Prizonierii speranței – o carte despre oameni noi

600
0
Distribuie:

Cartea Prizonierii speranței, editată de Visky Ferenc jr și publicată, la a doua ediție, de Casa Cărții, este o culegere de mărturii ale mai multor creștini dedicați întemnițați pentru credința lor, în perioada regimului comunist din țara noastră (cei mai mulți dintre ei între anii 1958-1964). Dacă între cei treizeci și doi de martori selectați sunt și câțiva autori cunoscuți cititorului român, probabil că despre cei mai mulți nici măcar nu ați auzit. Dar poveștile lor se impun atenției noastre și editorul ne explică de ce, pornind de la un episod evocat foarte inspirat în „Cuvântul înainte” al cărții.

Între cei treizeci și doi se disting două grupuri: «lotul Betania» sau «betaniștii»… și grupul de baptiști arădeni români adunați în jurul lui Vasile Moisescu, acesta din urmă creștin după Evanghelie…

Este vorba despre o întâmplare din primăvara anului 1990, când în România au dat năvală sute de reporteri interesați de subiectul ororilor petrecute sub regimul dictatorial. Veniți la Salonta, unde fusese planificată una dintre întâlnirile menite să înregistreze experiențele tratamentului inuman suferit de preoți și credincioși în închisorile comuniste, jurnaliștii au plecat dezamăgiți. Și aceasta pentru că, în mărturiile lor, cei intervievați au început să vorbească cu predilecție despre Dumnezeu și felul în care El S-a dovedit credincios, i-a susținut și a intervenit pentru ei. Vânători de senzațional, ne spune Visky Ferenc jr, reporterii nu au înțeles că au trecut pe lângă „minuni ale lui Dumnezeu manifestate în viețile unor oameni minunați care, prin atitudinea și statornicia credinței lor, au declanșat schimbarea în țara noastră.”(p. 8) Au declanșat schimbarea? Ei? Poate vă sună exagerat, dar numai dacă încă nu ați citit cartea!

„Mă predau, dar nu lor”

Cine sunt oamenii a căror mărturie și trăire au avut un asemenea impact? După cum ne indică și titlul cărții, aceștia sunt prizonieri ai speranței și poveștile lor au valoare nu atât datorită experienței lor din închisorile gulagul comunist, cât datorită calității lor de oameni „predați”, care știu cui aparțin și pe cine slujesc. „Mă predau, dar nu lor, ci Împăratului împăraților acestui pământ” – își spune Visky Ferenc sr în momentul în care este împins în „mașina morții” între doi securiști (322). „Robul lui Dumnezeu cu roaba pușcăriei”, sunt vorbele aruncate lor cu ironie de către un locotenent care îi privește muncind din greu cu roabe, cazmale și lopeți, înfometați și tremurând de frig (33). Dar probabil nu realizase că, într-o lume în care toți oamenii sunt robi, numai robii Domnului sunt cu adevărat liberi. Chiar și atunci când se chinuie cu roabele pușcăriei.

Selectarea faptelor relatate de fiecare martor poartă în sine un mesaj clar despre identitatea și parcursul lui (în câteva cazuri, aflăm despre experiențele lor de la rudele apropiate sau chiar de la prieteni, dar relatările acestea au o valoare la fel de mare, prin perspectiva oferită). Poate că mulți nu veți afla lucruri noi despre condițiile de detenție, despre caznele la care au fost supuși prizonierii sau despre călăii lor (deși ele abundă în textul nostru și amintesc dureros de experiențele din Arhipelagul Gulag, de „experimentul Pitești” și de cele întâmplate la Auschwitz)[1]. Dar sigur veți ajunge să cunoașteți oameni noi – nu produse ale unui regim opresiv[2], ci ale înnoirii Duhului[3] – curățiți și desăvârșiți în cuptorul suferinței, adevărate călăuze pregătite nouă de Dumnezeu pe calea vieții de credință.

Fiecăruia dintre ei i s-a oferit, la un moment dat… alternativa unei căi ușoare, fie prin colaborarea cu securitatea, fie prin angajamentul de a-și practica credința numai între limitele strict trasate de autorități. Dar pentru ei, acestea nu erau alternative acceptabile.

