Pierderi & câștiguri: „generația expirată” – o generație ce s-a sacrificat

19 November 2020

În cele ce urmează, voi încerca să exprim câteva gânduri vizavi de articolul prietenului meu Dănuț Mănăstireanu Generația expirată – de ce și cu cât folos apărut recent în revista Convergențe. Nu încerc o critică a articolului, ci mai degrabă un alt punct de vedere. Ba chiar risc să expun cam aceleași idei în alte cuvinte. Volens nolens mă voi încadra în dualista zicală a pesimistului & optimistului: „Mai rău nu se poate!” „Ba se poate!”

Cu toate acestea nu voi încerca să-mi sistematizez scrierea despărțind pierderile de câștiguri. O să vedeți de ce mai încolo.

Aș începe prin a reafirma un adevăr, o situație care ne-a marcat pe toți cei menționați de Dănuț care se încadrează în această generație. Cei pe care o să-i denumesc generic oamenii/liderii din fotografie – câțiva, în contact cu Navigatorii, îi deconspiră Dănuț Mănăstireanu.

Oamenii

Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice, dar asta era politica Partidului Comunist Român: realizările mărețe nu se puteau îndeplini fără ingineri. Ca urmare studiul materialelor scrise, metodele de studiu sistematic și individual, disciplina în metodă ne-au venit ca o mănușă. Asta aș putea spune și despre cei ce nu făcuseră o facultate la acea vreme (aici mă recunosc pe mine), dar au avut parte de aceleași provocări când era vorba despre tehnică, Biblie și biserică.

Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice.

Eram analitici pentru că lucram în industrie și făceam legătura între ceva scris în plan, desen, specificații, norme și producția fizică. Nu existau chestii filosofice, nu puteai să introduci ceva out of nowhere. Era vorba de ceva ce fie funcționa, fie era rebut, adică greșit. Nu existau alternative. Nu se puteau face scamatorii. Doar activiștii de partid dădeau din gură fără să spună nimic. Iar dacă totuși mobilizau oamenii, activitatea lor era fără efecte de lungă durată. Noi nu ne doream așa ceva. Accentul se punea pe calitate. Ei încercau scamatorii ideologice, noi credeam că se pot muta și munții-n mare prin credință.

Cu toții am fost slujitori laici ai bisericii. Toți eram educați în spiritul muncii și eticii socialiste, iar din punct de vedere legal și profesional (poate doar cu excepția lui Dănuț, Beni Fărăgău și a încă câtorva) lucram la stat. Chiar dacă doar unii dintre noi erau diaconi ordinați în bisericile în care slujeam, asta nu ne împiedica să fim antrenați în lucrări în care eram lideri pentru că făceam ceva atrăgător și de calitate. Aveam un discurs lipsit de clișeele tradiționale, un stil de abordare a problemelor ce nu se limita la îngustimi dictate de demonii culturali, naționaliști sau ideologici tradiționali ai pocăiților.

Mediul

Aici aș vrea să prezint două imagini devenite clișeu.

Aveam un discurs lipsit de clișeele tradiționale, un stil de abordare a problemelor ce nu se limita la îngustimi dictate de demonii culturali, naționaliști sau ideologici tradiționali ai pocăiților.

Prima imagine este a unei biserici tradiționaliste, conservatoare. O biserică literalistă, ierarhizată și deci rigidă. În ea am activat, dar cu idei ce s-au acomodat tocmai datorită lipsei intelectualilor. De multe ori această biserică era una de tip lower church al unei biserici deja low church în care (bineînțeles cu unele excepții) dacă intrai între ora 10.30 și 12.15 erai izbit de aglomerația, atmosfera irespirabilă și curiozitatea sau totala indiferență a participanților față de o persoană necunoscută.

A doua este profesionalismul celor ce erau antrenați în slujirea bisericii fără să se încadreze în categoria pastori/oameni de încredere ai sistemului. Probabil cu câteva excepții de marcă ale celor dintre noi care au devenit pastori înainte de 1990 (Negruț, Gheorghiță). Grupurile formate de lideri îi atrăgeau pe cei mai activi creștini insuflându-le speranța că ceea ce fac avea sens și ceea ce cred se materializa. Era lumânarea aprinsă de Dumnezeu în bezna ideologică a comunismului ateu. Aveam curajul s-o ducem peste tot, în orice situație.

