Pescarul, fizicianul și ecumenismul. O lecție pentru biserici

428
1
Distribuie:

Spre finalul lunii martie a.c., unul dintre cei mai importanți fizicieni teoreticieni ai momentului, italianul Carlo Rovelli, a publicat un articol pe care l-a intitulat: The Old Fishermanʼs Mistake.

Povestea imaginată e următoarea: un oarecare pescar ajuns la o vârstă venerabilă, la apusul soarelui, pe fondul unui decor impresionant (apa care părea incandescentă, orizontul „înflăcărat” de lumina palidă, portocalie, a soarelui) se întâlnește (providențial?) cu un om de la oraș, educat, desigur, care îi spune că de-a lungul timpului s-a înșelat; că, de fapt, soarele nu apune niciodată ci, pentru că noi suntem cei care ne mișcăm permanent, el pare că apune, dar imaginea e iluzorie.

Atunci când știm să-i ascultăm limbajul, știința ne descoperă un itinerariu fascinant, cu suișuri și coborâșuri, cu puternice implicații simbolice care ne-ar putea servi cândva la justificarea unor atitudini care, altfel, ar părea „opace”.

Povestea lui Rovelli continuă cu modul în care bătrânul pescar înțelege „noutățile” pe care le aude în premieră. E contrariat. El are încredere într-o persoană inteligentă, profesionistă, capabilă să asimileze și chestiuni mai greu de digerat, însă, din acel moment, pescarul cade pe gânduri: dacă mereu s-a înșelat, din moment ce soarele nu apune niciodată, ci totul este doar imaginat, de unde știe el când se poate odihni și când să se trezească? Cum poate să își dea seama când e dimineață și când e seară? Așadar, cum și după ce criterii mai poate să împartă timpul? Încet, dar, din nefericire, sigur, omul a căzut pradă nebuniei…

Am parcurs pe îndelete întregul text al lui Rovelli. Nu m-a atras stilul (deși, trebuie să recunosc, el scrie cum rar se întâmplă în cazul unui fizician teoretician). Argumentele sale au fost dezvoltate de-a lungul unei strălucite cariere de cercetare în fizica spațiului și a timpului, multe dintre ele ajungând să fie prezentate publicului larg în cărți precum: Ordinea timpului (Humanitas, 2019); Realitatea nu e ceea ce pare (Humanitas, 2019); Șapte scurte lecții de fizică (reeditate anul acesta la Humanitas, după ediția inițială din anul 2016) și, nu în ultimul rând, Helgoland. Cum să înțelegem teoria cuantică (Humanitas, 2021).

Să încep cu ultima dintre toate aceste contribuții semnificative, Helgoland. Nu, firește, nu îmi propun să scriu o recenzie, cu atât mai puțin o polemică a religiei cu știința. Este însă vorba despre faptul că, atunci când știm să-i ascultăm limbajul, știința ne descoperă un itinerariu fascinant, cu suișuri și coborâșuri, cu puternice implicații simbolice care ne-ar putea servi cândva la justificarea unor atitudini care, altfel, ar părea „opace”.

Lumea e suficient de complexă pentru a explica și magia muzicii lui Bach, și vibrațiile bune, și profunda noastră viață spirituală, fără să aibă nevoie să recurgă la ciudățeniile cuantelor. (C. Rovelli)

Helgoland e „proaspătă”, atât pentru că a fost tradusă recent (a apărut în librării în urmă cu ceva mai bine de două săptămâni), cât și pentru faptul că ediția originală, în limba italiană, a apărut cu aproximativ un an în urmă.

Povestea pe care Helgoland o spune e cea a lui Werner Heisenberg, fizicianul laureat al Premiului Nobel care, în vara anului 1925 ajunge în Marea Nordului, pe insula Helgoland, unde va putea să se gândească la un aspect care, până la acel moment, nu fusese elucidat de nimeni: ce se întâmplă în interiorul atomului?

De obicei, după cum se știe, perseverența generează efecte uluitoare: în insula Helgoland, ariditatea locului va fi însuflețită de ideile creatoare ale lui Heisenberg, prin care el va pune bazele a ceea ce se va numi „teoria cuantică”, cea care, la rândul său, va crea o adevărată revoluție științifică, poate cea mai mare din toate timpurile.

Dar, iarăși, nu asta este important pentru ceea ce îmi propun în textul cu tematică ecumenică.

