Războiul de azi și căutarea unui sens mai adânc al lucrurilor

10 March 2022

Este cert pentru toată lumea că nu toate știrile de pe front, oricât de optimiste sau de pesimiste ar fi (indiferent din ce perspectivă sunt privite și din orice sursă ar veni), sunt și adevărate. Mass-media se bat pentru exclusivitate și pentru rating, nu neapărat pentru acuratețe și adevăr. La nevoie, dau o dezmințire peste câteva ore sau zile. Ori pur și simplu, cum procedează multe instituții de presă românești, mint cu aplomb și nu pățesc niciodată nimic, fiindcă publicul fidel nu cere socoteală, ci e gata mereu să găsească scuză după scuză, când nu acceptă pur și simplu resemnat că „asta e”. Orice ar face însă, continuă să aibă un public care să le crediteze.

Mass-media se bat pentru exclusivitate și pentru rating, nu neapărat pentru acuratețe și adevăr.

În ultimii ani, s-a dezvoltat o tot mai pronunțată neîncredere mai ales în știrile oficiale, câștigând teren fel și fel de surse alternative – nu neapărat pe criteriul profesionalismului sau al imparțialității, ci mai degrabă al disidenței față de instituțiile oficiale. Însă, pe acest fond al suspiciunii generalizate, nu s-a consolidat neapărat un discernământ mai ascuțit, nici o luciditate mai riguroasă, ci mai ales un atașament irațional față de propriile surse preferate (motivele care ne conduc înspre ele rămân adesea obscure și puțini sunt dispuși la o autoanaliză serioasă). Suspiciunea maximă este aplicată așadar aproape exclusiv taberei adverse, de regulă. Dacă intrăm într-o analiză mai aprofundată, evident că există tone de motive pentru a nu crede putiniada care ne-a fost livrată adesea pe post de discurs religios. De asemenea, presa occidentală s-a dovedit adesea servilă politic și obedientă față de imperativele diverselor forme de corectitudine politică, ceea ce îi discreditează imparțialitatea chiar și atunci când relatează lucruri adevărate. Este evident că există aici un conflict puternic și care predatează și războiul și pandemia. Putin și trompetele lui au știut să profite de „valorile creștine” care să-l proiecteze ca mare lider și apărător al creștinătății. O bună parte din presă se consideră progresistă și face din asta o virtute în sine, propovăduind idealuri progresiste și diabolizând aproape orice vine dinspre religie.

În aceste condiții, oamenii simt instinctiv fie că trebuie să caute mai în profunzime, fie că trebuie să descopere un sens care le scapă sau care le este ascuns. Și aici lucrurile se complică semnificativ. Fiindcă pentru unii e suficient să audă vânturate „valorile iudeo-creștine” și să vadă fluturat steagul „războiului cultural” ca să paralizeze intelectual, moral și afectiv, eșuând pe stâncile unui antioccidentalism feroce, care legitimează orice exces, orice abuz, orice război – adevărul întruchipat de ruși este cel care, în opinia lor, trebuie să învingă indiferent cu ce preț. În această logică strâmbă, războiul ar trebui câștigat de cel care a știut să abuzeze mai mult de folosirea sloganurilor creștine corespunzătoare.

În această logică strâmbă, războiul ar trebui câștigat de cel care a știut să abuzeze mai mult de folosirea sloganurilor creștine corespunzătoare.

Naționalismele creștine și apelul la o iluzorie vârstă de aur a creștinătății sau la un inexistent moment de solidaritate al tuturor creștinilor în fața adversarilor ideologici sunt teme cu care oamenii pot fi convinși că se află de partea bună a istoriei. Rădăcinile acestor poziționări trebuie căutate în ultimele decenii de confruntare cu idei și strategii seculariste și secularizante și în lipsa de interes real al comunităților creștine pentru înțelegerea unor fenomene complexe precum globalizarea sau dinamica spațiului public (post)secular. De regulă, în afara unei atitudini arogant defensive (care trădează mai degrabă teama de nou și fuga de realitate), nu a câștigat popularitate alt tip de reacție și în niciun caz una critic-analitică a noilor realități. Sindromul cetății asediate sau diverse proiecții mesianice au fost adesea considerate strategii potrivite de interacțiune cu societatea și cu sfera publică. Acestea s-au tradus fie în autovictimizări constante, fie în atitudini războinice fără obiect clar și fără fundament. Adevărul e că toate acestea ar merita o analiză critică serioasă, însă e aproape imposibil de făcut, fiindcă oamenii sunt foarte susceptibili și se repliază imediat agresiv în propriile capsule teoretice cărora le-au conferit o aură sacră.