Rezultate

Liderii din fotografie au produs convertiți ce au devenit la rândul lor lideri. Grupurile create de această a doua generație de lideri au dus lucrurile un pic mai departe formând, pregătind viitorii lideri și mai tineri din generația a treia. S-au creat premisele ca aceștia să devină următoarea generație de lideri ai bisericii, exact generația care ar fi trebuit să umple locurile goale, să înlocuiască din mers actuala generație expirată a liderilor din fotografie. Dar generația expirată n-a știut sau n-a vrut să exploateze această oportunitate cu care nu s-a mai întâlnit în trecut. Biserica ar fi avut la dispoziție un potențial de lideri deja expuși la ceva ce noi am fost expuși relativ târziu în viață și în doze mici. S-ar fi câștigat circa 15 ani. Era ceva ce se putea da mai departe ca să nu se reia totul de la început.

Grupurile formate de lideri îi atrăgeau pe cei mai activi creștini insuflându-le speranța că ceea ce fac avea sens și ceea ce cred se materializa. Era lumânarea aprinsă de Dumnezeu în bezna ideologică a comunismului ateu.

Aici s-a rupt prima verigă a lanțului ce trebuia să continue investiția făcută în liderii inițiali, românii/oamenii/liderii din fotografie. În mod ciudat, în loc să se continue în același stil s-a preferat ca tinerii cu potențial să viziteze alte biserici de la țară. O posibilă tabără de vară ce nu ținea mai mult de o săptămână, o întâlnire de tineret o dată pe săptămână n-au ajutat prea mult în contextul inamovibilității repetițiilor de cor, fanfară sau grup instrumental obligatorii și pentru afoni. Puțini părinți creștini, cu o stare socială modestă, vedeau utilitatea unei investiții legate de leadership (pentru că de fapt asta era, cu mult înainte de a aclimatiza termenul la noi).

A doua verigă a lanțului s-a rupt când o mare parte a liderilor laici din fotografie au devenit pastori după 1989 sau/și s-au lansat în afaceri. Pe de o parte aceasta a fost o rupere naturală datorită penuriei de pastori și apariției noilor comunități. Nu se poate nega, nici minimaliza. Dar pe de altă parte nu poate fi minimalizată nici tentația de a deveni Numărul 1, de a impune, mai degrabă decât de a propune și susține, o schimbare oferind un alt model comunității. Și câți n-au eșuat aici! În proiecte mai mult sau mai puțin personale.

Biserica ar fi avut la dispoziție un potențial de lideri deja expuși la ceva ce noi am fost expuși relativ târziu în viață și în doze mici. S-ar fi câștigat circa 15 ani.

Cu toate că au fost implicați în biserică, că erau recunoscuți, liderii din fotografie nu au vrut sau nu au reușit să producă o revoluție renascentistă sau reformistă în biserică. Pe fondul ambițiilor, plătirii unor polițe de natură politică din trecut sau din cine știe ce motive, în România investiția organizațiilor de tip Navigatorii, la care comunitățile românești au contribuit neoficial, ilegal, doar cu materialul fără să dea un ban, s-a disipat pierzându-și charisma și efectul cumulativ de înaltă calitate. Această investiție cu oameni de calitate, în oamenii de calitate pentru îmbunătățirea calității credinciosului și implicit a bisericii din România s-a evaporat, credinciosul motivat al anilor ’90 căutând și accesând oferta de școlarizare teologică ce începuse să apară.

Interesantă ar fi aici o analiză corelată tot cu un text, mai amplu, al lui Dănuț Mănăstireanu, After Liberation, Then What, care-și propune o deschidere a orizontului de cauze, dar care nu se înscrie în stereotipica gândire 10 cauze, 5 condiții, 3 soluții, pentru ieșirea din criză și dacă faceți așa o să fie bine – ca să nu fie rău… Pentru că nu se poate judeca obiectiv o epocă doar prin prisma unui om, a unor experiențe personale și fără doar și poate nu se pot prescrie soluții. Istoria pare doar să se repete, dar chiar dacă se repetă, oamenii nu mai sunt aceiași, contextele diferă. Tranziția este complexă și timpul aduce noi variabile.

