Poate cea mai periculoasă idee despre tehnologie

Distribuie:

De vreo 10 ani, în Australia se desfășoară un festival numit Festivalul Ideilor Periculoase. Ca la conferințele TED, totul e shiny, glamorous și smart casual. Vin oameni de știință, profesori, antreprenori, artiști, scoțând fiecare din buzunar câte o idee explicit periculoasă, precum magicienii porumbei din mânecă. Anul ăsta, de exemplu, cineva vorbește despre cât de bun e LSD-ul din punct de vedere terapeutic, altcineva despre pericolul reîntoarcerii fascismului, iar o artistă contemporană face o ofertă de nerefuzat: un performance numit „Sex Clown Saves The World” – „în parte monolog, în parte striptease șamanic” (wow!) glazurat cu delicii precum „nudity, nakedness, vulva variety, full frontal bodily behavior, simulated violence”. Festivalul e organizat de un ONG numit The Ethics Centre, ceea ce mi se pare de un umor involuntar savuros.

Nu e nici o îndoială că lucrurile schimbă în mod activ conținutul a ceea ce gândim despre sinele nostru, îndeplinind deopotrivă o funcție creativă și una reflexivă. – Mihaly Csikszentmihaly

Intrigat de ideea festivalului, m-am gândit cu ce idee periculoasă aș veni eu, în cazul în care aș fi vreodată invitat (m-am uitat peste tot, dar se pare că nu au locuri subvenționate pentru Europa de Est). Mi-au venit câteva în minte, dar slăbuțe, rezultatele nu m-au mulțumit. Apoi m-a lovit o întrebare: dar stai, nu ar fi mai interesant de aflat când e o idee cu adevărat periculoasă? Și de aici a început să crească suspansul, fiindcă, de fapt, poate că o idee nu este cu adevărat periculoasă când se poate exprima lejer, pe scenă, în văzul tuturor, putând fi atacată sau susținută. Pericolul adevărat poate că nu apare când ideea se strigă în gura mare, cu ecran de proiecție pe fundal, ci atunci când ideea operează discret, ca un lunetist care și-a ales de mult victima și i-a fixat deja punctulețul roșu între omoplați. Mai mult, o idee cu adevărat periculoasă nu e aia la care nu s-a gândit nimeni până acum, ci aia pe care nu o mai percepe nimeni. O idee pe care nu o vezi, dar care te radiază permanent. Nu butucănoasă, greoaie și explicită ca Goliat, ci amețitoare, imprevizibilă, subtilă și derutantă ca praștia învârtită de David.

Așadar, nu poate fi prea periculoasă o idee obscură, de catacombă, pe care să o poți aduce la festival într-o versiune semipreparată pentru 20 de minute de celebritate, și apoi o poți scufunda la loc în irelevanță. Dar poate fi foarte periculoasă o idee care stă permanent în piața publică, perfect camuflată în ceea ce se numește loc comun. Loc comun, adică ceva cu care suntem cu toții de acord. Loc comun – o axiomă culturală a unei epoci. Loc comun, adică o presupoziție care nu poate fi contestată, dar care permanent „lucrează în background”-ul culturii noastre.

Pentru un om cu un computer, toate seamănă cu datele. – Neil Postman

Departe de mine gândul de a spune că locurile comune sunt prin definiție rele sau că sunt musai periculoase. Poate că așa stau lucrurile, poate că ele sunt necesare – noduri care ne țin împreună în marea țesătură a lumii și ne împiedică să ne risipim. Problema, ca la orice nod de altfel, este când ele nu mai pot fi desfăcute, când fac ca țesătura să devină inflexibilă, rigidă, incomod sau chiar imposibil de purtat. Cu alte cuvinte, atunci când, din cauza supradozei de locuri comune, ne pierdem exercițiul gândirii. Atunci, pe nesimțite, locul comun – haina moale care ne asigură un confort mental, devine o armură care ne închide față de realitate. Cu cât suntem mai neatenți, mai in-conștienți de ea, armura se strânge din ce în ce mai tare pe noi. Iar noi devenim precum armura: rigizi, seci și imobili.

La prima vedere, s-ar zice că nu prea avem locuri comune, pentru simplul motiv că ne certăm pe orice subiect. Stângiștii se ceartă cu conservatorii. Libertarienii cu etatiștii. Bugetarii cu antreprenorii. Feministele cu patriarhatul. Spitalele cu catedralele. Rawveganii cu carnivorii. Persoanele cu o anumită orientare sexuală vs. persoanele cu o anumită dezorientare sexuală. Darwiniștii cu creaționiștii. Ateii cu credincioșii. Ilie Năstase cu toată lumea.