Lista martorilor conține o selecție și nu se vrea completă. Editorul ni-i prezintă în ordine alfabetică și nu ne oferă vreun criteriu pe baza cărora au fost aleși aceștia și nu alții. Cu toate acestea, textul ne dezvăluie că toți cei incluși în volum au făcut parte dintre cunoscuții lui Visky Ferenc sr și ai soției sale, Visky Julianna Irén, fie că este vorba de grupul de reformați maghiari din care făcea parte, fie de alți credincioși pe care ajunge să-i cunoască în închisoare. Versiunea originală, în limba maghiară, fusese publicată în 2002, înainte de decesul celor doi, părinții editorului, cărora Francisc le și mulțumește pentru dragostea și sprijinul lor în elaborarea cărții.

Între cei treizeci și doi se disting două grupuri: „lotul Betania” sau „betaniștii” (chiar dacă unii nu se asociau cu Uniunea reformaților maghiari desființată de regim, ci doar cu mișcarea de trezire spirituală) și grupul de baptiști arădeni români adunați în jurul lui Vasile Moisescu, acesta din urmă creștin după Evanghelie (au fost arestați în total doisprezece oameni, dar în carte nu avem decât poveștile a nouă dintre ei). Doi dintre martorii noștri sunt cumnați, avem un tată și un fiu, arestați în același lot. În listă găsim și patru femei, la care am putea-o adăuga pe a cincea, Sabina Wurmbrand, despre care aflăm în capitolul dedicat soțului ei, bine-cunoscutul Richard Wurmbrand. Pe lângă grupurile amintite, avem și oameni de alte confesiuni și naționalități, dar dacă nu ni s-ar oferi aceste date și nu am ghici apartenența lor etnică din numele pe care-l poartă, am spune că este vorba de credincioși aparținând aceleiași tradiții. Ei își spun frați iar noi, cei care împărtășim aceleași credințe și valori, îi percepem ca fiind „de-ai noștri”.

No photo description available.

Mária (Márika) Deme – sau Nénjuka, probabil prin 2003

„Lupii s-au temut de miei”

Toți credincioșii prezentați în carte mărturisesc că au fost întemnițați (sau deportați, în cazul lui Visky Julianna Irén și a femeii care o însoțește de bună-voie într-un lagăr din Bărăgan, Deme Mária[4]) pentru credința lor, pentru Numele lui Isus Cristos, deși în mod oficial au fost condamnați la ani grei (până la 22 de ani) pentru acuzații ce vizau fapte care subminau experimentul social comunist, formulate în diferite feluri: uneltire împotriva orânduirii sociale și a statului, propagandă religioasă, apartenența la o organizație mistico-religioasă care urmărește răsturnarea regimului, lupta ideologică împotriva culturii socialiste și a ideologiei marxist-leniniste. Au fost aceste acuzații false sau exagerate? Și da, și nu.

Pe de-o parte, oamenii de care vorbim urmăreau lărgirea Împărăției lui Dumnezeu, nicidecum schimbarea unui regim politic.[5] Înainte de arestare, mulți dintre ei au cunoscut prea puține lucruri despre ideologia comunistă, dar pur și simplu nu se puteau supune cerințelor autorităților, pentru că acest lucru ar fi însemnat neascultare față de Dumnezeu. Talantul primit nu poate fi ascuns și porunca de a spune altora despre Cristos nu poate fi ignorată nici sub amenințarea cu moarte, nu-i așa? Fiecăruia dintre ei i s-a oferit, la un moment dat (fie înainte de întemnițare, fie după), alternativa unei căi ușoare, fie prin colaborarea cu securitatea, fie prin angajamentul de a-și practica credința numai între limitele strict trasate de autorități. Dar pentru ei, acestea nu erau alternative acceptabile.

Unii declară că motivul adevărat al arestării trebuie să fi fost intimidarea credincioșilor pentru a nu mai participa la viața religioasă, alții spun că pur și simplu se urmărea exterminarea lor.

