Relația complicată cu tehnologia – interviu cu Read Schuchardt, specialist în ecologie media

Distribuie:

Read Schuchardt a fost prezent pentru a doua oară în România, la invitația lui Silviu Man. A susținut – la București și Cluj – conferința cu tema „Cele șapte păcate ale vieții virtuale”, pe aceeași temă urmând să-i apară anul următor o carte. Potrivit lui Schuchardt, cele șapte păcate sunt: dependența, ignoranța, narcisismul, desensibilizarea, nerăbdarea, lipsa de scop și dez-truparea. Nu voi insista pe chestiune, fiindcă ar însemna să mai scriu încă un articol, ci doar voi menționa că am folosit acest prilej ca să-i iau autorului un interviu. (TS)

***

Într-un interviu tradus în românește, ați afirmat că „dezvoltarea tehnologică este unul dintre cele mai sigure semne că o cultură își va pierde credința”. Este această tendință una reversibilă?

Cu cât e mai multă tehnologia, cu atât scade credința.

Da, nimic nu este inevitabil câtă vreme avem la îndemână educația și mijloace de conștientizare. Dar tendința istorică, atestată de studii misionare, spune că progresul tehnologic și tehnologia modernă se află în raport invers proporțional cu credința tradițională. Cu cât e mai multă tehnologia, cu atât scade credința. Iar faptul se explică prin aceea că tehnologia furnizează, într-un sens, lucruri pentru care, în lumea tradițională, oamenii se rugau. Iar atunci oamenii trag concluzia că nu mai au nevoie de Dumnezeu. Dar tehnologia nu furnizează și bunuri de natură spirituală, iar pe cele materiale le transformă într-o formă de idolatrie.

Unii spun că în zilele noastre, există oameni care pur și simplu nu mai au nevoia profundă de Dumnezeu, nu mai au acel „gol de forma lui Dumnezeu”. Ce părere aveți?

Când omul devine principalul său adversar eu aș zice că are mai multă nevoie de Dumnezeu, nu mai puțină.

E interesant că se spune asta, dar, dacă privești statisticile, oamenii au mult mai multe posibilități pentru educație, sănătate, viață lungă, creșterea copiilor în siguranță, toate sunt mai ușor de obținut, dar cu o singură mențiune, aceiași oameni sunt mai anxioși, mai stresați, mai deprimați, mai predispuși la suicid decât oricând altcândva în istoria umanității. În termeni tehnici, au mai multe probleme psihice. Spiritual însă, înseamnă că au mai multă nevoie de Dumnezeu decât oricând. În America, numărul celor care s-au sinucis a depășit, în 2015 (pentru prima oară în istorie), numărul victimelor ucise de mâna unor criminali. Astfel că, în acest moment, statistic vorbind, cel mai mare pericol pentru propria ta integritate, în această încăpere, ești tu, nu eu. Fapt fără precedent în istorie. Când omul devine principalul său adversar eu aș zice că are mai multă nevoie de Dumnezeu, nu mai puțină.

Să vorbim puțin despre biserică. Îl citați pe Jacques Ellul care spunea că „biserica nu se poate folosi de mijloacele propagandei (adică de tehnologia modernă și de tehnicile sale de comunicare) fără a deveni o instituție pur sociologică”. Ce ați avut în vedere? Orice mijloc tehnologic?

…cred că e foarte folositor și legitim să folosești tehnologia pentru a spune adevărul, dar dacă folosești tehnologia pentru a-ți consolida puterea (prin numărul adepților), e periculos.

Am în vedere folosirea de către biserică a mijloacelor mediatice moderne pentru a-și crește audiența, pentru a umple băncile (live stream, Instragram, Facebook etc.). Le folosește și funcționează. Dar când face asta, ea tranzacționează adevărul pentru putere. Iar Biserica nu este interesată de putere, zice Ellul, ci de adevăr. Și asta se vede atunci când e gata să rostească adevărul chiar cu prețul puterii. Cred că există o corelație între bisericile care folosesc bine tehnologia și caută astfel puterea, respectiv între bisericile care folosesc prea puțin tehnologia și caută adevărul. În cultura americană, există tendința de a folosi aceste mijloace, pentru că numărul celor care merg la biserică este în declin. În România, procentul credincioșilor declarați este unul majoritar. În America, creștinii sunt minoritari și devin suspecți de hate crime. Dar s-ar putea să ajungeți și voi la un moment de cumpănă când procentele se inversează. Iar lucrurile firești, în care ați crezut 2000 de ani, să fie socotite o amenințare pentru noul mediu cultural.

