Putem vorbi despre persecuția creștinilor în Occident?

Distribuie:

În urmă cu câteva luni am participat la lansarea cărții: Mărturii încrucișate – Teodor Baconschi în dialog cu Răzvan Bucuroiu, unde domnul Baconschi răspunde mai tânărului său interlocutor printr-o afirmație care m-a mirat: „Nu ne persecută nimeni! Ne persecută mediocritatea noastră duhovnicească”. M-a surprins această afirmație pentru că aproape zilnic sunt expus la discursuri apocaliptice despre cum este alungat creștinismul din școli și universități, cum reușește comunitatea LGBTQ să-și impună agenda asupra tuturor temelor importante, cum ne cotropesc hoardele de africani, sirieni și, în general, neoccidentali și, cum, în final, își impun valorile. M-am mirat că fostul Ministru de Externe și Ambasador la Paris, Lisabona și Vatican poate fi atât de „neatent” la realitățile spiritual politice ale Europei. Este creștinismul persecutat în Europa? Sunt aruncați creștinii în închisori pentru credința lor? Își pierd locurile de muncă? Sunt puși să aleagă între credința lor „strămoșească” și o nouă ordine mondială profund progresistă și anticreștină? Sau este acest scenariu unul iminent?

Ce este, până la urmă, persecuția? Scott Rempell este de părere că o definiție corectă a persecuției trebuie să se bazeze pe trei stâlpi fundamentali: dauna produsă, gravitatea acțiunii și legitimitatea încălcată. Persecuția nu este un termen inventat doar în contextul creștinismului. Prigoana sau persecuția există de când există umanitatea. Cei puternici, cei cu privilegii, cei mulți puteau să recurgă la persecuție fie pentru a da o lecție, fie ca să extermine o comunitate aflată în dezavantaj numeric sau într-o poziție inferioară a raportului de forțe. Motivele persecuției, de asemenea, pot fi politice, ideologice/religioase, etnice. Astfel avem popoare care de-a lungul istoriei au cunoscut prigoana, iar cel mai notoriu exemplu este cel al poporului evreu. Nu cunosc alt popor care în întreaga sa istorie să aibă atât de multe episoade în care să fi experimentat încercarea de-a fi exterminat.

Nu mai este nicio surpriză că biserica nu mai are privilegiile pe care le avea cu zeci de ani în urmă.

Un alt timp de prigoană este cea ideologică. Comunismul a adus cu sine ura de de clasă îndreptată împotriva unor întregi categorii sociale. Chiaburii, boierii și intelectualii s-au trezit dezmoșteniți doar pentru vina de-a nu fi săraci, needucați sau din familii simple. Nu trebuie să ne ducem în Siberia, căci România anilor 50 și 60 ne oferă un trist pomelnic al celor persecutați pentru vina de-a fi altfel. „Fenomenul Pitești”, cărțile lui Paul Goma, Ioan Ioanid, Wurmbrand sunt doar câteva mărturii care atestă felul în care arată o astfel de persecuție.

Prigoana actuală din Coreea de Nord se bazează pe ceea ce Kim Ir-sen, fondatorul partidului comunist nord coreean, numea Ideea Juche. Independența politică, economică și militară față de China și URSS. Această „idee” însă s-a transformat curând în ideologie națională, iar conducătorul într-un semizeu. Creștinismul sau orice formă religioasă a fost respinsă și aspru pedepsită. Sute și mii de mărturii vorbesc despre lagărele de concentrare, de înfometări, de crime teribile pentru simplul motiv de-a nu te supune „divinei” idei Juche sau pentru vina de-a fi creștin. Avem mărturii și în limba română (vezi Yeonmi Park, Drumul catre libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord, Polirom, 2015).

Acestea sunt contextele în care putem vorbi literalmente și de persecuție religioasă. Bisericile sunt închise sau demolate – vă rog citiți Arhipelagul Gulag de Soljenițîn sau mai recenta Vremuri Second Hand a Svetlanei Alexievici – preoții sau păstorii sunt băgați în închisori, enoriașii sunt intimidați, interogați sau cei mai gălăgioși, asasinați. Propun ca războaiele religioase de azi și de ieri să le lăsăm pentru o altă discuție, mai detaliată, fiindcă nu mi-am stabilit ca obiectiv să analizez situația creștinismului global.