Dar există, cred, un loc comun special – mai subtil, mai fascinant și cu o istorie mai misterioasă decât toate celelalte. E o adevărată literă de lege nescrisă, o mantră care se repetă în subconștientul nostru, atât din bine înrădăcinată în noi că nici măcar nu e nevoie să o rostim. Pericolul acestei idei rezidă nu doar în falsitatea, ci mai ales în natura sa impecabil camuflată în cultură. E o idee cu contururi vagi, pe care o poți apuca cu aceeași ușurință cu care poți strânge ceața într-o desagă.

Așadar cred că e momentul să dezvălui ceea ce cred eu că ar fi marea idee periculoasă a culturii noastre. E simplă, ușor de reținut și are numai trei cuvinte.

Mă și văd anunțând-o pe fundal de tobe la festivalul ăla din Australia, în fața unei audiențe bine încălzite de „striptease-ul șamanic”. În spatele meu e un ecran mare, atât de lucios, de magic și de impunător, încât orice inepție ai proiecta pe el ar părea revoluționară, dacă nu chiar profetică. Am creat suspansul, acum se aud tobele pe fundal, în toată sala se presimte cum se apropie ideea periculoasă, clocotitoare ca acceleratul lui George Topârceanu – „umple văile vecine, de răsunet mare, vine!”

Las câteva secunde de tăcere (așa am văzut că se face în public speaking) și apoi o spun răspicat, cu calmul lui Steve Jobs când a prezentat iPhone-ul:

TEHNOLOGIA ESTE NEUTRĂ.

Asta e marea noastră idee periculoasă.

Tăcere. Nu aplaudă nimeni, nu a căzut în extaz nimeni, nimeni nu s-a iluminat brusc. Vreo câțiva tușesc politicos, cineva sigur se întreabă dacă am venit din România pe locuri subvenționate pentru Europa de Est. Mulți și-au scos deja telefoanele, ca nu cumva să piardă timpul cu o idee atât de puțin catchy. Eșec total.

*

OK, cu siguranță nu o să merg la festivalul australian, dar cred că ideea „tehnologiei neutre” nu este doar periculoasă, ci falsă de-a binelea. Aşadar, expunându-mă pericolului de a contra o idee periculoasă, falsă şi foarte răspândită, o spun cu seriozitate:

Tehnologia nu este neutră.

Tehnologia NU este un doar instrument care depinde doar de voința noastră de a-l direcționa spre bine sau spre rău.

Cred că a(ve)m suficient de multe indicii pentru a lămuri măcar puţin lucrurile. Voi enumera câteva dintre aceste indicii, într-o formă cât mai concentrată și ușor de digerat. Asta pentru că se știe că ecranele nu sunt mediul potrivit pentru articolele lungi. Ceea ce forțează pe cei ce scriu pentru ecran să fie cât mai conciși. Ceea ce e doar încă un indiciu că tehnologia nu este neutră – un motiv în plus să citiți acest „serial” până la capăt.

Ah, da, și vor fi și câteva note de subsol. Ceea ce e riscant, pentru că se știe că ecranele nu sunt mediul potrivit pentru note de subsol. De fapt, poate ar fi mai bine să le numim „note de subscroll”. Ce voiam să vă zic este deci că notele de subscroll din acest articol sunt mai mult trimiteri către diverse lucrări care să vă confirme că totuși nu bat câmpii, așa că nu trebuie să vă întrerupeți pentru fiecare notă. Oricum vă întrerupeți mai mult decât dacă ați citi articolul într-o carte sau într-o revistă, doar pentru simplul fapt că îl citiți pe ecran1 (prima notă de subscroll, ați remarcat-o, da?). Și asta, desigur, e încă un indiciu că tehnologia nu este neutră.

Să începem.

*

Am auzit fraza asta de nenumărate ori. E argumentul suprem care închide a priori orice conversație cu oarecare pretenții pe tema (neutralității) tehnologiei. Aparent, e exemplul perfect, ușor de înțeles și imposibil de combătut. Un adevăr „frumos curgător și limpede ca cristalul”. Iată-l:

Cu același cuțit poți să tai pâinea sau să omori un om”

Evident, există variații. Unii preferă ciocanul în loc de cuțit, caz în care poți să bați cuie sau să sfarmi țeasta aproapelui. Americanii, mereu în avangarda progresului, preferă varianta cu pistoale: „Guns don’t kill people. People kill people” – acesta fiind și motto-ul NRA (National Rifle Association). În paranteză fie spus, nu am auzit încă pe nimeni să folosească polonicele ori făcălețele ca exemplu, ceea ce e păcat. Uite ce bine sună: „Cu același făcăleț poți întinde aluatul pentru plăcintă sau îți poți face soțul plăcintă”.