Așadar, cred că e foarte folositor și legitim să folosești tehnologia pentru a spune adevărul, dar dacă folosești tehnologia pentru a-ți consolida puterea (numărul adepților), e periculos. Recurg la o analogie: Isus, în Scriptură, nu mântuiește grupuri, ci indivizi – cu o excepție, grupul celor 10 leproși, dar acolo alta e morala. Standardul este însă comunicarea de la om la om. Și cred că așa ar trebui să lucreze și Biserica, cred că așa lucrează și Duhul Sfânt în viețile noastre, personal și specific. Cred că cel puțin Biserica din SUA confundă scopurile capitaliste – profitul și buna poziționare pe piață – cu cel al Bisericii – rostirea adevărului. Cifrele trebuie lăsate în seama lui Dumnezeu care lucrează la nivel macro, noi trebuie să lucrăm personal cu oamenii. Așa înțeleg eu.

Deci putem fi creștini pe rețele sociale câtă vreme căutăm adevărul, nu puterea?

Noile tehnologii devin obligatorii cam în 2-3 generații.

Cred că e ca și cu bogații. Și ei pot merge în cer, dar Biblia spune că se întâmplă foarte rar. Pentru că există atâtea posibile deturnări. Bogăția poate foarte lesne să te determine s-o idolatrizezi și să uiți de Dumnezeu. Iar tehnologia face atât de ușor să uiți de adevăr și să rămâi să cauți doar distracție, plăcere, irosind timpul. Dar cu Dumnezeu orice e posibil totuși, chiar și pe internet.

Ne creștem copiii într-o societate dominată de tehnologie. Au teme care îi obligă să folosească diverse dispozitive și internetul încă de prin clasa a II-a sau a III-a. Cum arată viitorul lor în aceste condiții?

Suntem mijlocul unei tranziții majore. Îți amintești și tu, îmi amintesc și eu și toți cei care sunt trecuți de 40 de ani cum arătau lucrurile înainte să se inventeze internetul. Așa că le putem explica pruncilor noștri cu arăta lumea atunci, fiindcă avem ambele perspective. Este un moment fără precedent pe care-l trăim. Schimbările se succed într-un ritm alert și va deveni nu doar noul standard al normalității, ci va fi obligatoriu să deții diverse device-uri. Eu nu am telefon mobil, deoarece condițiile în care îmi desfășor activitatea încă îmi permit acest lucru. Dar foarte curând, fie legea, fie slujba mă vor obliga să dețin unul. La fel a fost și când a apărut electricitatea. Mai întâi a fost un mare privilegiu, apoi un drept, iar pe urmă a devenit obligație. Acum, dacă nu ai curent electric, autoritățile americane îți iau copiii, deoarece consideră că le pui viața în pericol. Noile tehnologii devin obligatorii cam în 2-3 generații.

Are Jacques Ellul o frază celebră care spune: «L’existence c’est résistance» (Existența înseamnă rezistență).

Să admitem, de dragul discuției, că părinții folosesc în mod justificat și responsabil tehnologia în fața copiilor (mai ales dacă își câștigă existența din asta). Apare aici însă o problemă, o frământare. Cum poți interzice copiilor ceea ce tu faci? Sau cum le pui lor limite foarte restrictive când, evident, tu petreci multe ore în fața unui laptop sau pe telefon și ei văd asta? Cum echilibrăm ce facem noi și ce le impunem copiilor?

