Pe calea îngustă e luptă… și e bună că duce în sus…

Nu știu dacă sunt competent să vorbesc despre pierderea credinței sau despre plecarea definitivă din biserică. În schimb o să vă povestesc experiența noastră (a mea și a soției mele), rămânând să trageți singuri concluziile. Din motive de discreție, o să evit nominalizarea persoanelor și bisericilor prin care am trecut pentru a nu acutiza o situație intrată în stadiu cronic, dar stabil. Probabil că o vizitare a subiectului despre deconvertire din interiorul fenomenului aduce mai puțină clarificare teologică, dar incontestabil mai multă cazuistică reală. Deconspirarea voluntară are avantaje cât și dezavantaje: cititorul va fi tentat să conteste atât procesul în sine, cât și faptele, dar și poziția deloc de invidiat a cuiva care trece printr-un proces mai degrabă distructiv sau auto-distructiv și să se întrebe – poate motivat – dacă lumina era lumină și sarea sare în acest(e) context(e).
Prima anomalie ce m-a pus pe gânduri s-a ivit atunci când pastorul meu ne-a beștelit la grămadă. Şi nimeni n-a avut curajul să spună: «stai puțin, nu ne încadrăm cu toții în categoria asta, de ce ne tratezi așa?»
Prima anomalie ce m-a pus pe gânduri s-a ivit atunci când pastorul meu ne-a beștelit la grămadă. Ne-a tras un perdaf de la amvon de ne-au zburat fulgii. Şi nimeni n-a avut curajul să spună: „stai puțin, nu ne încadrăm cu toții în categoria asta, de ce ne tratezi așa?” Era ca la ora de dirigenție, la care nu mai eram eu, băiatul cuminte și lăudat, ci, ca prin farmec, eram cel care trebuia să vină mâine tuns zero cu părinții la școală. Așa cum îi trecea prin minte unui copil să fugă de-acasă ca să evite întâlnirea părinte-diriginte de a doua zi, așa mi-a venit şi mie să fug pentru prima dată din biserică. Nu știam eu că vor mai urma și altele…
Interesant că la un protest împotriva sistemului controlat de statul comunist la care același pastor a ținut cu sistemul, reacția mea nu a fost de a pleca, ci de a lupta cu sistemul susținut de stat. Atunci nu m-am întrebat de ce, acum e tardiv. Dar într-o mare măsură relevant.
O înstrăinare, dacă i se poate spune așa, față de biserică a avut loc după mai mulți ani, odată cu schimbarea domiciliului în altă localitate. Dar de data asta nu eram singur: eram împreună cu soția mea. Așa că o să vorbesc acum și din punctul ei de vedere.
Era o biserică impersonală, un mediu străin însămânțat cu alți înstrăinați veniți din alte locuri, dar care aveau cel puțin un avantaj: făceau parte dintr-un grup cu aceleași interese ce se vedea zilnic. Ăsta era dezavantajul de a fi cadru didactic și avantajul de a fi student în aceeași instituție de învățământ girată de aceeași biserică. De ce n-am ascultat de sfatul soției ce fusese studentă colo? Pentru că credeam că omul sfințește locul, nu locul modelează omul. Am greșit. De ce n-am luat aminte la avertizarea soției? Ne-am găsit alinarea într-o biserica mărginașă, ce nu era marcată de gigantismul credinței și al construcției. Un loc mic pentru un Cristos mare? Probabil.
Era parcă tot mai evident că distanțarea de biserica programului și serviciului divin se făcea într-o măsură direct proporțională cu măsura de inutilitate și lipsă de relevanță a unei asemenea biserici.
În cazul meu, de fapt al nostru, biserica în sine, în care am existat, nu a jucat un rol pregnant. Oamenii au fost cei de care ne-am ciocnit. Bine-ar fi fost să ne fi ciocnit ca bila de flip-flop marcând puncte, nu ca – era să spun Titanicul – o ambarcațiune de un iceberg. Dar n-a fost să fie. Era parcă tot mai evident că distanțarea de biserica programului și serviciului divin se făcea într-o măsură direct proporțională cu măsura de inutilitate și lipsă de relevanță a unei asemenea biserici. Ciudat sau nu, eram parte dintr-o biserică unde nu locuiam, contrar istoriei noastre ca indivizi și ca familie. Era artificial să fii tot timpul un nomad fără casă. Fără să-ți împarți viața cu biserica de peste săptămână.