Volumul lui Rovelli este util și din punct de vedere teologic pentru că, după cum afirmă la un moment dat, „lumea e suficient de complexă pentru a explica și magia muzicii lui Bach, și vibrațiile bune, și profunda noastră viață spirituală, fără să aibă nevoie să recurgă la ciudățeniile cuantelor” (C. Rovelli, Helgoland…, p. 144). Dacă admitem valabilitatea afirmațiilor de mai sus, atunci, de pildă, am avea ocazia unică de a trece un așa-zis „prag ideologic” și să vorbim despre importanța și simbolismul excepțional al unor modele din realitatea concretă, și anume: interioritatea.

Principiile relaționărilor sunt fundamentale pentru că exprimă în final conexiuni variate din care decurge, la nivel teologic, un aspect esențial și valoros al Creștinismului: comuniunea.

Heisenberg se gândea să găsească soluția optimă a reacțiilor din atom. Rovelli își imaginează ce va fi fost în sufletul acelui bătrân pescar, schițând câteva aspecte ale „frământărilor” sale interioare, survenite – după cum am observat mai sus – în momentul în care aflase că, de fapt, realitatea era diferită de ceea ce își imaginase el. Aparent, problema de aici este lipsită de logică, dar chestiunea, în ansamblu, nu este! Dificultățile apărute pe parcurs, la nivel ideologic, ne fac să conștientizăm „frământările”, indiferent dacă le privim la scară microscopică sau că ne raportăm la aspectele de ansamblu. Diferite sunt înțelesurile, deoarece, în cazul atomului este vorba despre materia neanimată și, bineînțeles, în privința omului vorbim întotdeauna de însuflețire, de materie care se mișcă de la sine, într-un cuvânt, de rațiune.

În privința științei, demersurile făcute de-a lungul timpului au fost polimate: fizicieni (care aveau abilități filozofice) și filozofi (cu abilități în fizica teoretică, matematică, biologie etc) au reușit să facă „front comun” în dezbateri care de cele mai multe ori păreau interminabile. Ideea la care au ajuns poate fi rezumată astfel: principiile relaționărilor sunt fundamentale pentru că exprimă în final conexiuni variate din care decurge, la nivel teologic, un aspect esențial și valoros al Creștinismului: comuniunea. Cum am ajuns aici? Simplu.

Atunci când spunem câte ceva despre „comuniunea liturgică”, de exemplu, folosim de fapt termenul communis, care denotă apartenență multiplă și, deci, descrie un aspect comun, valoros pentru toți. Etimologic, e vorba despre o „construcție” dublă: cum, cu-, și munis, cu sensul de persoană care își duce la îndeplinire sarcina, datoria. Am considerat oportună folosirea termenului comuniune aici, deoarece teza forte a lui Rovelli spune că „orice perspectivă e parțială. Nu există vreun mod de a vedea realitatea care să nu depindă de perspectivă. Nu există punct de vedere absolut, universal. Dar punctele de vedere comunică, cunoștințele îmbogățesc, converg, dobândim o înțelegere mai profundă a realității […] Eul nostru, societățile noastre, viața noastră culturală, spirituală și politică – toate sunt alcătuite din relații” (C. Rovelli, Helgoland…p., 174).

Ne place să credem că putem fi și în materie de credință „buricul pământului”.

Bănuiesc deja că, oarecum, se întrezăresc motivele pentru care am considerat semnificative ideile lui Rovelli atunci când vorbim de o realitate teologică necesară și de amploare: dialogul ecumenic.

Să ne imaginăm – cu toate că voi fi acuzat poate de „forțarea interpretării” – că, de pildă, „apusul de soare” despre care vorbește Rovelli e o imagine a Creștinismului. În esență avem de a face cu un eveniment static, limpede, transmis de la o generație la alta, valabil pentru toți cei care se identifică cu Iisus Hristos într-un fel sau altul. Însă, deși aspectele generale sunt clare, opacitatea teologică  (id est hermeneutica) este diferită: creștinul X, membru al confesiunii Y se ancorează numai la o anumită perspectivă, unica realitate pe care o știe și o profesează, fiind convins de valabilitatea acesteia, eliminând din principiu orice variante adiacente.