Nu poți da ceea ce nu ai. Deci trebuie să fii un exemplu pozitiv pentru ei. Iar dacă ei te văd comportându-te ipocrit, îți vor semnala asta. Dar cred că cel mai adecvat principiu pentru a găsi echilibrul just este să vezi care este granița dintre închinare și idolatrie. Din perspectiva Scripturii, Dumnezeu ne cere întreaga viață, totul. Dar, concret, în raport cu viața bisericii, cere a șaptea parte din timp și a zecea parte din bani. Foarte rezonabil. Ei, relația ta cu tehnologia îți consumă a șaptea parte din timp și a zecea parte din bani? Nici vorbă! Ești 12 ore pe zi în compania tehnologiei și îi aloci mult peste 10% din bani. Deci, prin definiție, dacă te uiți la banii și timpul alocați (fiindcă termenul „închinare” – worship, în engl. – înseamnă să dai valoare) tehnologiei, e clar că depășim a șaptea parte din timp și o zecime din banii noștri. Ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o formă de idolatrie, adică să conferi valoare reală unui zeu fals. Eu aș spune că acesta este principiul sau idealul după care să-ți modelezi copiii, iar dacă ei vor vedea asta și vor mai vedea că Dumnezeu este mai important pentru tine decât aceste lucruri, atunci vor accepta ca fiind rezonabile condițiile și le vor respecta. Dar e foarte dificil de realizat acest deziderat când până și mașina de spălat are conexiune wi-fi și ai nevoie de o aplicație ca s-o pornești. E stupid!

Eu lucrez aproape exclusiv pe computer.

…mereu trebuie să urmărești în ce fel tehnologia creează o nouă mentalitate, un nou mediu, un nou spirit, un nou standard al normalității.

La fel și eu, 8 ore pe zi. Chiar dacă n-am telefon mobil, orice apel primit la birou este transformat într-un mesaj scris care îmi vine pe e-mail. Așa că acum petrec chiar mai mult timp la computer din acest motiv. Când mă sună cineva și nu sunt la birou să răspund, primesc e-mailul și trebuie să răspund în scris. Dar în continuare consider că principiul – 1/7 din timp și 1/10 din bani – este un standard potrivit de evaluare și de explicat copiilor. Cum ziceam, e foarte rezonabil. Să ne gândim doar că majoritatea guvernelor vor lua mult peste 10% din bani ca taxe. Statul poate fi un idol. Mall-ul poate fi un idol care înghite mult peste 10% din bani. Dar totodată trebuie să înțelegi și diferențele complexe dintre ideal și realitatea imediată, însă asta nu înseamnă că renunți cu totul la standard pentru că oricum e prea greu și n-are rost. Are Jacques Ellul o frază celebră care spune: L’existence c’est résistance (Existența înseamnă rezistență). Iar pentru mine asta înseamnă că viața spirituală sănătoasă presupune să te împotrivești spiritului veacului. Iar după cum argumentez în cartea mea (care urmează să apară anul viitor, n.tr.), spiritul veacului e întotdeauna un efect secundar al tehnologiei epocii. Așa că mereu trebuie să urmărești în ce fel tehnologia creează o nouă mentalitate, un nou mediu, un nou spirit, un nou standard al normalității.

Este limpede că pledați pentru o perspectivă foarte critică asupra tehnologiei, pentru discernământ și evaluare atentă. Dar cred că pentru asta avem nevoie de un punct de sprijin foarte solid, indiferent că vorbim despre profesori, părinți, prieteni, lideri ecleziali. Cum putem să ne construim un astfel de punct de sprijin, unde-l căutăm și ce autori recomandați?

Cred că este nevoie de înțelepciune rabinică sau de adâncă reflecție și cugetare pentru a formula întrebările și pentru a găsi răspunsurile potrivite.