Ca urmare a acestei noi oferte, la scurt timp au apărut tineri (realmente!) teologi ce nu aveau alte studii decât teologia, nu aveau o pregătire profesională într-un alt domeniu, dar proveneau din biserici încă marcate de tarele comuniste. Obediența, stereotipia gândirii, încadrarea în vechiul tipar al lipsei de inițiativă și al dependenței ierarhice încă era la putere. Curând, când aceștia ar fi trebuit să ajungă la apogeul carierei, ei au fost blocați de secția de gerontologie a liderilor din fotografie (și a complicilor lor) ce ocupaseră deja toate pozițiile. Pentru ei, pentru familia sau clica lor. Deși calificați și mai mult ca sigur competenți, ei au fost trimiși la plimbare pe motive puerile, dar de necontestat de liderii ce aidoma puiului de cuc și-au eliminat toți posibilii concurenți. Mai mult ca sigur că cooptarea lor mai devreme și pe termen lung ar fi însemnat nu doar reapariția verigii lipsă, ci și un (prea) mare pas înainte pe care liderii în cauză n-au avut intenția, intuiția, călăuzirea sau priceperea, înțelepciunea să îl facă. Ce mare pierdere!

Scrieri

Obediența, stereotipia gândirii, încadrarea în vechiul tipar al lipsei de inițiativă și al dependenței ierarhice încă era la putere.

Dar subiectul principal referitor la generația expirată este lipsa scrierilor teologice de calitate. Probabil cu excepția publicării tezelor de doctorat care ar fi trebuit să fie de calitate. Aici trebuie să mă recunosc vinovat. Nu mi-am publicat teza. Motivul a fost personal, marcat mai ales de deluviul de doctorate autohtone de o valoare îndoielnică și de exodul la fel de personal din viața academică.

În același timp, luând în considerare în mod general subiectul scrisului, mai există și alte cauze.

Ca să scrii trebuie să gândești și să ai capacitatea să transpui în text gândirea. Ceea ce este ușor de zis, dar mai greu de făcut. Personal, am cerut unor lideri evanghelici din diferite domenii care vorbesc o română fără cusur, ce au cel puțin habar de teologie, să scrie ceva, scurt, dar relevant pentru societate și biserică, legat de experiența proprie și am fost refuzat. Reacțiile au variat de la refuzuri politicoase la ochi dați peste cap. Plus varii manifestări.

O altă cauză este cea materială. Ca să scrii trebuie să ai timp. Ca să ai timp trebuie să nu lucrezi. Ca să nu lucrezi trebuie să ai bani. Ca să ai bani…

Ca să scrii trebuie să gândești și să ai capacitatea să transpui în text gândirea. Ceea ce este ușor de zis, dar mai greu de făcut.

Apoi, pentru ce bani să scrii? Publicarea cere costuri: de editare, de producere și distribuire a unei cărți. Relativ mai simplu în cazul revistelor de specialitate. Dar și aici depinde în ce domeniu se încadrează, cât de specializate sunt, ce cotare au. Intrăm din nou în domeniul time is money.

Mulți dintre cei din generația ce și-a făcut studiile formale de teologie după 1990, pentru că înainte nu s-a putut, ne-am luptat cu supraviețuirea de pe o zi pe alta într-un mediu aflat în continuă schimbare. În aceste condiții complicate aveam un job, familie, casă, adică preocupări ce ne țineau ocupați, preocupați și prea ocupați. Nu prea era loc de altceva. Și cu atât mai puțin de scris.

