Poezia sau religia libertății

De obicei, când mergeam la penitenciar, ieșeam din casă cam pe la această oră, cu razele soarelui spălându-mi fața și cu vântul, destul de rece, umezindu-mi ochiul drept, ochiul sensibil. Înainte de a mă întâlni cu Iurie Cojocarul, pictorul în compania căruia vizitam deținuții pentru a le oferi două ore de socializare estetică, fumam pe-ascuns o țigară pe una dintre pustiile străzi alăturate. O sorbeam, practic. Nu dura mai mult de câteva secunde. Mestecam apoi gumă mentolată din abundență, pentru a-mi curăța gura de mirosul de fum. Totuși, când mă așezam în mașina amicului meu, eram invariabil neconvins că nu mă dădea de gol fumul din haine, din păr, din buricele degetelor. Drumul până la penitenciar dura o oră. Prin geamul portierei, urmăream puzderia de blocuri nefinalizate, cu bannerele uriașe pe care scria DE VÂNZARE, dovada clară a celei mai înrobitoare dependențe: oamenii au nevoie de lucruri. Câteodată, pe calea ferată, trecea un marfar obosit, tras de o locomotivă diesel cu vopseaua plină de bășici. O altă dovadă a unei înrobitoare dependențe: lucrurile au nevoie de oameni.
Sunt oameni care înțeleg «a fi în Cristos» doar matematic.
Parcam în apropierea penitenciarului și lăsam în mașină lucrurile inutile. Intram în sala de așteptare, sala în care încă ne mai simțeam liberi. Ne așezam într-un dulap de metal tot ce avem prin buzunare. Telefoane, chei, portmonee. Apoi, ca de obicei, îl așteptam în tăcere pe ofițerul care ne ghida până la sala de mese. Cu mult timp în urmă, fusesem chemat pentru un concurs de poezie. Se adunaseră mulți deținuți într-o sală de clasă de lângă biblioteca penitenciarului. Toți ne-au citit versuri. Mi-a atras atenția un individ mai în vârstă, cu piele uscată, ochi pierduți în orbite, păr rar, nespălat, parțial atins de albeață, și dinții sparți. Acest ultim detaliu încă mă sperie. Ne-a citit:
CATAPETEASMA ÎNVINGE
54 de ani, periplu
Prin viață…
Prin viață?!…, -, ca la piață,
Rectangulare jugulare
Zvâcnesc haotic
A celor ființe umane
Își spun…, -, dar vai… lor…,
Sunt doar o trecătoare umbră
Între apus și răsărit
Dorind a fi ajunsă, biata umbră,
Atât de chi-cungul cosmic
și teluric…,
Cei ce gândesc și scriu
Pe cei nătângi, of, bieții…
Cuvântul spus sau scris inhibă…
Şi-atunci sunt cei ca mine
Strigă, acut, din umbră
ALL-ALELUIA, se preumblă….
După ce, în sfârșit, apărea ofițerul, reușeam să trecem, fără prea multe incidente, prin filtrul de control. În curtea penitenciarului, un subtil și ațâțător miros de mâncare ne umplea nările. Încă o poartă care zbârnâia. Încă un salut și un mulțumesc. Ne apropiam, de-acum, de clădirea închisorii. În dreptul bibliotecii, câțiva deținuți ni se alăturau. Intram în clădire. Peste tot, gratii grele și reci. Încă un aparat de verificare a metalelor. Puneam cureaua deoparte și treceam prin el. Urcam. După zgomotul de fiare, urma o tăcere violentă. Cred că nu timpul era și este problema oamenilor de-acolo, ci tăcerea care pândește mereu din interiorul timpului, care se arată mereu fără a se arăta cu-adevărat niciodată, întocmai ca un avorton nenăscut. Tăcerea fină ca cenușa, tăcerea care îți umple gura, nasul și plămânii.
Cred că nu timpul era și este problema oamenilor de-acolo, ci tăcerea care pândește mereu din interiorul timpului, care se arată mereu fără a se arăta cu-adevărat niciodată, întocmai ca un avorton nenăscut. Tăcerea fină ca cenușa, tăcerea care îți umple gura, nasul și plămânii.