Autorii pe care eu îi recomand sunt Jacques Ellul, Marshall McLuhan, Neil Postman, Walter Ong și Walker Percy (avem în limba română tradus romanul Mirajul fericirii/The Moviegoer). Cei cinci au fost fie foarte credincioși și au înțeles natura spirituală a tehnologiei, fie, în cazul lui Postman, cu un interes deosebit față de întrebările pe care le ridică religia (chiar dacă el n-a fost un evreu credincios, ci doar cultural). Cred că este nevoie de înțelepciune rabinică sau de adâncă reflecție și cugetare pentru a formula întrebările și pentru a găsi răspunsurile potrivite. Nu e simplu, nu e facil, nu se poate întâmpla repede. Nu e suficient doar să controlezi numărul orelor în care folosești dispozitive sau să eviți pornografia. Conținutul accesat și timpul petrecut reprezintă doar o mică parte din tot ceea ce presupune contactul cu tehnologia. Cea mai importantă parte ține de ceea ce este ca atare această lume și cum o folosești. Cum îți schimbă ontologia? Dacă pentru cel care are un ciocan în mână totul devine cui, atunci pentru cei care au un telefon inteligent sau o cameră foto totul devine selfie, o postare pe rețele sociale. Iar dacă scopul vieții devine doar acela de a îndeplini cerințele noilor tehnologii, atunci o astfel de viață e jalnică. Trebui să fie ceva mai profund de atât. Și unde găsim acel ceva mai profund? În tradiția religioasă. Cred, așadar, că un punct de sprijin solid pune în antiteză superficialitatea, amuzamentul ieftin și ușurătatea cerințelor impuse de tehnologie cu ceea ce Frederick Buechner numea „îndelungata și anevoioasa supunere într-o singură direcție” – pe care credința o reclamă.

Biserica e uneori acuzată fie că e prea implicată politic și prea bătăioasă cultural, fie prea absentă din societate. Evident, media are un rol important în această caracterizare. Ce părere aveți despre rolul pe care Biserica ar trebui realmente să-l joace în zilele noastre?

Nu e suficient doar să controlezi numărul orelor în care folosești dispozitive sau să eviți pornografia.

Cred că – la fel ca un dascăl bun sau o școală bună – biserica ar trebui să te ajute să supraviețuiești. Ar trebui să fie o insulă de sănătate într-o lume nebună. Cred că Biserica ar trebui să te ajute să navighezi între Stat și sfera economică, cu compasiune, dragoste, dreptate – o biserică de unde să primești răspunsuri consistente. Mereu va fi loc pentru o astfel de biserică. Dar dacă o biserică încearcă să imite statul, să imite modele din zona de business sau să imite internetul – ca să arate că poate să aibă site, să fie pe rețele sociale – atunci devine irelevantă, fiindcă seamănă cu tot ceea ce se întâmplă toată săptămâna. Nu mai este un spațiu sacru, nu mai e diferită prin nimic. Eu sunt cu totul împotriva folosirii ecranelor în biserici sau a rețelelor sociale și a oricăror mijloace tehnologice incluse în liturghie. Cred că, într-un sens, biserica ar trebui să te facă să revii la trupul tău, la condițiile lui fundamentale, la solitudine. G.K. Chesterton zicea că scopul adevăratei religii este să-l facă pe om să cadă cu fața la pământ și să plângă. Iar un smartphone sau un website nu contribuie cu nimic la asta. Căci ceea ce se întâmplă atunci când un om cade cu fața la pământ și plânge, recunoscându-l pe Dumnezeu și recunoscându-și păcatul, este o transformare interioară. De aceea cred că Biserica are un viitor. Dar când o biserică încearcă să fie trendy sau cool sau distractivă, atunci nu mai are nimic de oferit. Astfel că atât politizarea, cât și „marketizarea” reprezintă două ispite care mereu i se oferă bisericii, dar cărora mereu trebuie să le reziste.

Cred că Biserica ar trebui să te ajute să navighezi între Stat și sfera economică, cu compasiune, dragoste, dreptate – o biserică de unde să primești răspunsuri consistente. Mereu va fi loc pentru o astfel de biserică.

