedia și site-urile de referate. Șansa mea, pentru că am fost pasionat de clasice, era munca abatelui Migne, mai ales la referatele pentru Patrologie unde, înainte de a-mi semna propria înțelegere, de teama unei erori, mergeam la textul sursă. Era dificil, desigur. Nu eram vreo somitate academică, deși mi-am luat repede porecla de „academician” și, în mod firesc, sarcina de a întocmi și altora referate, uneori contra cost, deși, din mizericordia de care mă obișnuisem să dau dovadă, de cele mai multe ori nu luam nimic. Ba, dacă îmi aduc bine aminte, uneori mi se aducea la cunoștință de către amicii pe care îi ajutasem că „lucrarea nu a fost bună pentru că am fost întrebat despre autorul X, pe care l-ai citat, și nu am știut să spun nimic”.

În fine, chestiuni ale unui sistem de învățământ defect, axat mai mult pe o memorare seacă, după cum deja suntem obișnuiți. Abia aici începe, însă, chestiunea referitoare la munca teologilor catolici la care aș vrea să mă limitez.

Pomeneam de Migne. Dar ce te faci când întâlnești în unele texte grecești o formă rară de aorist și nu pricepi termenul grecesc? Firește, dacă ești silitor, te raportezi la edițiile critice, traduse cu acrivie în limbile moderne, în special în engleză și franceză. Și, în timp ce cauți ceva legat de Irineu de Lyon sau despre Grigorie Teologul, ori despre „Sanctus Basilius Magnus”, mai ales dacă îți dorești lucrări într-adevăr demne de încredere, ajungi la ediția „Sources chrétiennes”, inițiată de doi teologi catolici, Henri de Lubac și Jean Danielou, primul, aproape să nu obțină din partea Bisericii Romano-Catolice acel esențial „nihil obstat”, necesar pentru a publica un volum ce l-a făcut celebru: Misterul supranaturalului. În fine, iată cu ce se ocupau când nu oficiau slujbe acești cardinali! Traduceau, colaborau cu patristicieni reputați pentru a ne oferi o perspectivă modernă, un înțeles autentic asupra problemelor pe care le punea studiul critic al teologiei Sfinților Părinți.

…în teologie este esențial să procedăm aidoma albinei, luând doar ce este important din flori.

Venea și partea de teologie dogmatică. Seminarii și aici, referate de întocmit. Existau suficiente tentații și oferte care să-mi abată pasul spre locuri mai puțin solicitante. Dar nu prea mă încânta gândul, deoarece fusesem educat să îmi fie rușine atunci când, în fața examinatorului, nu puteam să răspund satisfăcător. Drumul, așadar, mă ducea volens, nolens fix la librărie. Și pentru că, în general, librăriile nu stăteau prea bine din punct de vedere teologic, găseam utilă librăria „Presa Bună” din Iași, care funcționa într-unul din spațiile de lângă catedrala romano-catolică, vecină cu bătrâna catedrală mitropolitană ortodoxă.

Aici am aflat de textele lui Benedict al XVI-lea, traduse atât la ARCB (Editura Arhiepiscopiei Romano Catolice din București), cât și la mai tânăra editură greco-catolică Galaxia Gutenberg de la Târgu Lăpuș. Îmi amintesc și acum că aveam obiceiul de a cita mai ales dintr-o lucrare – despre care însuși papa emerit Benedict spunea că este cel mai bun text al său –, intitulată Moarte și viață veșnică. E în continuare number one în materie de eshatologie. Pur și simplu, dacă știi de existența lui, nu ai cum să îl ignori.

Mi-ar să cred că ortodocșii care contestă papalitatea au citit deja lucrările teologilor catolici despre «filioque» sau despre primatul papal care, astăzi, să o recunoaștem, mai ales privindu-l pe Sanctitatea Sa papa Francisc, este doar de ordin istoric.

Desigur, nu scăpam de criticile survenite dintr-o perspectivă îngustă, limitată, de care, de ce să nu recunosc, sufereau mulți. Nu îmi păsa. Lucram cu convingerea celui care știe ce are de făcut. De atunci mi-a picat drag de acea noțiune englezească pe care o tot folosesc unii, open minded. Sfinții Părinți chiar au fost open minded. Altfel, nu cred că ar fi dorit să afirme, precum a făcut sfântul Vasile cel Mare, că în teologie este esențial să procedăm aidoma albinei, luând doar ce este important din flori. Frecventăm, deci, lucrările teologice ale diferitelor confesiuni și le supunem unei examinări critice, pe subiect, realizând pe cât este posibil o detașare față de doctrina pe care ne bazăm în confesiunea noastră: ortodoxă, catolică, protestantă etc. Așa ar trebui să fie!