Lăsând gluma la o parte, cam așa rezumă cei mai mulți dintre noi relația om-tehnologie: Omul creează cuțitul. Odată creat, cuțitul e un obiect independent de creatorul său2. De asemenea, și omul este independent de creația sa. Și doar la nevoie, omul folosește cuțitul pentru un scop clar stabilit, care poate fi bun sau rău. Asta înseamnă neutralitatea tehnologică, end of story, cu asta am epuizat subiectul, restul sunt fantezii, mai bine hai să vorbim despre vreme.

Însă există cel puțin două persoane care dezamorsează această falsă axiomă. Una e un celebru psiholog maghiar contemporan, cu nume imposibil de pronunțat, iar cealaltă, ei bine, cealaltă e un chinez bătrân de pe vremea lui Confucius.

#1 – INDICIUL CU PSIHOLOGUL MAGHIAR ȘI CHINEZUL BĂTRÂN

Mihaly Csikszentmihaly e un psiholog maghiar, considerat a fi cel mai de seamă cercetător în domeniul psihologiei pozitive. A scris numeroase cărți și articole despre psihologia creativității și a fericirii și a creat conceptul de flux. În lucrarea sa din 1981, The Meaning of Things – Domestic symbols and the Self, Csikszentmihaly face o afirmație care poate pune pe gânduri pe cei care cred orbește în neutralitatea tehnologică:

„Nu e nici o îndoială că lucrurile schimbă în mod activ conținutul a ceea ce gândim despre sinele nostru, îndeplinind deopotrivă o funcție creativă și una reflexivă”.3

Citiți din nou, că e o idee aprigă aici – funcția creativă nu poate fi separată de funcția reflexivă. Creând, ne și re-creăm. „Ne modelăm uneltele, după care uneltele ne modelează pe noi”4. Creațiile noastre ne reflectă, iar noi ne reflectăm în creațiile noastre – și asta este valabil nu doar pentru operele de artă, ci și pentru banalele unelte (o distincție pe care noi o luăm de bună, dar care nu există dintotdeauna, vom povesti despre asta puțin mai târziu).

Aș vrea să cred că computerele sunt neutre, o unealtă ca oricare alta, ca un ciocan care poate construi o casă sau poate zdrobi o țeastă. Dar există ceva în însuși sistemul, în logica formală a programelor și datelor, care recreează lumea după propria sa imagine. – Ellen Ullman

Și nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce tehnologiile sunt de fapt extensiile noastre, după cum o spun, în diferite epoci, Aristotel, Ernst Kapp, Henri Bergson ori Marshall McLuhan5. Astfel, cuțitul din exemplu e mai mult decât un „simplu” cuțit – e o extensie forjată a corpului nostru, care taie mai bine decât poate mâna să rupă, smulge mai precis decât pot dinții să muște, și înjunghie mai eficace decât pot unghiile să zgârie.

Dar această extensie nu poate fi doar fizică, fără a fi și perceptuală. E naiv să crezi că poți deveni mai puternic prin aport tehnologic fără să vezi lumea prin prisma puterii nou dobândite, fără a încerca senzația de a fi puternic, fără să te lași sedus de noua situație în care ești pus (de exemplu, asta o știu cel mai bine cei ce-și cumpără BMW-uri)… Prin urmare, Tu-cu-un-cuțit-în-mână nu ești întru totul același față de Tu-fără-cuțit-în-mână.

Întreaga ta relație cu lumea se reconfigurează prin prezența tehnologiei, după cum o spune și Neil Postman: „Pentru un om cu creion, toate seamănă cu o listă. Pentru un om cu un aparat de fotografiat, toate seamănă cu o imagine. Pentru un om cu un computer, toate seamănă cu datele”6. Iar Ellen Ullman, după o carieră în programare, trage o concluzie șocantă: „Aș vrea să cred că computerele sunt neutre, o unealtă ca oricare alta, ca un ciocan care poate construi o casă sau poate zdrobi o țeastă. Dar există ceva în însuși sistemul, în logica formală a programelor și datelor, care recreează lumea după propria sa imagine”7.