Cred că adevăratul scop al bisericii este să-ți arate care este cea mai înaltă și profundă chemare a ta. Celebrul Jordan Peterson spune două lucruri, mai întâi că scopul vieții este să iei parte la procesul vieții ca atare – iar Biblia spune „creșteți și înmulțiți-vă” – iar, pe de altă parte, scopul vieții e să iei cea mai dificilă povară pe care o poți purta și să o duci cum se cuvine – ceea ce ne amintește cuvintele lui Cristos: ia-ți crucea și urmează-mă. Una dintre cauzele popularității lui Peterson este că el oferă o versiune seculară a învățăturilor Bisericii. Adevărata întrebare este însă cum determini o persoană, o țară sau o cultură să-și asume o povară pe care s-o poarte cum se cuvine, când tehnologia transmite exact mesajul contrar: n-ar trebui să porți vreo povară; totul ar trebui să fie amuzant, facil și nesolicitant. Cred că adevăratul rol al Bisericii este să te convingă de importanța asumării unei poveri și mai ales a unei poveri carea contează. Iar acea povară autentică este dragostea, grija pentru ceilalți, pentru văduvă și orfan. Și cred că e din ce în ce mai dificil acest rol într-o lume dez-trupată, într-o lume a distracției permanente. Sunt biserici care-ți spun cu cine să votezi, altele îți spun că important e să votezi (fără să îți dicteze cu cine), biserica mea nu zice nici măcar atât. În ce mă privește, nici nu aș vrea ca biserica să-mi spună dacă să particip sau nu la procesul electoral. Prefer să-mi vorbească despre dărnicie și rugăciune. Politica și afacerile să rămână în afară. Cred că trebuie să avem libertate și consider că asta înseamnă ce spune Isus – dați cezarului ce-i al cezarului, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu –, stabilește principiul, dar ne lasă libertatea să discernem noi ce presupune concret.

Cred că, într-un sens, biserica ar trebui să te facă să revii la trupul tău, la condițiile lui fundamentale, singur.

În timpul conferinței dumneavoastră, am tras concluzia că unul dintre marile lucruri mici la îndemâna bisericii este să fie prezentă, întrupată, să fie alături – prin membrii ei vii, în mod fizic – acolo unde este nevoie. Așadar, creștinismul chiar poate avea un viitor într-o lume a tehnologiei?

Eu cred că da. Iau un exemplu minor: biserica noastră are un program de gătit mâncare pentru lăuze. Are un succes colosal pentru că tuturor ne plac bebelușii și nimeni nu are în acea perioadă chef să gătească. Așa că e mare înghesuială când se fac listele pentru familiile cu nou-născuți. Plus că e și dorința de a face mâncarea cea mai bună. Fiecare casă cu un nou-născut beneficiază de aceste servicii între 2 săptămâni și o lună. Iar unul dintre efecte e că devine mai ușor să ai un copil și chiar să mai dorești alții, câtă vreme oamenii se văd sprijiniți și încurajați de comunitate. Și nu doar că ceilalți gătesc, dar spală și vasele :). E o idee foarte simplă, dar n-o găsești pusă în practică prea des, cu toate că astfel de acțiuni ar atrage atenția și ar scoate în evidență calitățile unei comunități ecleziale pentru cei din afară.

Consider că e foarte simplu să obții o creștere a bisericii: fii prezent, fii aici în trup. E cel mai ușor lucru de făcut. Nu cred că e complicat, dar e dificil de sesizat că astfel de lucruri simple pot produce schimbări fundamentale dacă sunt făcute consecvent și personal. Nu e același lucru, de pildă, dacă, în loc să gătești, comanzi o pizza. E bine și atât, dar altfel se vădește dragostea și preocuparea pentru familia celuilalt când pui mâna și pregătești ceva, în loc să apeși pe buton. Chiar cred că o mâncare prost gătită în casă e mai de preț decât cea mai bună pizza din oraș comandată la domiciliu, pentru că transmite disponibilitatea de a ajuta, de a te implica, de a manifesta compasiune.

Iar într-o perioadă de criză demografică, unul dintre lucrurile pe care biserica iarăși le poate face lesne este să dea o mână de ajutor unor oameni care n-au copii sau ai căror copii sunt departe, fiindcă mereu se găsește ceva de făcut într-o gospodărie. Totul e să fii gata să ajuți și să fii prezent.

Vezi și alte articole pe tema Cu fața lipită de ecrane

(Interviu realizat, tradus și adaptat de Teofil Stanciu)

(Photo by William Bayreuther on Unsplash)

Distribuie:
Revista Convergențe

Lasa un comentariu