Mai departe, atunci când doresc să studiez textele Sfintei Scripturi, pentru care am făcut o pasiune pe care o manifest și în predică, ori de câte ori slujesc, nu îl pot ignora pe regretatul Raymond E. Brown pe care îl consider la fel de important ca, de pildă, Kurt și Barbara Aland. Inegalabili. Deci, pentru cine știe engleză, textele lor încep să fie adevărate comori care modelează teologia de școală.

Bine, se vor face auzite și opinii potrivit cărora „teologia se face în genunchi, în dialogul realizat prin rugăciune cu Dumnezeu”. Corect! Dar ce te faci când ești întrebat sau când dorești să fii un apologet de ocazie? Ai o bază solidă, sau cuvintele rugăciunii sunt formulări stereotipe, pe care le repeți doar pentru că așa trebuie? Aici intervine studierea textelor părintelui Robert F. Taft: un excelent liturgist pentru că, nu-i așa?, nu putem rămâne doar la textele lui Schmemann. Și rugăciunea se cade, cu toată cuviința, să fie înțeleasă, digerată de minte, pentru ca să rodească deplin în inimă.

Fraternitatea nu se poate realiza doar cu privirea ațintită asupra istoriei medievale. Fraternitatea este conlucrarea dinamică cu Sfântul Duh care, așa cum ne spune Evanghelia după Ioan, «suflă unde vrea».

Sunt lacunar. Știu. Sunt mult mai mulți teologi catolici care trebuie menționați și pe care nu îi putem ignora atunci când ne propunem să scriem ceva calitativ, mai degrabă decât cantitativ. Însă frecventarea lor este un exercițiu esențial pentru o cultură teologică solidă.

Ignoranța, în general, costă destul de scump! Dacă ne raportăm la ceea ce ne este doar propriu și nu reușim să trecem peste barierele ideologice, perspectiva pe care o propunem este discutabilă. Mi-ar plăcea să cred că ortodocșii care contestă papalitatea au citit deja lucrările teologilor catolici despre filioque sau despre primatul papal care, astăzi, să o recunoaștem, mai ales privindu-l pe Sanctitatea Sa papa Francisc este doar de ordin istoric. A rămas acolo pentru că, cel puțin până la Conciliul II Vatican, făcea parte din identitatea confesională a acestei Biserici. Dar, din punct de vedere eclezial, este o fosilă arheologică asemănătoare celei din liturghia ortodoxă: „ușile, ușile cu înțelepciune, să luăm aminte!”. La ce folosește azi expresia, mai ales la celebrările exterioare, pe scenele amplasate lângă bisericile ortodoxe la acele liturghii arhierești, oficiate de episcop? Mai avem astăzi, oare, ca odinioară bizantinii, acei portari responsabili de închiderea și deschiderea ușilor bisericii? Nu mai iese astăzi nimeni din biserică după ce Crezul s-a rostit? Vă ofer, deci, aici, și o altă opinie, o privire mai detașată la un dat teologic.

Fraternitatea nu se poate realiza doar cu privirea ațintită asupra istoriei medievale. Fraternitatea este conlucrarea dinamică cu Sfântul Duh care, așa cum ne spune Evanghelia după Ioan, „suflă unde vrea”. Și dacă a vrut să sufle și la Paris, nu numai la Constantinopol, dacă a vrut să sufle și la Vatican în același fel ca la Simonos Petra din Athos, cine suntem noi să Îl oprim pe Creator? Nu în zadar spunea profetul Isaia despre cei care se împotrivesc prin diferite mijloace voinței lui Dumnezeu: „Oare olarul poate fi considerat drept lut? Lucrul poate oare zice despre lucrător: «Nu m-a făcut el!»? Vasul zice despre olar: «El nu pricepe»?” (Isaia 29, 16). Deci, cine are ochi de citit să citească! Și cine o va face sper să înțeleagă!

(Photo by Roman Kraft on Unsplash)
Distribuie:
Claudiu Ioan Coman

Lasa un comentariu