O altă fundătură este cea a conspirațiilor. Aici lucrurile sunt iarăși foarte complexe și aproape infinit de nuanțate, fiindcă în perioada pandemiei, practic s-a schimbat sensul a ceea ce înseamnă „conspirație” sau „conspiraționist”. Ori dacă nu s-a schimbat, cel puțin s-a lărgit încât să includă pe oricine manifesta o circumspecție rezonabilă față de diversele statistici, măsuri sau recomandări. Categoriile astea cu care lucrează presa – unde orice antivaccinist e putinist, șoșocar sau fundamentalist – sunt complet nefuncționale, fiindcă descriu o tipologie care există într-un procent restrâns în societate, însă sunt multe opțiuni intermediare îmbrățișate de oameni din toate păturile sociale. Iar pentru ele nu există nume și mai ales descrieri suficient de nuanțate. Presa preferă polarizările puternice și mulți oameni, credincioși și necredincioși laolaltă, au adoptat același standard, atâta că au înlocuit personajele într-o schemă rudimentară cu bunii și răi despărțiți net în funcție de un singur criteriu – și acela temporar (măști, vaccin, referendum, certificat etc.) – preferat de ei.

De regulă, în afara unei atitudini arogant defensive (care trădează mai degrabă teama de nou și fuga de realitate), nu a câștigat popularitate alt tip de reacție și în niciun caz una critic-analitică a noilor realități.

Această căutare a unui sens mai adânc recapitalizează popularitatea profețiilor. Căci, dacă suntem creștini, ne așteptăm să existe un sfârșit, iar prevestirea lui a fost o preocupare cvasi-permanentă în istoria Bisericii. Dispensaționaliștii de diverse culori și alți împătimiți ai ghicitului în evenimente istorice sunt acum din nou ascultați, fiindcă orice ar spune poate avea până la un punct plauzibilitate. Practic, oricine prevestește orice nu dă greș, fiindcă, fie ceva-ceva tot se împlinește (și atunci justifică și impreciziile), fie, așa cum am văzut de nenumărate ori, adepții profețiilor nu sunt interesați neapărat de confirmarea lor în istorie, cât mai ales de tensiunea pe care o generează și de fervoarea religioasă pe care o stimulează. Una peste alta, e foarte greu să fii dovedit ca profet mincinos în aceste vremuri, căci orice încercare de confruntare cu adevărul și realitățile este sancționată de partizani înfocați care pretind că trimisul lui Dumnezeu e atacat pe nedrept. Așa că, în loc să-i afecteze credibilitatea, profeția mincinioasă îi consolidează cercul de adepți.

Citind însă din diverse surse interpretarea evenimentelor ce s-au produs odată cu invazia Ucrainei de către Rusia, am ajuns în punctul în care cred că o reconciliere între perspective nu prea mai este posibilă. Iar elementul-cheie la care se ajunge aste „Marea Resetare”. De la pandemie încoace (ba poate chiar și dinainte), evenimentele globale fie sunt interpretate în această cheie – considerată absolut evidentă de adepții ei –, fie într-una care ignoră complet această teză. Aici mi se pare că nu se poate sta pe graniță, că nu se poate încerca o poziție de echilibru. Acest cod de interpretare a devenit practic și un criteriu al bunei credințe, uneori al inteligenței, iar alteori al credinței autentice. Aceasta pare axioma imposibil de negociat și de discutat. Ea este fie acceptată ca atare, fie refuzată și afectează întreaga perspectivă.

Presa preferă polarizările puternice și mulți oameni, credincioși și necredincioși laolaltă, au adoptat același standard.

Trebuie spus însă că nu există o singură atitudine ce decurge din acceptarea acestei axiome. Pentru unii, ea este doar un prilej de a redeștepta vechile idealuri cruciate, în care violența unui război este perfect legitimă ca o continuare firească a aprigului război cultural. Putin devine pentru aceștia un erou cu misiunea divină de a reinstaura valorile creștinătății prin forța armelor și cu prețul vieții multora – indiferent câți (toți merită să moară fiindcă sunt păcătoși). Pentru alții, dimpotrivă, condamnarea războiului este destul de clară și necesară, iar liderul de la Kremlin nu reprezintă deloc un model. În orice caz, îmi pare că, în acest moment, tabăra conservatoare mai ales este puternic marcată de această linie de demarcație. Biblia însăși devine un accesoriu care confirmă sau infirmă această metanarațiune fundamentală. A crede în „Marea Resetare” devine un corelativ aproape obligatoriu pentru a crede în Dumnezeu. Vechi prietenii și amiciții par să se destrame când ajung în acest punct.

Chiar dacă în dezbaterile de idei nu cred că acest impas poate fi depășit prea curând, în practică, s-a putut constata că există posibilitatea ca creștinismul românesc să se manifeste cu admirabilă generozitate practică față de cei aflați în nevoie. Deși mai există în continuare și cârcotași, am văzut mobilizându-se pentru aceeași cauză oameni care până mai ieri se certau pe certificate, rostul și eficiența vaccinului sau cine are dreptate în cazul Djokovic. Cu toate că nu mă aștept ca disputele teoretice să se termine, e admirabil că foarte mulți creștini au înțeles că iubirea concretă față de semeni primează în fața părerii lor despre un subiect sau altul. Fără a neglija importanța faliei încă existente în sfera înțelegerii și interpretării realității, s-ar putea presupune că un sens deosebit de profund a fost găsit în manifestarea practică a slujirii. Această atitudine are resurse care pot fi folosite, mergând înapoi, și în sfera disputelor. De asemenea, relația cu societatea poate fi mai bine gestionată într-un astfel de spirit.