Pe de altă parte, exemplul și lucrarea acestor oameni – fie că este vorba de propovăduirea din închisoare sau din afara ei, de rugăciuni sau de slujirea aproapelui – au făcut imposibilă înrobirea completă a unei întregi națiuni și au lărgit fisurile datorită cărora imperiul răului s-a prăbușit în cele din urmă. Ei au privit dincolo de ceea ce se vede și s-au înrolat în bătălia spirituală, cu armele luminii.[6] Traian Ban povestește: „La întrebarea avocatului meu, adresată completului de judecată: «Prin ce mijloace au încercat acești acuzați să răstoarne guvernul?», procurorul a răspuns: «Prin rugăciuni»” (21). Cum se face că niște atei se tem de rugăciuni?

Unii declară că motivul adevărat al arestării trebuie să fi fost intimidarea credincioșilor pentru a nu mai participa la viața religioasă, alții spun că pur și simplu se urmărea exterminarea lor. „Ne-a spus-o deschis comandantul coloniei: «Ce, credeți că v-am adus aici la pension? V-am adus aici ca să vă exterminăm»” –povestește Simion Moț (240). „Lupii s-au temut de miei”, afirmă Dumitru Harap, în încercarea de a găsi rațiunea condamnării lor drastice și severe (74). Fără îndoială că s-au temut și fără îndoială că pe bună dreptate. Mieii lui Dumnezeu sunt trimiși de El și biruința lor este garantată, chiar dacă obținută prin suferință și jertfa de sine.

„Numai harul Tău mă ține”

În relatările lor, eroii acestei cărți își mărturisesc slăbiciunile, îndoielile, temerile, deznădejdea. „Omenește, cu puterea mea n-aș fi rezistat la nimic căci sunt fricos și slab”, mărturisește Simion Moț (233). „În închisoare, nevoia mea de frați era și mai accentuată. Ei mă ocroteau și de mine însumi, deoarece omul este un mare pericol pentru sine”, scrie, ca un fin cunoscător al sufletului, Visky Ferenc sr, iar Karczagi Sándor vorbește despre monstrul care există în noi toți în stare latentă. Deși rămâne nepomenită între cântările compuse de el în perioada de detenție, cântarea lui Nicolae Moldoveanu, „Numai harul”, răsună ca un refren în fundal după fiecare mărturie.[7] Numai harul i-a ținut pe ei, numai harul ne ține și pe noi.

În închisoare, nevoia mea de frați era și mai accentuată. Ei mă ocroteau și de mine însumi, deoarece omul este un mare pericol pentru sine. (Visky Ferenc)

De o frumusețe aparte este dialogul cu Dumnezeu dezvoltat de acești oameni care văd peste tot semne ale prezenței Lui. „Realizez că El m-a susținut chiar și atunci când am crezut că m-a lăsat să cad. Îmi dau seama că El mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însumi. Când i-am spus: «Nu mai pot, s-a sfârșit!», El mi-a răspuns: «Cum să nu mai poți?» El a avut dreptate” – povestește Karczagi Sándor (113). „«Doamne… Înnebunesc de durere.» «Ce faci?», m-a întrebat Domnul. «Cum ți-am dat drumul de acasă? Nu ți-am promis că vă voi da un Mângâietor? Tu de cine asculți?»” – scrie Szilágyi Sándor despre luptele sale și felul în care a fost întărit de Dumnezeu (283).

„Ce-a mai gravă problemă care m-a frământat în momentul arestării mele era: ce voi face eu fără Sfânta Scriptură?” – mărturisește Szőke László, și nu e singurul care la început avea această temere. „Tocmai de aceea v-am adus aici, ca să uitați de Biblie”, îi spune agentul securității lui Lőrincz János. Aflăm însă din relatările lor că „citeau” Biblia, fiecare recitând pasajele pe care le memorase și completându-se unii pe alții. Pe lângă aceasta, Visky Ferenc sr povestește că, atunci când deținuților li s-a oferit dreptul să împrumute cărți din biblioteca închisorii, ei au făcut-o cu bucurie, pentru că au găsit citate biblice chiar în cărțile literaturii ateiste blasfematoare (344). Kisvárda Magdolna ne spune că la toaletă, în loc de hârtie, primeau ziare greco-catolice care conțineau multe citate biblice și prin care avea ocazia să se încarce sufletește (126). Fascinant felul în care Dumnezeu preschimbă un rău în bine și se folosește de faptele celor nelegiuiți pentru a-și proslăvi Numele![8]

Inedită mi-a părut povestea lui Gheorghe (Aron) Mladin care, copleșit de întristare, ia într-o zi o carte de la bibliotecă. Nu-și mai amintește nici autorul și nici titlul cărții, dar știe că, uitându-se la primele și apoi la ultima pagină, a dat de versetele din Ioan 12:24-25: „Dacă grăuntele de grâu, care a căzut în pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine își iubește viața o va pierde; cine și-o pierde pentru Mine o va câștiga”[9] (202). Un lucru este dincolo de orice îndoială: oamenii despre care vorbim nu și-au iubit viața și au ales să și-o piardă pentru Cristos; și de aceea au adus multă roadă.