Există promotori ai panicii, chiar lideri creștini care întrețin obsesia cum că în mod constant creștinii sunt atacați, huliți, urâți, nedreptățiți.

Este, așadar, creștinul occidental, creștinul din USA, Canada, Anglia, Franța sau Germania – din Occidentul „creștin” – supus unor persecuții în adevăratul sens al cuvântului? Cu siguranță că pot fi aduse exemple de cofetari, profesori, preoți târâți în judecată pentru refuzul de-a oferi servicii unor minorități, dar sunt aceste exemple (incontestabil reale) reprezentative pentru întreaga societate? Sigur că avem execuții talibane sau atentate în importantele capitale europene, dar sunt ele expresia unei majorități și a unui demers organizat, concertat și sistematic? Nu cumva vorbim mai degrabă de hărțuire, de pierderea unor privilegii sau de acte izolate de vandalism?

O întrebare mai bună este: care ar trebui să fie rolul creștinului într-un occident postcreștin? Nu mai este nicio surpriză că biserica nu mai are privilegiile pe care le avea cu zeci de ani în urmă. Nu mai joacă același rol pe care îl juca în satul românesc, de pildă. Știm bine că preotul și biserica funcționau ca educatori și formatori de minți și suflete – atât cât se putea. Satele se formau în jurul bisericilor, în timp ce azi mall-ul și clubul joacă acest rol (după cum demonstrează James K.A. Smith, în cartea You are what you love, unde vorbește și despre rolul liturgic al mall-ului, un spațiu formativ, un templu modern în care individul se închină noilor idoli).

Deci, este creștinul chemat să lupte pentru a recâștiga statutul de privilegiat în stat sau pentru a-și trăi lumina acolo unde l-au dus Dumnezeu și istoria? Nu cumva adevărata problemă constă tocmai în această mediocritate (ca să nu folosim un termen mai dur) duhovnicească ce ne paralizează sub aspect faptic? Nu am avea mai mult succes dacă ne-am consuma energia în a ne sluji comunitățile în care ne aflăm? Nu am fi imitatorii Lui Hristos refuzând să ducem cruciade cu arme politice, ci iubindu-ne dușmanii chiar și atunci când ne afirmăm cu fermitate convingerile? Chiar și atunci când costul acestor convingeri ar însemna închisoare sau chiar moarte?

Cred că doar Hristos care a murit pentru dușmanii Lui este cel care va vindeca o lume bolnavă și flămândă după adevăr.

Dar de ce mă iau până la urmă de o chestiune care ține mai mult de semantică? Este oare atât de important că în loc de prigoană sau persecuție avem, de fapt, hărțuire? Ei bine, contează! Există promotori ai panicii, chiar lideri creștini care întrețin obsesia cum că în mod constant creștinii sunt atacați, huliți, urâți, nedreptățiți. O promisiune neobosită că va urma prigoana, o tensiune hrănită constant. Odată ce oamenii au fost convinși ca este un război, că occidentul e pe moarte și că creștinii sunt prigoniți, li se poate spune că creștinii trebuie să fie capabili să răspundă cu aceeași monedă, ei trebuie să sfărâme capul fiarei, să fie suficient de abili să dea ultima replică. Odată adusă această tensiune între creștini, odată convinși că lupta lor este pe viață și pe moarte, că majoritatea creștină este sub asediu total, atunci le poți cere orice. Nu este asta o tehnică eficientă de manipulare a maselor? Nu poți justifica orice odată ajunși în acest punct?

Îmi cer iertare, deși eu însumi mă declar conservator, nu înțeleg să lupt în acest fel. Nu așa învăț de la Hristos. Cred că doar Hristos care a murit pentru dușmanii Lui este cel care va vindeca o lume bolnavă și flămândă după adevăr. Vreau să copiez și să promovez un astfel de model.

Distribuie:
Lucian Bălănescu

Lasa un comentariu