Puterile mărturisitoare ale speranței

14 February 2021

„Non, je ne regrette rien
Car ma vie, car mes joies
Aujourd’hui, ça commence avec toi”

Edith Piaf, „Non, je ne regrette rien”

Introducere

Prin relația ei cu viitorul, speranța este o virtute temporală și temporară, fapt care în loc să-i reducă din importanță, o face cu atât mai urgentă.

M-am apucat de scris cu speranța că voi reuși să termin textul la timp și că voi descoperi ceva folositor atât pentru mine, cât și pentru alții. Depășind cu mult termenul de predare, m-am resemnat cu gândul că voi reuși să finalizez acest proiect cu altă ocazie. Dar faptul că în cele din urmă am reușit să dau o formă, fie și provizorie, unor gânduri legate de natura speranței se datorează și înțelegerii discrete și, aș îndrăzni să spun, speranței domnului Teofil Stanciu: ajutorul și timpul suplimentar de care m-am bucurat prin această atitudine înțelegătoare au orientat, după cum se va vedea în continuare, abordarea speranței pe care o propun în aceste rânduri. La capătul proiectului și din cauza deznodământului fericit, mi se pare că am înțeles mai bine în special două lucruri despre speranță știute de altfel de toată lumea. Și anume, mi-am propus să subliniez natura apologetică a speranței, adică a felului în care reflexul înnăscut al speranței ne permite să subliniem și să valorificăm teologic a) nevoia omului de ajutor pe care acesta o afirmă prin fiecare manifestare a speranței; și b) așteptarea unui deznodământ fericit care să vindece un timp vulnerabil în sine prin amenințarea inevitabilă a morții.

Speranța în ajutorul altuia

Nu toți oamenii iubesc, puțini oameni cred, însă cu toții speră.

Nevoia omului de ajutor îl păstrează pe acesta într-o deschidere fundamentală. Această deschidere ne ajută să semnalăm posibilitatea prezenței unei persoane aflate sau venite chiar în această deschidere cu scopul precis de a-l ajuta pe om într-un mod infinit superior puterii lui de a spera sau crede că ar putea fi ajutat. Recunoașterea existenței unei asemenea persoane face posibilă totodată ancorarea și asigurarea speranței în relația care-i este proprie, cu celelalte virtuți teologale, credința și iubirea. Speranța omului întâlnește astfel iubirea lui Dumnezeu și îi descoperă omului propria lui iubire și credință. Totodată, prin relația ei cu viitorul, speranța este o virtute temporală și temporară, fapt care, în loc să-i reducă din importanță, o face cu atât mai urgentă. Mărturisind vrând-nevrând un ajutor inexplicabil, așteptând în mod curajos adeseori împotriva evidențelor și a rațiunii un happy-end, speranța este dătătoare de speranță. Nu toți oamenii iubesc, puțini oameni cred, însă cu toții speră. Este sarcina creștinilor să lumineze, prin credința lor, Chipul acestei speranțe și, prin iubirea lor, prezența Lui printre noi. Consider că înțelegerea apologetică a mărturiei adusă de orice manifestare a speranței ne poate ajuta în efortul nostru de mărturisire a credinței într-o lume căreia nu i-a mai rămas decât speranța. Când Apostolul Pavel spune că „dragostea nu cade niciodată” și că toate puterile sufletului și minții vor avea un sfârșit (I Cor. 13) el se referă la timpul inaugurat prin venirea a ceea ce e desăvârșit. Deocamdată, suntem într-un moment al istoriei potrivnic împlinirii și desăvârșirii. Un moment când dragostea și credința par că slăbesc de la o zi la alta. Tocmai de aceea speranța oarbă trebuie ajutată de speranța creștină văzătoare, profetică.

Credința și nădejdea biruiesc lumea doar în măsura în care se hrănesc dintr-o iubire mai presus de lume, dar slăbesc sau cad odată cu o iubire care nu se mai hrănește din izvorul care-i este propriu.

„Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” ne spune Apostolul Pavel (I Cor. 13, 13) Speranța este un sentiment, o funcție a sufletului, precum credința și dragostea. Ceea ce le distinge pe acestea trei de restul afectelor omenești precum frica sau mânia ține de relația lor cu un obiect veșnic care poate realiza și susține o relație eternă cu noi. Cele trei „rămân” nu pentru că reprezintă niște sentimente superioare, ci pentru că au un obiect superior în mod absolut, un Dumnezeu personal care este iubire (I Ioan 4, 8; 16). Acest fapt le face în același timp invulnerabile și vulnerabile: credința și nădejdea biruiesc lumea doar în măsura în care se hrănesc dintr-o iubire mai presus de lume, dar slăbesc sau cad odată cu o iubire care nu se mai hrănește din izvorul care-i este propriu.

Cele trei virtuți nu pot rezista decât împreună. Ele nu ne pot face să creștem în relație cu cel în care credem, nădăjduim și pe care-l iubim decât împletite. Ele reușesc acest lucru doar în măsura în care se hrănesc din și sunt întemeiate pe ceea ce este „mai mare” între ele, pe dragoste. La rândul ei, dragostea care nu-și descoperă în destinatarul ei izvorul propriu, care nu sfârșește niciodată, va cădea inevitabil, stricând odată cu sine nădejdea și credința. A vorbi în sens creștin despre nădejde sau credință înseamnă în mod obligatoriu a vorbi despre dragoste.

Speranță și timp

Speranța care moare ultima era deja moartă din capul locului.

Cu riscul de a obosi prin repetiție, insist asupra faptului că cele trei puteri ale sufletului devin și rămân virtuți (teologale) doar împreună. Acest fapt transformă speranța omenească naturală în speranță creștină și împiedică posibilitatea compromiterii speranței creștine prin transformarea ei într-o vagă proiecție a unui viitor mai bun. De aceea, teologic vorbind, mi se par improprii observațiile precum „oamenii își pierd speranța” sau că „speranța moare ultima”. Dacă cei care și-au pierdut speranța nu au avut decât speranță, atunci nu au avut nimic. Prin urmare, nu-ți poți pierde ce n-ai avut. Speranța care moare ultima era deja moartă din capul locului.

Există însă în speranța naturală, lumească, recunoașterea implicită a faptului că lucrurile nu depind numai de mine, chiar și atunci când este vorba despre activitățile cele mai simple sau despre proiectele cele mai personale. Acesta este un aspect care ar trebui valorificat în sens apologetic, pentru a arăta că până și în autonomia de care omul modern este atât de mândru, există așteptarea inconștientă, dar legitimă teologic – justificată adică tocmai în orizontul providențial refuzat în mod conștient de omul modern. – a unei rezolvări fericite a lucrurilor printr-un „noroc”, printr-o împrejurare favorabilă sau chiar printr-o conspirație pozitivă a universului care se asigură ca atunci când „faci bine, bine găsești”. Acest aspect ne permite să dezvăluim sensul teologic al relației dintre speranță și timp.

Speranța mea nu-mi însoțește proiectul în virtutea unei dificultăți oarecare, ci deoarece orice proiect se desfășoară în hotarele necunoscute încă ale viitorului.

