Rai și iad sub același soare

Distribuie:

Știam că suntem hapsâni și egoiști și înainte să ne ia cu asalt acest virus la nivel global. Știam și că suntem în stare să-i călcăm pe ceilalți în picioare pentru a ne fi bine în primul rând nouă. Însă lumea în care ne trezim acum în fiecare dimineață pare să ne depășească și așteptările, și fricile.

Filmele apocaliptice pe care le vedeam acum 10-15 ani la televizor și asupra cărora mă miram că cineva le-a putut debita dintr-o minte bolnavă le trăim acum din plin. Un fel de Jules Verne distopic.

Stând în „sechestru” în casă și preocupându-mă cu treburi casnice sau profesionale, uneori uit de tragediile de lângă noi și de peste granițe și am impresia că mi s-a dat timp la dispoziție să-l petrec în voie. Însă, de fiecare dată când îmi reamintesc de realitatea de dincolo de pereții locuinței – lucru care se întâmplă de nenumărate ori pe zi – mă întreb cum am ajuns în mijlocul acestui haos și ce se va alege de noi și de dragii noștri în timpul ce va urma. Filmele apocaliptice pe care le vedeam acum 10-15 ani la televizor și asupra cărora mă miram că cineva le-a putut debita dintr-o minte bolnavă le trăim acum din plin. Un fel de Jules Verne distopic. Inamicul cu care luptăm e invizibil și totuși e puternic. Cifrele care cresc pe coloanele ce se succed pe ecrane ne reamintesc că suntem poate supraviețuitori sau învinși. Acum pare să aibă o altă valoare expresia pe care ne place mult să o folosim „deja, dar nu încă”. Iar întrebarea ce se repetă obsesiv în sensul acesta e „când, totuși, când?”.

Ne e clar că ceea ce se întâmplă ne depășește și că răbdarea noastră pare mereu pe punctul de a ceda, însă observ niște manifestări la poli opuși: durerea și frica storc dintr-unii iad, iar din alții rai. Mărturisesc că nu mă așteptam să văd atâta bunătate, omenie din partea unora, atâta spirit de adaptare și flexibilitate. Nici atâta lipsă de omenie, e adevărat și aceasta.

Mărturisesc că nu mă așteptam să văd atâta bunătate, omenie din partea unora, atâta spirit de adaptare și flexibilitate. Nici atâta lipsă de omenie, e adevărat și aceasta.

Oameni care, din disperare, încalcă regulile statului și intră clandestin în țară fără să declare că vin zone afectate de virus ca mai apoi să-și infecteze familiile, prietenii, colegii într-o inconștiență sau indiferență uimitoare. Bolnavi care își părăsesc locuința de izolare sau își scuipă medicii, infectându-i cu bună știință și lipsind țara de medici care o pot salva de la tragedii uriașe. Statul însuși, care întârzie cu măsurile constructive – nu doar cu cele restrictive – pentru a dota spitalele și cadrele medicale cu echipamente pentru a nu lucra cu mâinile goale. Cumpărători care golesc rafturile pentru a se retrage în locuințele lor mai mult timp, fără să se gândească – sau gândind că ceilalți nu contează – la cumpărătorii de după ei care nu știu de câte ori vor fi nevoiți să revină în mediul posibil infect al magazinelor pentru a găsi aceleași rafturi pline ca să aibă ce mânca. Afaceriști care scot materiale medicale din țară sau le vând aici la supraprețuri pentru a profita financiar de o tragedie mondială în defavoarea compatrioților lor, care pot fi, la o adică propriile mame, propriii tați. Hoți și agresori care abia așteaptă să aibă pe cine prăda sau călca în picioare. Omenirea își pierde simțul elementar uman sub presiunea unei apocalipse căzute peste ea brusc și copleșitor. Înainte de a veni într-adevăr apocalipsa cea mare, aceasta pare deja o apocalipsă aterizată între noi înainte de vreme, o moarte între cei vii care ne coboară de la stadiul de om mult sub cel de animal. Un iad instaurat între oameni și de către oameni în alergarea după binele „meu”. Binele „tău” rămâne să se întâmple odată cu potopul care vine după „mine”. „Iadul e celălalt” a căpătat acum un chip aproape de noi.