În plus, ca să scrii trebuie să te motiveze ceva! Ambiția de a te afirma, curiozitatea de a descoperi, libertatea de a te exprima, de a trece dincolo de limitele cunoașterii și a acceptării existente azi. Să dorești să vezi dacă la capătul pământului este ceva, să cutezi să desfaci atomul, să riști să fii ponegrit ca eretic pentru că ai depășit linia și ai trecut pe roșu. Ca primii creștini, ca Origen, ca alții din vremea lor. Să știi să te bați ca husiții, să înduri pentru că ești neînțeles și neacceptat ca anabaptiștii. Să riști totul pentru descoperirea unui Spirit nou.

Ca să scrii trebuie să ai timp. Ca să ai timp trebuie să nu lucrezi. Ca să nu lucrezi trebuie să ai bani.

Liderii din fotografie au ajuns în poziții de top. Din aceste poziții au publicat, au avut apariții publice și ar fi trebuit să se facă remarcați dincolo de banalul confesional autohton. Dar România nu a văzut așa ceva. Nici străinătatea. A lipsit și un așteptat impact extern de dorit după eliberarea de sub dominația roșie. Odată atinse obiectivele limitate liderii din fotografie s-au plafonat și au fost deja uitați.

Să zicem totuși că cineva a scris ceva în domeniul academic sau învecinat cu cel academic, adică mai sus de devoționalul destinat credinciosului din bancă. Apar referințe, note de subsol, cartea este verificată de doi-trei teologi, apoi produsă. Cine o să cumpere această cartea? Care este piața? Numerele probabile ale exemplarelor vândute ce-mi trec prin minte nu mă motivează să-mi investesc un an din viață pentru un astfel de proiect cu o adresabilitate atât de limitată. Biserica mea este mai interesată de succesul scrierilor pastorului meu, de traduceri bombă și de scrieri motivante cu tentă triumfalistă. A trecut epoca experților. Sau nici n-am avut o epocă a experților pentru că mai tot al doilea evanghelic e expert în Biblia pe care-a ferfelițat-o din copilărie. Și nu prea cumpără cărți.

Să dea Domnul să n-am dreptate!

Charisma

Evident nu toți cei ce au cercetat și dus până la capăt o teză de doctorat în lumea aceasta au scris ceva semnificativ după aceea. Nu toți au avut charisma scrisului. Puțini au fost cei care și-au format un cerc de învățăcei ce le-au urmat ideile. La noi în țară exemplele țin mai degrabă de personaje aflate într-o poziție centrifugă față de biserica oficială. Personajele charismatice adunau mulțimi prin predicare, acte de cult de ocazie cu bună expunere publică sau își depănau șirul memoriilor în mici grupuri privilegiate. Închisorile comuniste, experiențele mai mult sau mai puțin ezoterice erau conservate de cele mai multe ori în memorie și transmise oral. Probabil că aici rămân câteva excepții ce ne salută de dinaintea limitei anilor 50-70.

La noi în țară exemplele țin mai degrabă de personaje aflate într-o poziție centrifugă față de biserica oficială. Personajele charismatice adunau mulțimi prin predicare, acte de cult de ocazie cu bună expunere publică sau își depănau șirul memoriilor în mici grupuri privilegiate.

Această problemă s-a acutizat după 1990. Normal. Închisorile au dispărut. Ironic, și informatorii. Subiectele s-au aplatizat, s-au concentrat întru apărarea bisericii, nu pentru cucerirea a ceea ce se găsea dincolo de ziduri și/sau cum se poate dialoga cu cei aflați acolo. Deși specializați, doctorii în teologie și în alte domenii trebuiau să devină și competenți în ochii comunităților și a liderilor lor. Cum? Nu prin publicații. Aș vrea să fiu contrazis, dar în anii aceștia ce cărți se găseau în biblioteca ta personală în afara unor broșuri și a Bibliei? Iar acum ce fel de cărți de teologie ai cumpărat? Sau mai bine zis cine cumpără așa ceva? Apare o întrebare reflex: atunci de ce-ar scrie cineva ceva în acest domeniu?