La limită, trebuie să recunoaștem că aproape nimic nu depinde de noi. Lucrurile nu depind exclusiv de noi și nu doar pentru că ne depășesc experiența, priceperea, capacitățile fizice sau intelectuale, ci mai ales pentru orice acțiune implică o anumită durată. Aceasta înseamnă că speranța însoțește orice proiect în desfășurare – cel puțin sub forma așteptării de a încheia respectivul proiect. Încă o dată: speranța mea nu-mi însoțește proiectul în virtutea unei dificultăți oarecare, ci deoarece orice proiect se desfășoară în hotarele necunoscute încă ale viitorului. Desigur, depinde în primul rând de mine să scriu acest text, dar totodată eu depind și de cei care s-au aplecat înaintea mea asupra subiectului meu și mai ales de timp. Am nevoie de ajutorul altora, de timpul lor și mai ales de timpul meu care nu-mi aparține. Faptul că timpul nu-mi aparține face ca ajutorul altora, al căror timp nu le aparține la rândul lor, să fie și mai incert. De aici și recunoștința mea față de ajutorul care vine, uneori, până la urmă. Această expresie, „până la urmă”, este o manifestare a speranței într-o situație care, prin faptul că implică realitatea unui sfârșit inevitabil („la urmă”), ar trebui să anuleze speranța. De unde vine ajutorul refuzat de rațiunea noastră dar așteptat prin lucrarea speranței în noi? Vine de dincolo de încheierea timpului, vine din afara lui „la urmă”. Vine dintr-un „pe urmă”, contrazis de rațiunea și experiența noastră, dar mărturisit în permanență de speranța noastră.

Nu este vorba aici despre felul în care-mi organizez timpul, ci despre restul vieții mele, despre ziua, ora și clipa următoare care se află dincolo de posibilitățile de control ale ființelor aflate în această ordine temporală a creației materiale. După cum scria părintele Dumitru Stăniloae, „[Nădejdea] este o putere care dă transparență timpului, care străbate prin timp, cum credința străbate prin spațiu și prin natura văzută.” (Pr. D. Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, în Teologia morală ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, București, 1981, p. 143)

Speranța îmi arată că timpul meu nu este al meu, nu-mi aparține, ci îmi este dăruit.

Speranța nu reprezintă doar elanul cu care mă apuc de o treabă peste puterile mele: este o lumină îndreptată spre timpul de care am nevoie. Speranța îmi arată că timpul meu nu este al meu, nu-mi aparține, ci îmi este dăruit. În acest sens cred că ar putea fi interpretată observația părintelui Stăniloae citată deja: nădejdea „dă transparență timpului”, nu doar în sensul că îmi permite să mă proiectez în viitor și să-mi văd de-acolo ideea într-o actualizare potențială, ea nu este doar o asigurare a întreprinderii mele, ci face ca timpul pe care-l dedic lucrului meu să fie unul orientat de la Creatorul cel veșnic spre creatură, revelându-l astfel pe Dumnezeu și amintindu-mi să orientez la rândul meu timpul primit de la Dumnezeu în timp al lui Dumnezeu. Diferența dintre timpul meu și timpul lui Dumnezeu este că timpul meu este supus morții, în timp ce timpul Dumnezeului întrupat a biruit moartea. În nevoia de ajutor la care mă expune speranța cu sau fără voia mea, în așteptarea unui timp bun („vremea este să lucreze Domnul”, Ps. 118, 126) în care nădăjduiesc într-un mod care poate să pară absurd, indirect eu mărturisesc de fiecare dată posibilitatea unei împliniri cu ajutorul cuiva care a biruit moartea și care vine în timpul morții mele pentru a-l vindeca de efectele necredinței și neiubirii. Speranța necreștinilor este o mărturie indirectă a Învierii, după cum o subliniază profesorul Adrian J. Walker: „Longevitatea, inventivitatea și creativitatea roditoare a tradiției echivalează cu un gest de «speranță naturală» care, ca atare, este în mijlocul vieții de zi cu zi un semn ce trimite în mod discret spre Înviere.” (Adrian J. Walker, „‘Rejoice always’: How Everyday Joy Responds to the Problem of Evil”, Communio 31, Summer 2004, p. 232)

Speranța nu face timpul transparent pentru a mă ajuta să văd la capătul lui lucrul în care sper (fie lucruri probabile precum absolvirea unui examen ori sosirea cu bine într-o destinație mai îndepărtată, fie lucruri improbabile, precum moștenirea de la unchiul bogat din America), ci pentru a-l face vizibil pe Dătătorul timpului meu, Cel care este motivația ascunsă, tainică dar esențială, a speranței mele. Prin timpul făcut transparent de puterea speranței răzbate lumina Învierii.