Providențial, ar putea să apară cineva care să îi atragă atenția că opinia pe care și-a construit bazele credinței nu este ceea ce pare, că există diferite evoluții în cadrul confesional dar că – vorba autorului Epistolei către Evrei – „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci este același” (Evrei 13, 8). Asta ar putea să însemne și faptul că odată cu statorinicia Fiului lui Dumnezeu, desigur, mesajul Său rămâne valabil pentru totdeauna. Așa am putea înțelege, de pildă, motivul pentru care Kurt Gödel spunea în privința teologiei că „religia e bună, dar religiile sunt rele” (Cf. Piergiorgio Odifreddi, Dumnezeul logicii. Viața genială a lui Kurt Gödel, matematicianul filosofiei, Polirom, 2020, p. 222). Mai departe, urmând firul afirmațiilor lui Gödel, e posibilă o conexiune între gândirea sa și cea a lui Rovelli. Gödel arată că „e o greșeală să lași ca realitatea cotidiană să condiționeze posibilitățile și să te limitezi să-ți imaginezi combinații și permutări ale obiectelor fizice” (Ibidem, p. 223). E vorba deci de „eroarea/greșeala bătrânului pescar”, transformată adeseori, mai ales acolo unde dialogul interconfesional își pierde valoarea, în fundamentalism religios, infect și deopotrivă dăunător acurateții rugăciunii făcută de orice persoană „în duh și în adevăr”. De exemplu, un alt studiu al lui Rovelli, (New Scientist, vol. 249, 13/03/2021) este concentrat pe ideea că „nimic nu există cu adevărat decât în legătură cu alte lucruri”. Această legătură devine importantă pentru teologie atunci când o putem echivala cu dialogul ecumenic, pentru că, fie că ne place sau nu, textul Evangheliei după Ioan spune clar că „Duhul suflă unde vrea” (Ioan 3,8).

Vom reuși, oare, să învățăm unii de la alții pentru un viitor luminos al Bisericii, sau ne vom crampona de singura perspectivă (care se poate să fie eronată)?

De fapt, pentru a-l parafraza pe părintele André Scrima, cu riscurile aferente unei astfel de heremneutici, există „o singură expreriență spirituală”, care se dezvoltă în multe limbaje, cu precizarea că „Biserica, lumea, viața în credință și în Duh nu sunt decât dezvoltarea lui Alfa și Omega, a unității și diversității. Dublul alfabet semnifică unitatea popoarelor […] El exprimă, de asemenea, manifestarea a două niveluri de sens ale Scripturii: sensul grec fiind cel profund, iar sensul latin fiind cel evident” (Cf. André Scrima, Experiența spirituală și limbajele ei, Humanitas, 2008, p. 227).

Dacă zăbovim și la aceste sensuri apropiate de mistică, într-adevăr, dar nu mai puțin valoroase pentru bibliști, observăm că suntem în proximitatea unui alt mod de a înțelege sensul poveștii cu pescarul bătrân. E vorba despre efectele nedorite ale autosuficienței teologice. Ne place să credem că putem fi și în materie de credință „buricul pământului”. Dar (iarăși această conjuncție adversativă) simțim pe propria piele că imaginea de anasamblu este cea prin intermediul căreia puzzle-ul gigantic al credinței în Hristos este format din piese, din confesiuni, fiecare cu propria istorie, tradiție și ritual. Vom reuși, oare, să învățăm unii de la alții pentru un viitor luminos al Bisericii, sau ne vom crampona de singura perspectivă (care se poate să fie eronată)? Iată o provocare pe care o lansez și asupra căreia îi invit pe cititori să reflecteze pentru că, deși cunoaștem multe, finalul e încă departe…

Vezi și alte articole din grupajul Ecumenism și dialog interconfesional

(Image by S. Hermann & F. Richter from Pixabay)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Claudiu Ioan Coman

1 comentariu

  1. Avatar
    barthimeu 29 aprilie, 2021 at 18:24 Răspuns

    Fiindcă veni vorba de fizică, fizician, aș recurge la o ilustrație fizic-teologică.
    Pe fundalul legii entropiei generice să ne imaginăm o particularitate spirituală a acesteia. O entropie spirituală/ecclesială în patru trepte: organism-organizație-mașinărie-monument.
    Nu face obiectul comentariului de față dezvoltarea fiecărei etape entropice, dar sperăm că semantica cvadruplei decăderi spirituale e comprehensibilă.
    În speranța că nu greșesc în a afirma că această paradigmă involutivă se aplică (și) la Biserică (de orice coloratură confesională ar fi Ea), în armonie cu tematică ecumenică, ne putem pune întrebări precum:
    Ecumenism pe /în forme (liturgice) sau pe fond (biblic)? Ecumenism ecclesial încrucișat (organism-monument, organizație-mașinărie, ș.a.m.d.) sau ecumenism omolog (organism-organism, monument-monument)?
    Dincolo de idealul Christic (ca Biserica să fie și să rămînă un organism viu, armonios funcționînd), în ce măsură Biserica Primară (în istoria Ei narată și în teologia ei epistolară) a fost preocupată de ecumenismul promovat astăzi?

Lasa un comentariu