Şi, suprinzător, în sprijinul acestor minți contemporane vine pilda unui chinez bătrân, care n-a scris nici un bestseller și nici n-a făcut cercetare științifică; doar s-a rezumat să privească foarte atent în jurul lui, cu răbdare de… chinez bătrân:

„Tze-Kung, discipolul lui Confucius, întorcându-se din principatul Tch’u în principatul Tsinn, aproape de râul Han văzu un om care își uda grădina, în care săpase un șanț pentru apă. Bătrânul se cobora în puț, își umplea găleata cu apă, se aburca cu ea în brațe, apoi o vărsa în șanț. O trudă istovitoare, cu puțin spor. Tze-Kung îi spuse: “Ai putea să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi. Vrei să știi cum? Iei o prăjină, îi agăți o piatră de un capăt, iar la celălalt prinzi găleata. Așa, poți scoate apa iute ca dintr-un izvor. Asta se cheamă fântână cu cumpănă”. Atunci, bătrânul spuse: “Am învățat de la maestrul meu că cine se folosește de o mașinărie ca să-și facă lucrul său, îl face ca o mașinărie, iar cel care își face lucrul său ca o mașinărie ajunge să aibă un suflet de mașinărie, iar cel care are în pieptul lui un suflet de mașinărie, își pierde curățenia de prunc. Cel care și-a pierdut curățenia are mișcările sufletului său tulburate. Iar tulburarea sufletului său împiedică sălășluirea în pace a Principiului în inima sa. Nu că n-aș cunoaște lucrul de care mi-ai vorbit, dar m-aș rușina să-l folosesc”. Uimit, Tze-Kung, plecându-și capul, tăcu, fără să mai spună nimic”.8

Sunt sigur că nimeni din vremurile noastre (poate în afară de cei mai aspri sihaștri, care oricum nu prea mai au nevoie de tehnologie) nu vrea să mai fie precum chinezul lui Tze-Kung (paradoxal pentru o cultură ca a noastră, care ne impune „să ieșim din zona de confort” și să „think outside the box”, nu?). Ar fi multe de spus, însă esențial îmi pare următorul lucru: ceea ce știe chinezul e ceea ce noi am uitat complet – că tehnologia nu înseamnă doar o serie de produse finite, ci un mozaic de prilejuri materiale de transformare personală, apte de a modifica percepții și comportamente și, prin extensie, valori și culturi.

Așadar, „unde-s pistoalele, unde-s pumnalele” noastre cele neutre? În zilele noastre, nu. În China antică, nu. Atunci probabil că se află în locul unde se află toate ficțiunile. Adică nicăieri…

[Să ne oprim aici deocamdată. În episodul următor nu vom reinventa roata, dar vom vorbi despre un Porsche, despre o căruță și despre ce legătură au ele cu ideea neutralității tehnologice.]

Vezi și alte articole pe tema Cu fața lipită de ecrane

(Image by Pexels from Pixabay)

2Toate descrierile și definițiile tehnicii care o plasează pe aceasta în afara noastră ne-o ascund de ceea ce este ea de fapt” – George Grant, citat în Doug Hill, Not So Fast. Thinking Twice about Technology, p. 47

3 Mihaly Csikszentmihaly și Eugene Rochberg-Halton, The Meaning of Things – Domestic Symbols and the Self, Cambridge University Press, 1981, p. 28

4 Frază a cărei paternitate se împarte între Pr. John Culkin, profesor de comunicare la Universitatea Fordham și mai celebrul său prieten, Marshall McLuhan – https://mcluhangalaxy.wordpress.com/2013/04/01/we-shape-our-tools-and-thereafter-our-tools-shape-us/

5 Brey, P, ‘Technology as Extension of Human Faculties.‘ Metaphysics, Epistemology, and Technology. Research in Philosophy and Technology, vol 19. Ed. C. Mitcham, 2000, London: Elsevier/JAI Press – https://pdfs.semanticscholar.org/9043/76acd64afb09c6341ed97a8cc9e7b3d71a2f.pdf

6 Neil Postman, Technopoly: The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, 1993, p. 13

7 Ellen Ullman, Close to the Machine: Technophilia and Its Discontents, p. 89, citată în Hill, p. 120

8 Tchouang-Tzeu, Nan-hoa-tchen-king, capitolul 12K, în L. Wieger, Les pères du système taoïste, Paris 1950, citat în Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, editura Sophia, 2018, p. 32

Distribuie:
Silviu Man

Lasa un comentariu