„Domnul își adună poporul Său”

Aflăm însă din relatările lor că «citeau» Biblia, fiecare recitând pasajele pe care le memorase și completându-se unii pe alții.

„Domnul își adună poporul Său”, spune Richard Wurmbrand când este aruncat în celula în care fuseseră adunați toți preoții și călugării, pentru a preveni contaminarea celorlalți cu „epidemia” credinței (328). „Niciodată nu s-ar fi putut ivi o ocazie mai prielnică” pentru formarea unui ecumenism real, sfânt, ne spune Visky Ferenc sr. Și tot el, dezamăgit: „Din păcate, ecumenismul biblic nu s-a înfăptuit în realitate nici în mizeria închisorii. Preoții diferitelor confesiuni au preferat să se retragă fiecare în «ghetoul» lui restrâns, național și confesional, n-am fost în stare să ne rugăm împreună nici măcar Tatăl nostru” (330).

Pe de altă parte, părăsit și condamnat de conducătorii și episcopii colaboraționiști ai comunității de care aparținea, Visky se simte chiar foarte apropiat de câțiva dintre oamenii credincioși care i-au împărtășit soarta: „În locul fraților smulși de lângă mine am primit în dar vreo 25 de frați credincioși români”, între care sunt membri de diferite confesiuni (328). Apoi, relația pe care o dezvoltă cu evreul Richard Wurmbrand (greu de încadrat confesional, chiar dacă era oficial luteran) este de o frumusețe aparte, atribuindu-și unul altuia faptele bune de care s-au bucurat în perioada detenției și dezvăluind o dragoste frățească excepțională și cu adevărat dumnezeiască.

Și alții povestesc atât despre certurile iscate pe motive religioase, cât și despre frumusețea părtășiei. Karczagi Sándor scrie: „Am fost dintotdeauna deschis înspre o biserică universală, dar, în timpul anilor petrecuți în închisoare, am experimentat cu adevărat părtășia cu frații de alte religii. A fost ceva minunat, n-am să uit niciodată” (112). Și tot el ne spune cum de s-a ajuns la o înțelegere: „calea care duce spre communio nu am nivelat-o prin intermediul unor discuții, tratative diplomatice, zicând: mai lăsăm și noi din dogmele noastre, dacă lăsați și voi din ale voastre, ci prin distrugerea denivelărilor din sufletele oamenilor, prin înțelegere reciprocă și înnoirea comunității” (113). „Am cunoscut puterea de întărire a comunității și mi-am dat seama că Biserica s-a dovedit a fi mult mai catolică și mai ecumenică decât mi-am imaginat eu vreodată” – declară tot el (113). Și o afirmație foarte profundă, la care merită să medităm: „Mi-am dat seama că toți cei care au intrat în contact cu Cristos, indiferent de religia și cultura din care provin, Îl recunosc în personalitatea celuilalt pe Cristos” (112).

Deși suferințele mele și ale celor mai mulți dintre noi nu pot fi puse alături de cele îndurate de acești oameni, lecțiile lor ne pot îmbogăți nespus și ne pot transforma încercările de fiecare zi, de care niciunul nu este scutit.