Concluzie

Prin timpul făcut transparent de puterea speranței răzbate lumina Învierii.

Într-adevăr, pare că tot conținutul speranței este legat de timp: nu doar de timpul necesar împlinirii lucrurilor, ci și de un timp al vindecării. Este acel „și mâine este o zi” al lui Scarlett O’Hara. Speranța nu este o simplă dorință ca lucrurile să-mi iasă așa cum mi-am propus, nu este orientată doar spre o finalizare fericită a lucrurilor, ci și spre o reparare a lor: a proiectelor începute și abandonate dintr-o pierdere a încrederii; a relațiilor rănite prin neiubire; a vindecării din boală. Prin orientarea ei spre viitor, speranța mărturisește într-o reparare a timpului irosit în vreun fel sau altul, mărturisește posibilitatea răscumpărării vieții noastre. Speranța ne eliberează de un trecut care altfel ne-ar distruge prin robia necruțătoare a remușcărilor. Dar nu pentru că speranța anulează trecutul, pentru ca l-ar șterge ca și cum nu ar conta, ci pentru că, precum în cântecul lui Edith Piaf, „Non, je ne regrette rien”, face ca totul – viața mea, bucuriile mele – să înceapă din nou, astăzi, cu Tine.

Addendum epistolar:

(Notă: Faptul că acest text are în fundal un mic… epistolar s-a confirmat și în schimbul de mesaje din timpul editării materialului. La sugestia autorului – care considera că s-ar putea să fie de folos și cititorilor – am decis să facem public acest dialog. / TS.)

T. Stanciu: Poate nu înțeleg eu sensul aici, dar mi se pare că rațiunea riguroasă exclude speranța, însă experiența o confirmă, fiindcă o trăim ca pe o realitate implicită, dacă nu și explicită. Însă această experiență nu este validată ca atare rațional, ci este discreditată, ignorată sau falsificată prin interpretare.

Gh. Fedorovici: Ce am vrut să spun este că rațiunea consideră speranța ca irațională tocmai pentru că nu este confirmată de experiența empirică, ci doar de experiența afectivă, psihologică, căreia rațiunea îi atribuie cel mult o funcție terapeutică și doar în măsura în care speranța este controlată, monitorizată rațional. Într-un fel este bine că este așa, pentru că altfel există riscul de a nutri cu adevărat niște speranțe nebunești. Dar speranța naturală este erodată printr-un astfel de control excesiv și nemilos al rațiunii, pierzându-și puterile. Cred că acest control rațional al speranței a contribuit la extinderea fenomenului depresiei omului modern. Rațiunea poate admite doar ceea ce este demonstrabil, or, deznodământul fericit „organizat” de speranță dincolo de orizontul privirii noastre este, din acest punct de vedere, nedemonstrabil. Rațiunea vrea probabil să ne protejeze de false așteptări: „Nu spera și nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece.” Rațiunea se teme să nu-și piardă capul, de aceea ne face să credem că „iubirea este oarbă” sau că „nutrim false speranțe” sau că natura credinței este irațională. Rațiunea devine pre-văzătoare într-un sens care îi este impropriu, asumându-și cumva funcția speranței naturale. Dar, cumva, rațiunea este constrânsă să devină neîncrezătoare odată cu slăbirea cultivării speranței ca virtute teologică în relație cu iubirea și credința. Rațiunea se teme să spere pentru că aude tot mai rar în jurul ei acel „nu vă temeți” rostit de Domnul de dincoace și de dincolo de moarte.

Vezi și alte articole din seria „Speranța – mod de întrebuințare”

(Photo by FOX from Pexels)