Recenzia la nevoie se cunoaște…

3 March 2025

Transfigurarea este, conform dexonline: ,,Procedeu specific procesului de creație cu ajutorul căruia elementele realității exterioare, filtrate de viziunea imaginației și puterea de expresie a artistului, se transformă într-o realitate nouă, opera de artă”. Sau, pe scurt, schimbarea expresiei feței, a stării de spirit. De astea toate veți avea parte când vă veți cufunda în interviurile din acest volum. Bine ați venit la un alt fel de recenzie a cărții Tranfigurări: 9 dialoguri întru devenire, coordonator Dănuț Mănăstireanu.

Textul cărții în discuție nu are concurență ca formă și stil în nișa evanghelică. Unica mea teamă ar fi că cineva ar putea crede că se adresează doar intelectualilor. Total greșit: dacă vrei să fii martor la 9 transfigurări, o originală și dinamică metanoia, ai putea fi molipsit de cele 9 interviuri.

Precis o să fiu subiectiv. Nu de alta, dar l-am cunoscut pe Dănuț în anii ’80 ai secolului trecut, am fost colegi de studii la London School of Theology, colegi la locul de muncă și prieteni în afaceri mai mult sau mai puțin teologice. Ba chiar i-am întâlnit pe 4 din cei 9 intervievați în carne și oase. Așa că mărturisesc, înainte de a fi somat, că-l invidiez: are atâția prieteni de calitate.

Ei bine, o recenzie se scrie cu mai multe scopuri. Primul și, poate, cel mai frecvent întâlnit este ca să se facă de cunoscut și să se vândă cartea. Altul, la polul opus, este ca s-o critici, dacă nu-ți place, sau ca s-o uiți. După ce-ai citit-o și vrei să scapi, pentru că te obsedează. De ce n-ai avut tu ideea asta, ești complexat de complexitatea ei, pentru că niciodată n-o să scrii o carte cu un conținut atât de variat. Ți-ar trebui înc-o viață – cel puțin – ca să acumulezi experiență, expertiză și să dezvolți asemenea prietenii.

Textul cărții în discuție nu are concurență ca formă și stil în nișa evanghelică. Unica mea teamă ar fi că cineva ar putea crede că se adresează doar intelectualilor. Total greșit: dacă vrei să fii martor la 9 transfigurări, o originală și dinamică metanoia, ai putea fi molipsit de cele 9 interviuri. Dacă-ți plac parabolele, le poți asemui antitetic cu discursurile prietenilor lui Iov. Într-un context diferit, dar cu o reflexie transparentă dată poate numai de schimbarea la față. Fără să aibă ambiția unui documentar al suferinței modelatoare și fără să fie o lucrare de ficțiune, această colecție poate fi identificată ca un adevărat indicator spre deveniri de succes. Dar de factură evanghelică. Identitate pe care n-ar trebui s-o luăm ca o povară, ci aidoma unei antice stela ce ne aduce totdeauna aminte de dorința de desăvârșire, de theosis.

Astfel, facem cunoștință cu viața coordonatorului, plus încă 9 vieți. Cele 9 fiind influențate și influențând alte și alte vieți. Undeva, în subconștient, ceva îmi spune că doar pisicile au 9 vieți… Dar cei 9 – o să-i numesc co-autori, pentru că tehnic asta sunt – pot fi distribuiți în mai multe categorii: fete și băieți, teologi și ne-teologi, artiști sau mai puțin artiști, rezidenți în Romania și aiurea, tineri și mai puțini tineri etc… Deci avem un melanj demn de Omul evanghelic. După care-mi pun probabil justificat întrebarea: Omul evanghelic, încotro?

Iată câteva teme mai incitante spicuite din subtitluri: ucenicie & mentorat, creștinul & arta, știință & credință, ucenicie & hermeneutică. După cum vedeți, niciuna n-are curajul să se prezinte singură, ci doar împreună cu perechea sa.

Un clasament al contribuției co-autorilor rezultat din lungimea textelor lor intrigă oarecum. Deci, într-o aranjare descrescătoare, ordinea capitolelor ar fi: 5, 9, 6, 3, 8, 1, 2, 7, 4. Cu toate că menționarea reproducerilor excepționalelor picturi ar modifica substanțial clasamentul: 7 ar sălta câteva locuri. Ba, dacă acceptăm dictonul că o imagine face cât 1000 de cuvinte, pică toată clasificarea și 7 – numărul perfect – bate tot și se instalează la conducere… Adevărată răsturnare de situație. O fi pus-o la cale coordonatorul? Poate. Personal rămân cu antica concluzie non multa sed multum.

Ce teme sunt abordate de maestrul coordonator? Iată câteva mai incitante spicuite din subtitluri: ucenicie & mentorat, creștinul & arta, știință & credință, ucenicie & hermeneutică. După cum vedeți, niciuna n-are curajul să se prezinte singură, ci doar împreună cu perechea sa. O fi de vină gândirea evanghelică? Dincolo de subtitluri sau tocmai ca urmare a repetării lor deloc obsesive, nu pot lipsi din istorisirile celor intervievați perioadele de formare, educația, provocările vieții în străinătate, cariera profesională, familia și personajele ce le-au influențat hotărâtor viețile.