Nu incapacitatea de a spune ceva (muțenia), ci acea suferință surdă, care macină în interiorul omului precum caria în măsea, neștiut, neauzit, provocând, brusc, o durere insuportabilă: somnul conștiinței. Socializarea în penitenciar este ceva dictat strict de obținerea unui necesar. Pe când procesele de conștiință sunt, în subsidiarul lor, procese creative. Așadar, tăcerea nu ca lipsă a vocii, ci ca lipsă a interiorității. Tăcerea ca singurătate sterilă, ca stare vegetativă a creierului, deodată cu activarea maximală a instinctului de supraviețuire.
La primul etaj, acolo unde era sala de mese, așteptam din nou deschiderea unei porți. Într-o dimineață, în timp ce urcam ultima treaptă, am văzut un individ uriaș, plin de mușchi, purtând un maiou și ținând între două degete o bucată de hârtie.
‒ Bă, a strigat el către un deținut aflat de partea cealaltă a gratiilor. Am scris o poezie!
Ținea hârtia între degete cum ar ține un preot o bucată din crucea Domnului. Imaginea aceea era imaginea libertății omului, imaginea libertății dobândite și, în același timp, visate. Acolo, pe hârtiuța aceea, în palmele de lângă antebrațele cu mușchi ucigași, zăcea, discret și perplex, libertatea.
***
Dar dacă poezia îmi apare ca fiind o interfață a libertății (o ușă figurativ-stilistică ce dă spre libertate), religia mi-a apărut mereu ca un mimesis (al acestei uși ce dă spre libertate), ca o legalizare sau chiar ca o falsificare a libertății. O religie se definește ca fiind un sistem de credințe și ritualuri. Orice sistem este compus dintr-un ansamblu de elemente care interacționează conform unor reguli stricte intra-sistemice. Când un element din acest sistem nu mai respectă regulile, fie este scos afară, fie, dacă este păstrat, distruge întreg sistemul. Până aici, nimic nou. Societatea merge pe aceleași reguli și, slavă Domnului!, măcar pe acest palier generic, lucrurile sunt încă la locul lor. Problema ține, mai degrabă, de suportul acestui sistem. Astfel, întrucât la baza sistemului se află omul, regulile, la fel ca cel care le-a creat, sunt într-o continuă schimbare. Excepție face, poate, domeniul exact al matematicii, acolo unde regulile nu au cum să fie decât obiective. Omul, însă, prin natura lui nu este o făptură matematică. Prin urmare, sistemul său de credințe și ritualuri, așa cum dovedește istoria, se află într-o continuă și halucinantă schimbare.
Omul, însă, prin natura lui nu este o făptură matematică. Prin urmare, sistemul său de credințe și ritualuri, așa cum dovedește istoria, se află într-o continuă și halucinantă schimbare.
Mărturisesc, blocajul meu mental, înaintea convertirii, își avea sursa în această inadecvată stare de fapt a așa-zisei religii creștine, în aceea că, în loc să aibă reguli clare, stricte, ele se schimbau de la an la an, adaptându-se (cică) evoluției sociale firești. Aici logica minții mele claca de fiecare dată. Pentru că sistemul de credințe și ritualuri creștine trebuie să aibă la bază un Dumnezeu imuabil, nicidecum unul care se adaptează nevoilor fiecărei epoci. Mi s-a părut ridicol să aud, în predica unui preot, cum că ritualurile trebuie să se schimbe, să fie, altfel spus, scurtate, fiindcă omul contemporan nu mai este dispus (deci nu mai are chef sau timp) să asculte, spre exemplu, toată liturghia. Ce-i drept, m-am întrebat atunci dacă problema nu o fi chiar liturghia în sine. Pentru că ea însăși este un sistem, un ansamblu de ritualuri care se petrec după o ordine dată urmând cu strictețe reguli date, având ca finalitate ceva ce nu prea am văzut să se întâmple: o relație cu cel pentru care este celebrată, dar care este mereu același, indiferent de epocă.