Așa că am început să neglijăm întâlnirile de duminică, deja în alte biserici mai mici și mai periferice – la cele de peste săptămână nu ajungeam oricum. Era o distanțare? Era o înstrăinare? Era o căutare? Era un abandon? Al bisericii? Sau al credinței? Atunci nu mi-am pus aceste întrebări. Eram doar conștient că, dacă aveam să continuăm, nu făceam decât să ne complăcem în ceva cu formă perimată cu un conținut amorf. Am făcut ceva să o schimb? Am încercat. Mi s-a spus să-mi văd de treaba mea. M-am distanțat și m-a lăsat rece rugămintea unui frate mai în vârstă îngrijorat că duminica se termină la fără douăzeci din lipsă de personal vorbitor. Nu primisem înștiințare de sus că trebuie să mor pe amvon.
Așa că după o perioadă de hibernare la domiciliu, mi-a ajuns la urechi că mai există speranță într-o altă biserică, aflată tot la ceva distanță. Ne-am dus să ne convingem. Curiozitate? Interes? Inconștiență? Indiscutabil câte ceva din toate astea. Dar, ca un făcut, după ce devenisem membri, lucrurile s-au schimbat de parcă o Zgripțuroaică sau Satana însuși își băgase îmbârligata-i codiță tocmai atunci și acolo. Așa c-am plecat cu alai. De data, asta mare. N-am declanșat noi plecarea, dar era inevitabilă. Tensiuni insurmontabile și acuze ireparabile.
În acest an sabatic totuși ne frământau niște întrebări. Pe noi și pe unii dintre prietenii noștri care se confruntau cu situații asemănătoare.
Aşa că după ce am ieșit oficial dintr-un cult, am ieșit tranșant din secta/biserica ce se profila. Pe aceleași motive. Imediat, două biserici s-au oferit să ne primească cu brațele deschise. De ce să ne întoarcem? Nu mai credeam că trebuie să ne conformăm unor tipare, unor forme ce nu ne ajutau nici pe noi, nici pe alții.
Luca zice la un moment dat: …și așa am ajuns la Roma. Eu spun: …și așa am ajuns în anul sabatic. Pauză de biserică.
În acest an sabatic totuși ne frământau niște întrebări. Pe noi și pe unii dintre prietenii noștri care se confruntau cu situații asemănătoare. În afara stânjenelii de a răspunde în doi peri la întrebarea clasică „la ce biserică mergeți?” mai era și întrebarea ipotetică care suna cam așa: La ce biserică să îi trimitem/îndrumăm pe cei care ne vor urma? Urmată de altele: Trebuie să începem noi una? Suntem oare calificați? O fi asta rezolvarea? N-am fost deloc convinși de așa ceva.
În fine, după ce ne-am perindat prin câteva biserici, încercând să vedem altceva, am optat să stăm acasă. Fără serviciu divin. Fără pastor, comitet, cor, oră de rugăciune. Și fără cină. Fără simbolul, amintirea sau comemorarea actului inițial. Într-un cuvânt, fără biserică locală. Cum am rezistat? Fără probleme, aș putea zice. Fără tensiuni. Fără bârfe. Fără priviri ucigătoare. Fără zâmbete false. Fără „implicare” la amvon. Și fără dări de seamă. Ba chiar cu mai multă credință. Cu mai multe întrebări personale. Cu legături creștinești, dar prietenești. Cu ajutor dezinteresat în care dai și primești fără priviri invidioase sau bănuitoare. Dar cu încercări veritabile în alte domenii decât cel eclezial. Cu răspunsuri la rugăciuni făcute-n ascuns. Cu pâinea primită-n somn. Ciudat? Nouă ni s-a părut natural.
Și atunci am descoperit altceva.
