Priviți la Răsărit

Într-o perioadă în care jurnaliștii vânători de senzațional ne aduceau în spațiul public știri despre pericole mai mult sau mai puțin reale și efectul de lupă aplicat la deviațiile lumii occidentale devenise un sport național, Armand Goșu a rămas vocea neobosită care ne atrăgea atenția asupra manevrelor fostului imperiu, îndemnându-ne să privim la Răsărit. Nu pentru a admira, nu pentru a detesta, nu pentru a ne panica – ci pentru a înțelege o realitate pe care, în mod eronat, aveam impresia că ne putem permite să o ignorăm. Azi, când s-a dovedit că Rusia este convinsă că se învecinează cu cine vrea ea – ca în bancul cu întrebarea profesorului de geografie – și că se apropie de granițele noastre, puțini experți ar putea fi mai potriviți pentru a ne explica faptele, orientându-ne prin potopul de știri false, decât omul care de aproape trei decenii o face cu pasiune, profesionalism și consecvență.
Armand Goșu a rămas vocea neobosită care ne atrăgea atenția asupra manevrelor fostului imperiu, îndemnându-ne să privim la Răsărit. Nu pentru a admira, nu pentru a detesta, nu pentru a ne panica – ci pentru a înțelege o realitate…
Cartea lui Armand Goșu, Rusia, o ecuație complicată: convorbiri cu Lucian Popescu, a fost publicată la Polirom în 2021, cu puțin timp înainte de invadarea Ucrainei de către Rusia, sub pretextul desfășurării unei „operațiuni militare speciale” de… eliberare – cum altfel? – de sub așa-zisa opresiune (neo)nazistă. Dar, departe de a fi depășită de evenimentele care s-au succedat cu mare repeziciune în ultimele săptămâni, cartea se dovedește chiar mai actuală decât se anticipase: ne oferă un context de înțelegere a faptelor prezente și a implicațiilor lor, și devine astfel o lectură obligatorie pentru oricine privește de acum cu interes sau cu teamă spre Răsărit.
Lucrarea adună în patru capitole interviurile realizate de istoricul Lucian Popescu, conținând reacțiile de moment ale autorului la evenimente care se întind pe perioada ultimilor cinci ani. În primul grupaj, ni se atrage atenția asupra realității deplorabile din România privind lipsa experților pe situația politică din Rusia: „Înainte să aperi din tranșee securitatea țării, trebuie s-o aperi printr-o cunoaștere a pericolelor care o amenință. De aici și necesitatea unui corp de experți” (p. 12). Pe de altă parte, notează autorul, „…politicienii români nu au nevoie de experți. Demnitarii români, dar și secretarii de stat, directorii de ministere nu au niciun respect pentru expertiza reală. Ei vor niște funcționari umili, care să îndeplinească un simplu ritual, să împacheteze birocratic o decizie politică luată fără niciun fel de analiză, pe bază de emoții, de umori personale” (p. 51). Afirmația aceasta îmi aduce aminte din nou de filmul la care fac aluzie în titlul articolului, Nu priviți în sus (2021), în care amenințarea reală ajunge să fie ignorată datorită disprețului arătat specialiștilor și a promovării unei agende care nu ține seama de realitate.
Cum luptă ei împotriva dușmanilor? Produc adevăruri alternative, investesc în fragilizarea regimurilor democratice, cenzură, control asupra trecutului, construirea unei realități false, amenințări.
Partea a doua, Agonia regimului Putin, mi-a confirmat ceea am citit de curând în Oamenii lui Putin (Catherine Belton, Litera, 2022), începând cu preluarea puterii de către serviciile secrete, succesoare ale KGB-ului, care sunt în simbioză cu structurile criminale din Rusia încă de pe vremea Uniunii Sovietice (p. 76). Oamenii aceștia au o viziune specifică asupra lumii, adoptată de o mare parte a populației țării: „ …ideea fundamentală a ofițerilor de intelligence este că Rusia e înconjurată de dușmani care vor s-o distrugă, să-i acapareze teritoriile și bogățiile. E o credință aproape mistică potrivit căreia ei au misiunea de a salva Sfânta Rusie” (p. 60). Cum luptă ei împotriva dușmanilor? Produc adevăruri alternative, investesc în fragilizarea regimurilor democratice, cenzură, control asupra trecutului, construirea unei realități false, amenințări. Autorul ilustrează aceste lucruri și aduce lămuriri binevenite despre Navalnîi, conflictul din Marea Azov, regimul din Bielorusia, criza petrolului și alte teme de actualitate la data interviului și lămuritoare pentru jocul făcut azi de țara care nu poate exista decât ca imperiu.
Partea a treia este despre Ucraina, cuprinzând perioada alegerilor prezidențiale și victoria actualului președinte, Volodimir Zelenski. Chiar dacă rolul lui a fost parțial modelat de cel al personajului principal din serialul În slujba poporului, președintele are o istorie diferită și nu este Vasea Goloborodka – așa că merită să citiți cartea, pentru a nu confunda lucrurile. Vă întrebați dacă Armand Goșu anticipase cele ce se petrec acum în Ucraina? „Să faci prognosticuri despre Ucraina e un sport extrem. Nu l-am practicat niciodată” , spune el cu umor. Observă însă felul în care viața politică a fost influențată decisiv de apariția acestui lider care s-a dovedit un politician de succes, precum și faptul că orice alegeri libere și corecte în Ucraina sunt o amenințare pentru Putin (p. 229).
Să faci prognosticuri despre Ucraina e un sport extrem. Nu l-am practicat niciodată.