Omenirea își pierde simțul elementar uman sub presiunea unei apocalipse căzute peste ea brusc și copleșitor.

În mijlocul aceleiași decăderi am văzut însă și rai. Medici care își lasă deoparte viețile și familiile lor pentru a salva bolnavi, deseori iresponsabili. Ei tot trebuie să-i salveze așa cum pot. În ciuda faptului că le lipsesc materiale elementare de autoprotecție în lucrul lor cu cei infectați, se expun și își asumă posibila infectare sau chiar moarte în urma unei infectări pe fond de imunitate scăzută. În aceeași lume, există firme care se oferă să producă măști, echipamente medicale pe care să le ofere gratuit medicilor și persoanelor vârstnice, în contextul în care am auzit atât de multe replici de genul: „Mna, au murit cei în vârstă, e normal, nu moare toată populația, nu mor decât cei cu alte boli la activ, nu cei sănătoși”, de parcă între cei bătrâni nu se includ părinții și bunicii noștri, sânge din sângele nostru. Sub același soare, trăiesc și cei care se oferă să facă cumpărături pentru cei care nu se pot deplasa la magazine fie din cauza vârstei, fie din cauza izolării. M-au emoționat extraordinar de mult și pentru efortul lor, și pentru riscul la care se expun ei înșiși, fără a fi obligați de vreun angajament sau jurământ profesional de a salva viețile celorlalți; totuși ei exact asta fac. Le salvează celorlați viețile. La fel cei care își bâzâie prietenii și familia cu telefoane, cu mesaje doar să vadă cum rezistă și să încerce să le ridice moralul. Preoți care mor donându-și aparatele de ventilație primite nominal altor pacienți, mai tineri, ca să supraviețuiască ei în loc. Oameni care își dau viața pentru alți oameni față de care ai zice că nu sunt responsabili. Un rai coborât pe pământ între noi ca o compensare pentru urâțenia și anxietatea pe care ne-o provoacă deopotrivă pandemia și cealaltă categorie de oameni.

Criza scoate din fiecare poate exact ceea ce este deja în interior fără să fi dezvăluit neapărat până acum în exterior. Așa cum scot războaiele. Și nu pot să nu-mi amintesc ce scria Mihail Sebastian în Jurnal în 1941, în plin Război Mondial, cuprins de groază și cumva melancolic totodată de sentimentul paradoxal care îl cuprinsese:

Criza scoate din fiecare poate exact ceea ce este deja în interior fără să fi dezvăluit neapărat până acum în exterior.

„Cred că era săptămâna trecută, sâmbăta sau duminică, în momentele acelea în care socoteam totul pierdut, când, nu știu de ce, am ridicat pe stradă privirea în sus spre cer. Mi-au dat lacrimi. Era un cer albastru, curat, cu nori albi, plutitori, fără greutate: un cer meridional parcă. Putea să nu fie aici. Putea să fie la Annecy, la Geneva, la Lisabona, la Santa Barbara. S-ar fi putut ca lăsând capul în jos să nu mai găsesc în jurul meu acești București din august 1941, ci un oraș liber, în care să pot trece liber, necunoscut, viu.”1 (august, 1941)

Acesta e sentimentul care mă copleșește deseori în perioada aceasta ce pare interminabilă. Dau bobocii, deja dau frunzele și florile chiar. Se pare că vine primăvara și natura reînvie. Văzându-le, e ca și cum ai ridica privirea spre cer și ai uita de toată tragedia din lumea pe care o vezi în jurul tău când îți cobori privirea lângă tine. Vreau să cred că vom reînvia și noi, iar raiul din oamenii de lângă noi îmi dă speranță. Acei oameni Îl poartă în ei pe Dumnezeu, ca niște îngeri.

1Sebastian, Mihail, Jurnal 1935-1944, Humanitas, București, 1996.

(Photo by Skitterphoto from Pexels)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Camelia Luncan

1 comentariu

Lasa un comentariu