Am fost de folos altora. Oricând. Oriunde. Cu orice. Și așa ne-am dat seama de dimensiunea ecumenică (oh, acest termen de multe ori prost folosit și prost înțeles) a bisericii. Am interacționat cu oameni ce nu se declarau creștini, cu alții ce se declarau creștini de diferite culori, din țară și din străinătate.
Am descoperit ceva ce ne-a salvat. Dacă mai aveam nevoie de salvare. Sau, cine știe, poate în ochii bisericoșilor (numiți peiorativ – de unii prieteni – „sfântocani”) este doar o raționalizare ca să ne justificăm poziția. Am fost de folos altora. Oricând. Oriunde. Cu orice. Și așa ne-am dat seama de dimensiunea ecumenică (oh, acest termen de multe ori prost folosit și prost înțeles) a bisericii. Am interacționat cu oameni ce nu se declarau creștini, cu alții ce se declarau creștini de diferite culori, din țară și din străinătate. Ciudat? Ne-biblic? Ne-instituționalizat? Ne-creștinesc? Ne-istoric? Ne…
Poate. Dar puțin ne interesa. Eram liberi. Totuși lipsea socializarea și cina. Și atunci am decis să mai încercăm. Încă o dată. După anul sabatic ce a durat de fapt patru ani. Și n-am murit.
Și așa am ajuns într-o altă biserică. Mai modernă. Mai mare. Mai cu grupuri. Mai cu viziune. Mai cu ștaif. Mai intelectuală. Mai organizată. Mai nouă. Mai… sau și mai și. După alți patru ani am ajuns la aceeași concluzie. Era prea restrictivă. Prea spălătoare pe creier. Prea îngustă-n lărgimea ei. Prea grupată, ca te simți liber. Prea spectacol, ca să participi. Prea opulentă, ca să fii discret, umil. Prea activă, ca să nu simți activismul. Prea 7/24, ca să-ți rămână loc și pentru viață. Prea luată în serios, ca să fie o treabă serioasă. Obositoare. Intrusivă. Abuzivă. Profitoare. Exclusivistă. Pecuniară. Cu două măsuri. Ce deținea monopolul controlului. Ca o ștanță pentru clonarea spiritului. Care spirit?
Și dacă tot veni pandemia, ne-am distanțat. Ne-am dat cina acasă. Ne-am reîntors la umanitate. La libertatea din afara instituției sufocante. Și am ales să ne des-bisericim. Să ne dez-instuţionalizăm. Să ne dezbărăm de tiparele acelea. Oricât ar fi fost ele de bune, avansate, de succes, de binecuvântate etc. Mai ales etc. Și am ales să ne ocupăm de oameni. Care au nevoie de altceva și altcineva decât de cele enunțate mai sus.
Fără să mai dau detalii închei spunând că activăm fără să ținem seama de granițe, culoare denominațională, mărturisiri de credință sau de necredință.
Fără să mai dau detalii închei spunând că activăm fără să ținem seama de granițe, culoare denominațională, mărturisiri de credință sau de necredință. Suntem deschiși și disponibili celor în nevoi de orice fel în domeniile noastre de competență. Dar nu facem caz de asta. Nici nu mărturisim că nu recunoaștem vreo autoritate eclezială. O respectăm, dar păstrăm o distanță. Și conlucrăm acolo unde suntem bine-veniți.
Este asta o soluție? Pentru noi este. Este o soluție catolică, adică universală? Nu știm. Este una ortodoxă, adică în conformitate cu credința dată o dată pentru totdeauna sfinților? Nici asta nu știm. Dar continuăm cu credința că odată și-odată vom afla. Pentru că noi credem că ne aflăm pe cale. Într-o biserică puțin mai largă. Ca cea din cer.
(Photo by Luis Quintero from Pexels)
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
Pentru că nu mai aveți Facebook ca noi, plebea, scriu aici ce am pus la șerul meu:
Aș fi citat cam fiecare paragraf din articol. Pentru că așa de fain scrie Alex Nădăban. M-a îngrozit ca prof de istorie, m-a inspirat ca pasiune, încă mă provoacă.
Hmmm. Multzumesc.
No pain no gain!
[…] Pe calea îngustă e luptă… și e bună că duce în sus… […]