Despre imposibilitatea realizării unui ecumenism impus din afară, forțat și nivelator ne spune Lőrincz János: „Odată i-am povestit unui student șvab naufragiat printre noi ce mi-a spus pe vremuri Bihari în legătură cu multitudinea confesiunilor. Părerea lui era că toți credincioșii, de toate nuanțele, ar trebui închiși într-o sală imensă, aprovizionați cu mâncare și apă și ținuți acolo până vor sfârși să cadă de acord în toate privințele. Szepesi Horst, student german, a fost de părere că acest lucru nu s-ar realiza nici într-o mie de ani. Însă ideea lui Bihari reflecta cu fidelitate strădania utopică de omogenizare a comuniștilor. În practica lor nu se respecta deloc motto-ul «înflorească orice floare»” (172). Dar cartea este fără îndoială o mărturie a faptului că, respectând diferențele de gândire și înțelege a Scripturii, oamenii noi se recunosc între ei și nimic nu poate împiedica părtășia autentică care se creează prin prezența Celui care a promis că va coborî în mijlocul celor adunați în Numele Lui. Adunați în celula închisorii sau oriunde altundeva.[10] Adunați să-și împărtășească experiențele trăirii cu Dumnezeu și să-I laude Numele.

„Om al durerii și obișnuit cu suferința”

Și pentru că cei treizeci și doi de martori au fost așezați în ordine alfabetică, cuprinsul mi-a părut de la bun început un fel de catalog, iar cartea un dosar cuprinzând extemporalele lor, în care fiecare a notat în scris lecțiile suferinței. Iată că Isus, „Om al durerii și obișnuit cu suferința”, ne învață nu „de ce suferă cel neprihănit”, ci ce face cel neprihănit când suferă. Și el nu fuge (mulți dintre ei au acceptat încă de la început închisoarea și lanțurile cu bucurie, chiar au mărturisit că ar fi gata să se întoarcă în închisoare dacă Dumnezeu ar avea nevoie de ei acolo), nu se plânge (chiar dacă are episoade de disperare), intră într-un dialog activ cu Dumnezeu[11], caută sprijinul fraților, postește, acceptă să fie modelat și curățit prin suferințele îndurate, se agață de suveranitatea, înțelepciunea și harul lui Dumnezeu.

În ce mă privește, un amănunt din poza Juliannei Visky și apoi un altul din povestea ei m-au făcut să mă identific dureros cu femeia aceasta care, așa după cum mărturisește, a avut lupta ei de la vadul Iaboc (353). Deși suferințele mele și ale celor mai mulți dintre noi nu pot fi puse alături de cele îndurate de acești oameni, lecțiile lor ne pot îmbogăți nespus și ne pot transforma încercările de fiecare zi, de care niciunul nu este scutit.

Voi încheia cu mărturia lui Simion Moț, care ne povestește cum gardienii s-au căznit să-i taie lanțurile de la picioare, umplându-l de sânge: „Dar un lucru minunat s-a întâmplat: atât timp cât a bătut cu ciocanul pe fluiere și în alte părți sensibile, n-am simțit nicio durere, că altfel nu știu ce aș fi făcut. Atunci am înțeles cântarea lui Niculiță: «Nu sunt dureri mai mari ca harul». Dumnezeu îți dă întâi har, și apoi suferință ca să rabzi.” Iată că avem și muzica de fundal pentru atunci când trecem prin valea plângerii: „Numai harul, numai harul”.

Visky Ferenc jr (ed.), Prizonierii speranței, trad. Claudia Birea, Visky Ferenc jr, ed. a II-a, Oradea, Casa Cărții, 2019, 386 p.

(În prima imagine: Ferenc Visky și Antal Papp. Fotografiile au fost preluate din arhiva paginii Ferenc Visky și sunt folosite cu permisiune.)

[1] Teodor Băbuț povestește că un evreu scăpat de la Auschwitz îi mărturisise că îi era mai greu în închisoarea din România: „Cei de la Auschwitz te-au băgat în camera de gazare, dar ăștia fac cu tine ca pisica cu șoarecele; le place să te vadă că mori de zece ori, nu o dată” (p. 31).

[2] „Comunismul a promovat o nouă concepție asupra existenței umane (societate, economie, psihologie socială și individuală, artă). Potrivit acestei viziuni, crearea Omului Nou era scopul suprem al acțiunii politice.” – Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie: Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, Humanitas, București, 2013, p.254. Oare am putea spune că oamenii noi făuriți de comunism sunt călăii?