A crede în „Marea Resetare” devine un corelativ aproape obligatoriu pentru a crede în Dumnezeu.

Revenind la nevoia de a găsi un sens mai adânc, un sens unificator, ar trebui acceptat ca premisă de lucru faptul că suntem în imposibilitatea fizică și mentală a procesării uriașului volum de informație și că propriile noastre predispoziții și condiționări ne atrag într-o direcție sau alta. Dar slujirea, ca atitudine permanentă, deschide posibilități pe care polemica nu le relevă, nici nu le îngăduie. Este vorba aici nu doar de înlocuire a unor preocupări teoretice cu unele practice, ci de o schimbare de paradigmă: lupta pentru supremație și câștigarea disputei este înlocuită cu disponibilitatea de a te face vulnerabil. Nu se întâmplă peste noapte. Nu are succes garantat. Nu înseamnă că rezolvă problemele. Ci aduce o mai mare atenție la suferința ca atare și temperarea predispoziției de a interpreta orice suferință în cheia de lectură preferată. Sau poate însemna să taci mai mult, să asculți mai mult, să te frămânți mai mult, să admiți că nu le știi pe toate. N-o să le spun creștinilor să se roage mai mult, să postească sau să citească Biblia, fiindcă mulți sunt foarte riguroși cu aceste discipline, și în ciuda acestui fapt, pot admite senini ideologii și justificări foarte stridente, mascate sub o spoială ridicolă de termeni creștini. E nevoie de mai mult pentru creșterea discernământului și pentru traversarea acestor vremuri. Și cred că e nevoie să devenim sau să rămânem învățabili – adică smeriți, într-un sens foarte concret. Adică să facem opusul a ceea ce mulți creștini cu un bagaj foarte subțire de cunoștințe au impresia că pot face: să dea lecții oricui în orice domeniu, fiindcă știu cum să găsească abil un verset pe care să-l înghesuie într-un context. Orice context.

Dar dacă e să găsesc un sens mai profund, parcă mai degrabă l-aș căuta în exemplul lui Christos și în implicațiile lui pentru azi.

Dacă e să caut un model biblic, îmi vine în minte cu insistență imaginea lui Isus care spală picioarele celor care-l vor părăsi, cere iertare pentru ignoranța celor care-l răstignesc, confruntă un dregător roman vorbindu-i despre desantul unei alte împărății, vindecă soldatul venit să-l aresteze, își mărturisește ezitarea în fața momentului crucial și se lasă ucis de cei pentru care s-a întrupat. Mi se pare că dintre toate modelele biblice, acesta este cel mai puțin valorificat și că valențele lui sunt cel mai puțin explorate în zilele noastre. Mereu se găsesc alternative care au „bază biblică” suficientă cât să ne asigure un confort psihic și o justificare în fața celorlalți. Dar acestui model christic avem mari dificultăți să-i dăm măcar o interpretare contemporană serioasă, darămite normativă. Războiul cultural e de preferat celui spiritual, mai ales când i se poate substitui, zicem noi, legitim. Dar dacă e să găsesc un sens mai profund, parcă mai degrabă l-aș căuta în exemplul lui Christos și în implicațiile lui pentru azi. Fiindcă acest comportament absolut improbabil și deconcertant al Dumnezeului întrupat a învins, de fapt, răul cu care pretindem toți că luptăm. Nu, nu sugerez că trebuie să stăm în fața ororii blajini și să murim fără replică, ci că trebuie să aprofundăm complexitatea acestui model, să-i pătrundem mai bine înțelesurile și implicațiile. Să nu-i deturnăm sensul fundamental ca să ne justificăm propriile porniri agresive sau lașe.

Nu, n-am găsit sensul mai adânc al războiului. Încă îl caut și eu. Dar susțin că acest război e o invazie criminală, inițiată de un criminal. Și că ar trebui să înceteze. Aici mi se blochează mintea, când văd urmările și riscurile. Voi continua să caut și alte sensuri, dar fără să încerc să justific o acțiune militară de agresiune asupra unui stat suveran prin cine știe ce artificiu logic sau religios. Să omori oameni pentru binele lor este un „bine” la care nu ajung nici cu mintea, nici cu sufletul. Nu sunt în postura să judec lumea și să stabilesc pedepsele corespunzătoare fiecărui păcat și fiecărei nații. Știu doar că nu există țări pure și sfinte, indiferent cât de creștine se declară. Nici poporul ales nu a reușit această performanță. Știu că există o teorie a războiului drept, care nu pare să se potrivească nicicum în cazul de față. Dar mai știu și că însoțirea strânsă a crucii cu sabia (sau cu tancul) poate fi abominabilă, după cum ne dovedește istoria. Acesta e punctul în care mă aflu. Și nu pretind că dețin Adevărul.

Alte texte din grupajul Război în Ucraina.

(Photo by Daniele Franchi on Unsplash)