Și aici ar trebui să ne întrebăm pentru cine scriem? Evident nu scriem pentru cei de mâine care nu vor gândi ca noi cei de azi. Dar ar trebui să scriem despre ce ne frământă pentru a trezi interesul celor de azi. După cum ar trebui să scriem atât de bine, de magnific, pentru ca scrierile noastre să nu rămână mâine doar pe rafturi, ci să fie în atenția practicanților și gânditorilor creștinismului de pretutindeni. Și nu numai. Ar trebui să scriem pentru prieteni și dușmani, pentru creștini și musulmani. Pentru atei și credincioși, pentru îngeri și demoni. Pentru Dumnezeu.

Observații

Fără îndoială eforturile acestei generații nu vor fi fost în zadar. Această generație a făcut ca primele școli teologice din România post-comunistă să funcționeze. Plecând la drum cu doi doctori în teologia pre-revoluționară, s-a ajuns la o adevărată rețea de licee și facultăți, la așezăminte pentru îngrijirea sănătății, la tabere, la studiouri radio, la trupe artistice, precum și ong-uri cu diverse preocupări sociale.

Și aici ar trebui să ne întrebăm pentru cine scriem? Evident nu scriem pentru cei de mâine care nu vor gândi ca noi cei de azi. Dar ar trebui să scriem despre ce ne frământă pentru a trezi interesul celor de azi.

Bineînțeles că între intenție și realizare există diferențe, dar nu se poate spune că responsabilitatea stă doar pe umerii lor. Și aici mă gândesc la tranziția de la o biserică dominată de regimul comunist și de mentalitatea lui, la una liberă, neîngrădită, fără o agendă politică impusă. Rămâne ca liderii ei să aibă curajul să-și asume responsabilitatea pentru modelul de conducere din acești 30 de ani de tranziție cvasi-haotică tipic românească.

Dar dincolo de plusurile și minusurile unei generații ce a expirat, pentru că în curând vom trece de cealaltă parte, trebuie remarcat că tocmai visul acestei generații de a construi ceva temeinic, palpabil, de neimaginat sub un regim comunist, a prins viață. Și nu trebuie uitat că o parte din acești oameni și-au neglijat familiile, interesele personale și uneori prima vocație pentru a clădi ceva în Împărăția lui Dumnezeu. Ca atare nu cred că pierderile și câștigurile sunt cuantificabile în această dimensiune, cu atât mai puțin în această modestă scriere.

Dar dincolo de plusurile și minusurile unei generații ce a expirat… trebuie remarcat că tocmai visul acestei generații de a construi ceva temeinic, palpabil, de neimaginat sub un regim comunist, a prins viață.

Eventualele acuze ar fi tardive și oricum inutile. La ora aceasta trebuie să recunoaștem că generația expirată a fost o generație ce s-a sacrificat. Nu o generație de sacrificiu, pentru că nimeni nu ne-a dictat ce și cum să facem, ci una care s-a sacrificat crezând că va schimba atât biserica, cât și societatea. Cei mai mulți dintre noi ne-am abandonat meseria, calificarea, locul de muncă ce ne aducea un venit și o pensie viitoare, pentru a ne îmbarca într-o aventură plină de necunoscute. Multe dintre situațiile pe care le-am întâlnit au fost premiere. Nu de puține ori am depins de oameni care aveau alte obiective decât cele spre care porniserăm. Nu o dată am ajuns să credem că gata, s-a terminat, nu vom răzbi. Ne-am confruntat nu numai cu banalitatea vieții gri, post-comuniste într-o Europă de Est sfâșiată politic și ideologic, dar și cu obtuzitatea sistemului ce nu dorea schimbare, cu acute lipse financiare și crize emoționale. Cu toate acestea, n-am fugit în codri. Nu ne-am ascuns în vreo slujbă căldicică, ci am continuat să fim o voce. Evident n-am avut resursele la care am visat, dar generația ce urmează va beneficia de condiții mai bune.

Am încercat să destupăm creierele viitoarei generații sperând că le vom atinge și pe cele despre care mai în glumă mai în serios se spunea că nici pământul galben nu le mai schimbă. Pentru ca teologii ce vin după noi să aibă condiții mai bune de studiu și scris, nu să ne imite doar, ci să ne depășească.