[3] În contextul discuției despre „schimbarea subiectului”, Patapievici argumentează frumos că numai întruparea lui Cristos și recăpătarea trupurilor la Judecata de Apoi este temeiul ontologic al ivirii omului nou. Și este vorba nu atât de transformare morală, cât una de statut ontologic, prin care „cel eliberat în viață își schimbă radical modul de a fi în lume, în ciuda fenomenalității sale, care continuă a fi contiguă cu a noastră.” – H. R. Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, Nemira, București, 1996, p.75. Astfel de oameni noi ne sunt prezentați în cartea de față.

[4] O femeie extraordinară care a rămas alături de familia Visky până la sfârșitul vieții ei.

[5] În cartea Isus pe care nu L-am cunoscut, Philip Yancey scrie despre natura Împărăției lui Dumnezeu, care „avansează încet, neostentativ, ca o forță invadatoare secretă care operează în interiorul împărățiilor conduse de Satan.” Cu toate acestea, ea este o forță care nu poate fi învinsă: „Dacă porțile iadului nu pot birui biserica, scena politică actuală chiar că nu constituie o amenințare serioasă.” – Kerigma, Oradea, 2006, p. 242f. Este ceea ce au înțeles și eroii noștri, care au știut foarte bine care le este misiunea și cum trebuie îndeplinită ea.

[6] Mai târziu, Richard Wurmbrand va scrie o carte, A fost Karl Marx un adept satanist: Studiu documentar (republicată în 2021 de Misiunea Creștină Richard Wurmbrand din București), în care va arăta că, dincolo de declarații și lozinci, mai mulți dintre liderii comuniști nu erau deloc atei, ci sataniști, și că erau antrenați într-o luptă demonică împotriva distrugerii credinței creștine și a omului, cu tot ce are el mai sfânt.

[7] Visky Ferenc sr povestește cum, stând de vorbă cu unul dintre episcopii reformați, acesta îi mărturisește că nu are puterea suficientă să se țină de ceea ce înțelege că este calea dreaptă. „Nici eu nu sunt erou, îi spune Visky, dar vom primi zilnic harul necesar” (321). Oare nu cumva încrederea aceasta este secretul neclintirii lor?

[8] În Patria mea era un sâmbure de măr, Herta Muller povestește: „La școala la care am predat înaintea plecării mele din țară elevii trebuiau să taie ziarele în bucăți de mărimea unei palme. La atâtea laude aduse Partidului și cult al personalității câte existau în manualele școlare, ar fi fost dezastruos, ba chiar antistatal dacă poza lui Ceaușescu ar fi fost degradată ajungând hârtie de closet. Elevii responsabili cu hârtia de closet trebuiau deci să examineze ziarele cu cea mai mare atenție și să le taie astfel încât nici o parte de corp a lui Ceaușescu să nu se nimerească la closet – nu doar fața, dar nici vreo ureche sau un crac de pantalon sau pantof. Toată această chestiune cu tăiatul hârtiei de closet era delicată, însă inevitabilă din moment ce de ani încoace nicăieri în țară nu mai găseai de cumpărat hârtie igienică.” – Humanitas, București, 2017, p. 49-50. Evident că, în casele lor, oamenii nu aveau asemenea rețineri și nu decupau din ziar pozele dictatorului. Iată cum, printr-o ironie a sorții, textele și imaginile „sacre” ale profanatorilor ajung să împărtășească aceeași soartă cu cea a publicațiilor creștine.

[9] Nu vă pot spune cu siguranță despre ce carte este vorba, dar am o bănuială că este romanul Frații Karamazov, de Feodor Dostoievski, căci versetele acestea constituie motto-ul cărții. Deși creștin, lucrările scriitorului rus nu au putut fi scoase din circulație și ele se studiau la școală în spațiul sovietic. Și nu pot să nu mă gândesc că romanul mai sus amintit conține celebrul poem „Marele Inchizitor”, în care Cristos este Arestatul care alege calea suferinței.

[10]„Când încercam să ne spunem reciproc versetele pe care ni le insufla Duhul Sfânt, primeam o porție de bătaie, iar gardienii ne spuneau că închisoarea nu este biserică. Dar, prin prezența lui Isus, pentru noi chiar și închisoarea era biserică.” – ne spune Püsők Miklós jr, p. 177.

[11] Papp Antal ne povestește foarte frumos cum, după ce se ceartă cu Dumnezeu, „n-am mai suportat privirea Lui” (263).

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Dana Sisoeva

Lasa un comentariu