Nu se poate spune că nu sunt enumerate și câteva regrete, bobârnace încasate gratuit din partea sistemului sau din partea vreunui personaj prezent subliminal, care bineînțeles nu este menționat, dar care te pune pe gânduri. Toate însă anihilate de impresia pozitivă lăsată de întâlnirile cu – deși nu se obișnuiește, hai să le spunem – monștrii sacri ai credinței ce depășesc etosul vulgului evanghelic. Vă rămâne sarcina de a-i descoperi personal. Bineînțeles în text.

M-am întrebat cu ce-aș putea compara cartea asta. Pentru că sunt un pic obsedat de arme, m-am gândit la un baraj de artilerie de diverse calibre. Sau, în lipsa lor, o bombă. Dar nu una clasică. Una atomică. Dar să lăsăm bombele că acum cad prea aproape de noi. Îmi place și muzica. Și atunci? Atunci ar merge ceva complex, suav, dar și furtunos, gingaș și în același timp ferm, puternic, maiestos, un pic tainic și exploziv – din nou? – Simfonia VII, a lui Bethoven.

Ar fi fost interesant, absolut inedit, să citim câteva cuvinte despre foști prieteni sau prieteni deveniți ne-prieteni. Să descoperim un alt tip de dinamică și, cine știe, o migrare de la simpatie și empatie și vulnerabilitate, la antipatie într-o mica lume evanghelică ce trebuie să-și iubească, cel puțin în teorie și neprietenii.

În final am pregătit, după aprecierea pentru admirabila Postfață a lui Teofil Stanciu, ceva ce am impresia că ar încapsula această carte, un Manifest al vieții acestor excepționale personaje care își au rădăcinile în mediul evanghelic. Deci dintre toți prietenii, iată 3 teologi ce profesează în domeniu (un fost student, un fost coleg, un lider eclezial), o pictoriță (a cărui mentor a fost Dănuț), un dirijor (niciodată întâlnit fizic), un regizor/scriitor (fiul „influensărului” reformat maghiar întemnițat de comuniști), o cercetătoare în domeniul biologiei (a cărui mentor a fost Dănuț), un alt cercetător (coleg în ale mentoratului), un actual cadru universitar în domeniul statisticii, dar cu pasiuni teologice.

Ca să duc intriga acestei cărți de excepție în mediul evanghelic, nu voi compune Manifestul din afirmațiile textuale ale intervievaților, ci din simbolistica artei expuse la începutul fiecărui capitol:

În vis și în căutarea unui sens mai profund, clarviziunea ne îndreaptă privirile spre cer, acolo unde lumina și iluminarea ne ghidează pașii. Fiecare pas este o devenire, un freamăt al descoperirii și al diversității, în care totul pulsează într-un dinamism al schimbării.

Călătoria cititorului se face prin dialog, unde fiecare cuvânt, fiecare gând adaugă o jertfă necesară întru împlinire: o adevărată luptă între ordine și maiestate, unde speranța ne dă putere să continuăm până la finalitate. Astfel, în acest joc al lumii, ajungem la veșnicie, un loc unde totul este complet și perfect, dar și un loc unde diversitatea trăiește în armonie, pentru că fiecare element își are locul său. Aici ne găsim libertatea.

Câteva cuvinte despre coordonator. Trebuie să vă destăinui un secret: nu contează că nu știți cine e Dănuț Mănăstireanu. Faceți abstracție de propria-i și succinta-i descriere din Prefață. Aflați mult mai multe informații, mai ales cu caracter personal din întrebările ce le pune intervievaților și din răspunsurile lor. Dacă nici atunci nu vă lămuriți, scotociți internetul. Dar cumpărați și cartea!

Deși cea mai mare parte a textului evidențiază devenirile a 9 personaje, întrebările, dar mai ales interacțiunea coordonatorului cu cei 9 ne destăinuie al 10-lea personaj, pe Dănuț Mănăstireanu și larga sa înțelegere a spiritualității creștine (și nu numai), împletită – prin excludere sau cum i se mai spune, argumentum ex silentio – cu îngusta sa concepție cu privire la ne-prietenii domniei sale.

Pentru că pe lângă prieteni, toată lumea are și ne-prieteni. Coordonatorul acestei cărți nu face excepție. Ar fi fost interesant, absolut inedit, să citim câteva cuvinte despre foști prieteni sau prieteni deveniți ne-prieteni. Să descoperim un alt tip de dinamică și, cine știe, o migrare de la simpatie și empatie și vulnerabilitate, la antipatie într-o mica lume evanghelică ce trebuie să-și iubească, cel puțin în teorie și neprietenii.

Punctele negative ale acestei lungi întreprinderi scriitoricești? Fără să fie vastă, tocmai lungimea, unele clișee evanghelice ce par să se îndrepte asimptotic spre limba de lemn a comunităților încremenite în tranziția spre ceruri mai senine, pomenirea unui colegiu american ce se află inexplicabil în Satele Unite (sic!) și unele apucături de bon ton care o să facă vânzarea mai dificilă cum ar fi un spirit critic, ecumenic și liturgic, ba și anglican.

Ce notă i-aș da cărții? Un 9 cu plus. Nu mai mult pentru că după cum toți știm, zecele este al profului.

Semnat,

Proful…

Dănuț Mănăstireanu (coord.), Transfigurări. 9 dialoguri întru devenire, Oradea, Decenu.eu, 2024, 420p.