(Armand Goșu)
Ultima parte este despre Republica Moldova, cu accent pe agonia și prăbușirea regimului Plahotniuc. Cele mai multe dintre lucrurile citite au fost informații noi pentru mine și mi-au confirmat clișeul potrivit căruia viața bate filmul. Povestea e și tristă, și comică, cu turnuri neașteptate, chiar dacă acum știm deja deznodământul și Maia Sandu face o impresie tot mai bună pe scena politică mondială. Despre implicarea României, nu avem vești prea bune: „ România nu are mereu o politică rațională față de Republica Moldova, ci una mai degrabă pavloviană” , scrie autorul, după care explică pentru generațiile tinere cine a fost Ivan Pavlov. Despre rolul nostru în influențarea politicii de peste Prut scrie lămuritor: „Legitimitatea noastră ar trebui dată de faptul că Vestul, în care includ și România, promovează valori și norme, nu persoane. Asta e frumusețea soft power-ului Uniunii Europene, care este o putere normativă” (p. 317).
Așa cum s-a subliniat la ceremonia de lansare a cărții de la librăria Cărturești, Armand Goșu vorbește bine limba rusă, urmărește zilnic evenimentele din mass-media rusească și are cunoștințe vaste despre istoria, cultura, politica internă și externă a Rusiei, precum și a țărilor din fostul imperiu sovietic. Pe deasupra – și eu cred că acest lucru este important – el scrie din perspectiva unui istoric român, direct, dar fără patimă, atent să nu-și depășească domeniul de expertiză. Iată cum răspunde atunci când i se cere un sfat: „Nu sunt consilier și nu dau sfaturi politicienilor. Eu doar încerc să explic publicului din România, pe baza informațiilor pe care le am și a unei experiențe de aproape 30 de ani în monitorizarea fostelor republici sovietice, evoluțiile din acest spațiu, nimic mai mult. Și o fac cât se poate de onest, ceea ce nu mă împiedică să greșesc” (p. 322).
…vedem că Rusia nu se învecinează, la urma urmei, cu cine vrea ea. Nu atâta vreme cât întâmpină opoziție.
Celor prea pătimași, autorul le amintește că lucrurile trebuie privite nuanțat, chiar și când vorbim de rolul statului vecin în destinul țării noastre: „ Să spui astăzi că Rusia a fost și este o amenințare perpetuă la adresa României e, din punct de vedere istoric, inexact. Sau că Rusia a jucat un rol eminamente negativ. E o prostie, nu poți să afirmi așa ceva” (p. 45). Cu toate că aduce critici dure regimului de la Kremlin, el îi admiră pe rușii care se dovedesc a fi adevărați patrioți, disidenți aventuroși și jurnaliștii de mare profesionalism și dedicare. Domnul Goșu scria undeva că își începe ziua de mulți ani cu căștile pe urechi ascultând Echo Moskvy și este un fan al postului de radio rusesc de 27 de ani. Post desființat acum câteva săptămâni.
- Vezi și alte articole din seria Război în Ucraina
Am locuit în Rusia pentru o perioadă de zece ani, m-am mutat acolo în 1999, an care a coincis cu învestirea lui Vladimir Putin ca prim-ministru, urmată la scurt timp de preluarea puterii ca președinte interimar și mai apoi, președinte ales. Este perioada în care urmăream cu mult interes ce se întâmplă pe scena politică și impactul acestor gesturi asupra instituțiilor și a omului de rând. Era perioada în care accesul la internet era limitat și, pe lângă ce puteam spicui din mass-media rusească, simțeam nevoia unor repere privitoare la ce se întâmplă în lume în general. Atunci m-am abonat, printre altele, la Revista 22 – pe care o primeam prin poștă și o citeam integral – iar primul articol pe care îl parcurgeam din ea era cel al domnului Armand Goșu. Și aceasta pentru că întotdeauna mi-a întărit convingerea că este bine informat și știe ce se întâmplă la Răsărit, este echilibrat și are darul de a aduce claritate acolo unde te pierzi în hățișul nuanțelor. Aceeași impresia am avut-o la citirea acestei cărți, un reper pentru cei care privim din nou, aproape obsedant, spre Răsărit. Și vedem că Rusia nu se învecinează, la urma urmei, cu cine vrea ea. Nu atâta vreme cât întâmpină opoziție.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
[…] Priviți la Răsărit […]
Paranoică viziunea serviciilor din Rusia. Poate așa-și justifică necesitatea de a exista, cheltuielile și lichidarea opoziției. Pe de altă parte paranoia pornește de la creier, nu de la mâini sau picioare. Deci să căutăm în tradiția paranoicilor ruși. Că au fost cândva. Sau ne uităm la Game of Thrones… valabil în istoria celor mai multe popoare.
Am sesizat prostia politicii românești încă din 1990: s-au tăiat exporturile spre URSS. Probabil că o politică în genul finlandizării ar fi fost mai benefică decât demonizarea absolută a Rusiei. S-ar fi putut merge poate până la retragerea Armatei XIV din Moldova fără existența Transnistriei ca enclavă. Similar cu retragerea trupelor sovietice pe vremea lui Dej. Dar asta e istorie…
Cât despre Ucraina, dacă îi ascult pe ruși (făcând abstracție de paranoia cu existența unui spațiul neutru de frica unui atac), le înțeleg raționamentele din punctul lor de vedere. Dar asta nu înseamnă neapărat că au dreptate. În plus, cred că ar fi avut mult mai mult de câștigat pe plan internațional mai ales, dacă și-ar fi canalizat eforturile în a convinge Ucraină prin fapte că Rusia este o țară prietenă nu dușmană. Cam ca în pilda samariteanului milostiv când cu întrebarea cine crezi că a fost aproapele celui căzut între tâlhari. Acum Rusia este tâlharul…