Poate că analiza mea ar avea nevoie de două exemple concrete, pentru a fi mai bine înțeleasă. Astfel, interiorul mecanic al unui ceas este un sistem de ordin fizico-matematic, întrucât fiecare element din el are aceeași mișcare, oricând și oriunde, pentru a face posibilă mișcarea constantă a întregului mecanism. În termeni tari, pot afirma că orice mecanism sistemic presupune mișcarea inerentă și continuu identică cu sine a elementelor care îl compun. Aceste elemente se relaționează matematic, foarte exact, deși, din ceea ce știu, nici un ceas nu este cu totul și cu totul exact. Altfel stau lucrurile în relația pe care eu, personal, o am cu poezia. Din experiență, am observat că această formă literară a creației umane are și ea niște reguli, deloc matematice. Poți scrie poezie dacă ai citit suficient de mult și ai asimilat câteva dintre regulile ei. Însă poezia nu se definește la acest nivel. De altfel, poezia, în ciuda faptului că are nevoie de reguli, nu se definește decât prin aceea că e gustată și, în unele cazuri (rare, e drept), trăită. Nu îi poți impune regulile tale, pentru simplul fapt că este o creație personală, supunându-se așadar unor reguli create personal de autorul ei. Pe de o parte, mecanismul exact al ceasului se supune unor reguli exacte, pe de altă parte, mecanismul subiectiv al poeziei se supune unor reguli subiective. Ambele mecanisme au o sursă de mișcare adecvată: cel dintâi un arc sau o baterie (deci ceva ce ține de științele exacte, ceva care nu se schimbă), cel de-al doilea, o minte cultivată și, dacă e să fie, o inimă care bate în ritmuri lirice.
Creștinismul nu are cum să fie o religie, pentru că, în cazul acesta, ar trebui să fim de acord cu existența unui noi formule literare, paradoxală prin caracterul antagonic al termenilor care o formează: poezia care se naște subiectiv, dar se trăiește obiectiv, adică o poezie matematică.
Sistemul religios ideal ar trebui să îmbine aceste două mecanisme: pe de o parte, Dumnezeu este mereu identic cu sine, El nu se schimbă, prin urmare sistemul ar trebui să fie același oricând și oriunde (realitatea obiectivă și obiectivantă, care adună într-însa conceptul teologic de dreptate divină); pe de altă parte, cel două porunci care definesc creștinismul promovează, ca punte de legătură între Dumnezeu și om, și om și om, dragostea (realitatea subiectivă și subiectivantă, care adună într-însa conceptul teologic de bunătate divină). Or, sentimentul iubirii nu este un element care ține strict de o regulă, nu este deci un element sistemic. Ritualul, în mod evident, nu ține cont de un astfel de element, întrucât celebrarea lui se face după reguli stricte. Existența lui, astăzi, nu mai este susținută nici de o viziune tradițională (practic foarte puțini dintre enoriași cunosc ceea ce se întâmplă în cadrul ritualului sau care este simbolistica lui, ca să nu mai vorbim de cine și cum l-a conceput), nici de o viziune mistică (monahismul nu are a face oricum cu lumea). În consecință, cred că e vorba mai degrabă de nevoia omului de a se integra într-un sistem social îmbrăcat cu haina religioasă a ritualului.
Din păcate, aceasta este percepția asupra creștinismului românesc de azi. Bisericile nu sunt altceva decât sisteme sociale care forțează iubirea prin sisteme de ritualuri, ambele fiind în continuă schimbare, după cum sunt și cei care le formează. Creștinismul nu are cum să fie o religie, pentru că, în cazul acesta, ar trebui să fim de acord cu existența unui noi formule literare, paradoxală prin caracterul antagonic al termenilor care o formează: poezia care se naște subiectiv, dar se trăiește obiectiv, adică o poezie matematică.
Nu cred că o astfel de poezie poate vorbi despre libertate. Și nu cred, din acest motiv, că religia este sau poate fi vreodată creștină. Marea istorie nu mi-a impus creștinismul sub forma unei religii, ci m-a făcut creștin rupându-mă de religie. Mi-a dăruit libertatea, înțeleasă exclusiv poetic, fără a pendula vreodată în matematic (fără a fi, așadar, mimetică). Deși sunt oameni care mă trag într-acolo cu putere. Sunt oameni care înțeleg a fi în Cristos doar matematic. Ei se numesc legaliști, sunt adepți ai legalismului, și au transformat creștinismul într-o religie.
(Image by cocoparisienne from Pixabay)
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU