Revelația și destinatarul ei

Revelația este o noțiune care apare frecvent în discursul creștin; este un cuvânt care desemnează unul dintre acele concepte care au însoțit teologia și învățătura creștină de-a lungul întregii sale istorii. În legătură cu ea au fost elaborate multiple interpretări care au încercat să-i surprindă sensurile, conținutul și chiar mijloacele, gânditori de mare calibru disputându-și șansele de a-i înțelege natura și esența. Nu întotdeauna s-a acordat însă aceeași atenție și destinatarului revelației, presupunerea celor mai mulți dintre cugetătorii interesați de subiectul acesta fiind aceea că destinatarul ar fi mai puțin interesant și că despre el ar fi mai puține lucruri de spus. S-ar părea însă că felul în care-l înțelegem pe destinatar are totuși o implicație majoră asupra modului în care înțelegem natura revelației, iar materialul care urmează își propune să sublinieze lucrul acesta.
S-ar părea însă că felul în care-l înțelegem pe destinatar are totuși o implicație majoră asupra modului în care înțelegem natura revelației.
Fără îndoială, destinatarul revelației sunt eu, iar la faptul acesta, într-adevăr, sunt puține lucruri de adăugat; dar cine sunt eu și cărui aspect al ființei mele i se adresează revelația divină? La o primă apreciere, întrebarea de mai sus ar putea să pară mult prea filosofică și oarecum nejustificată, o încercare de a despica în patru firul de păr, însă lucrurile nu stau deloc așa. De regulă, la întrebarea privitoare la identitatea proprie răspundem făcând apel la determinațiile noastre mundane, cum ar fi: numele, adresa, locul de naștere, părinții, poziția socială, talente de care dispunem sau meseria pe care o practicăm. În pofida acestor obișnuințe însă, eu nu sunt niciunul dintre lucrurile acestea, care, desigur, îmi aparțin. Chiar locul pe care-l ocup în familia în care m-am născut ar fi putut să aparțină altcuiva. Familia mea de origine se putea compune doar din frații mei, fără ca eu să mă nasc vreodată, lucrul acesta petrecându-se, de fapt, în toate celelalte familii în care eu nu m-am născut niciodată. De ce totuși, la un moment dat, m-am născut eu, nu altcineva? În locul meu, se putea naște un alt frate de-al meu sau o altă soră, fără ca eu să mă nasc vreodată. Și totuși, la un moment dat și într-o anumită familie, m-am născut eu. Dar cine este acest eu și de unde vine el? Cu siguranță, nu doar părinții mei au fost responsabili de apariția lui, pentru că, aceiași părinți puteau, la fel de bine, să dea naștere altcuiva. Părinții mei nu au intenționat și nu s-au așteptat ca pruncul care s-a născut atunci când m-am născut eu să fiu eu, și nimeni nu a acordat prea multă importanță acestui fapt, în afară de mine. Așadar, spre surprinderea mea și mai puțin spre surprinderea lor, cel care s-a născut atunci am fost eu, iar originea mea pare să întreacă posibilitățile generative ale lumii.
Pot să gândesc sau să percep toate lucrurile pe care le am, începând cu numele și sfârșind cu meseria mea, dar ceea ce sunt nu pot decât să fiu.
Acest eu este unic și misterios, pentru că nu pare să fi sosit în lume în virtutea unor cauze prezente în această lume, deși anumite condiții mundane i-au făcut posibilă ivirea. El pare a fi unic cu unicitatea originii sale supra-mundane și misterios după același model. Vom denumi sine acest eu unic și vom spune despre el că este ceea ce eu sunt, nu ceea ce eu am. Pot să gândesc sau să percep toate lucrurile pe care le am, începând cu numele și sfârșind cu meseria mea, dar ceea ce sunt nu pot decât să fiu. Când gândesc ceea ce sunt, tratez ceea ce sunt ca și cum ar fi unul dintre lucrurile pe care le am, motiv pentru care când gândesc ceea ce sunt nu operez cu ceea ce sunt, ci mai degrabă cu o reprezentare a ceea ce sunt, o reprezentare pe care o am; și, desigur, eu nu sunt niciuna dintre reprezentările pe care le am, ci rămân întotdeauna cel care are aceste reprezentări. Cu alte cuvinte, sinele care sunt nu se obiectivează niciodată, adică, nu iese niciodată înaintea propriilor săi ochi, indiferent dacă acești ochii sunt ai trupului sau ai minții. El se cunoaște și se experimentează pe sine doar prin identificare cu sine. Mai mult, acest sine unic este și irevocabil, ceea ce înseamnă că eu am fost însărcinat cu mine însumi pentru totdeauna. Nu voi deveni niciodată altcineva. Astfel, acest sine se revelează doar lui însuși și doar ca el însuși. El se poate transforma, desigur, și își poate schimba calitatea, deși, paradoxal, rămâne mereu același sine care a fost din totdeauna. Motivul este faptul că sinele își înglobează experiența. În sfârșit, în esența lui, sinele este simțire, iar modificarea sau transformarea de sine este ceea ce numim viață. Pe scurt, viața este istoria devenirii sinelui, sinele fiind ipseitatea vieții, adică, personajul ei principal și unic. Pe acest sine, Scriptura îl numește suflet sau om lăuntric. Acest sine este cel care-l iubește sau nu pe Dumnezeu; și o face în mod transformativ, devenind asemenea lui Dumnezeu sau, dimpotrivă, pierzându-și asemănarea cu el.
Sinele nu face parte din lume. El nu se arată în ea decât prin efectele sale, adică, prin ceea ce are.
Sinele nu face parte din lume. El nu se arată în ea decât prin efectele sale, adică, prin ceea ce are. Lumea este spațiul în care experimentăm și gândim lucrurile, este un domeniu al exteriorității și al distanței față de noi înșine, față de sinele care suntem. Lumea e locul obiectelor, indiferent dacă acestea sunt fizice sau doar gândite. Pentru că sinele nu este un obiect, ci un subiect, el nu se poate coborî niciodată în lumea obiectelor, altfel decât prin efectele sale obiectivabile. Pe de altă parte, cunoașterea noastră obișnuită este o cunoaștere a obiectelor, printre care nu vom găsi însă niciodată și sinele. Așadar, sinele nu poate fi cunoscut perceptiv și nici conceptual, ci doar prin faptul de a fi acest sine. Iată de ce ori de câte ori spunem că ne cunoaștem pe noi înșine conceptual sau perceptiv, ne referim de fapt la lucruri pe care le avem, nu la ceea ce suntem. La fel procedează și ceilalți când se gândesc pe ei înșiși și chiar atunci când ne gândesc pe noi. Cunoașterea perceptiv-conceptuală este o cunoaștere de obiecte, nu o cunoaștere a sinelui. O astfel de cunoaștere obiectuală, pe care o vom numi cunoașterea lumii, urmându-l astfel pe fenomenologul francez Michel Henry,1 nu are acces la sinele nostru, motiv pentru care îl înlocuiește cu un construct confecționat din elemente mundane – nume, părinți, copii, CNP, aspect, studii, meserie etc. – adică, îl înlocuiește cu lucrurile pe care sinele le are și care fac parte din lumea lucrurilor. Acest construct mundan, această manifestare în lume a sinelui este egoul, pentru că orice sine are în lume o amprentă compusă din lucrurile pe care le deține și prin care intervine în lume. Această amprentă mundană a sinelui, repet, este egoul. Fără îndoială, pentru a participa la viața lumii distincția dintre sine și ego nu este importantă, dar pentru a înțelege natura revelației și a vieții duhovnicești, înțelegerea acestei deosebiri este crucială.
Conștiința coboară din sine în ego, iar egoul devine forma căzută în lume a sinelui. Sinele adoarme față de sine, pierdut fiind în întunericul egoului, în bezna lumii.
Pentru că nașterea noastră în lume echivalează cu apariția egoului, experiența mundană intermediată de această apariție fascinează în așa măsură sinele, încât el uită de sine și se lasă captivat de lume și de lucrurile ei, ajungând să se confunde pe sine cu egoul. În felul acesta, pierdem conștiința de sine și o înlocuim cu conștiința de ego. Conștiința coboară din sine în ego, iar egoul devine forma căzută în lume a sinelui. Sinele adoarme față de sine, pierdut fiind în întunericul egoului, în bezna lumii. Astfel, sinele care se identifică cu egoul este un sine căzut în lume, un sine care s-a uitat pe sine. Identificat cu egoul, sinele se consideră pe sine un obiect printre celelalte obiecte, pentru că așa este egoul. Mai mult, pentru că trupul e partea importantă a egoului, sinele căzut în lume se identifică cu trupul și își asumă interesele acestuia, interese care ajung să-i organizeze integral existența. Astfel, moartea sinelui este echivalentă cu viața mundană a egoului.
Diferența dintre sine și ego este menționată în Noul Testament în multe locuri, în care apare sub forma diferenței dintre omul lăuntric și omul exterior. Un verset reprezentativ în sensul acesta ar fi cel din 2 Corinteni 4:16: „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi.” Pe lângă diferența menționată, versetul de mai sus subliniază și natura transformativă a vieții sinelui, care sine, în cazul omului duhovnicesc, crește în asemănare cu Dumnezeu în fiecare zi. Aceasta este, de fapt, singura lucrare duhovnicească pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu. Un alt text important este următorul: „Cărturarul I-a zis: «Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul afară de El și că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul și cu toată puterea și a iubi pe aproapele ca pe sine este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele»”,2 adică, tocmai textul despre care afirmam în articolul intitulat Despre iubirea de Dumnezeu că stabilește perimetrul vieții duhovnicești. Distingem, așadar, aici o formă lăuntrică a credinței, compusă din iubirea de Dumnezeu cu inima, cugetul și puterea, de o formă exterioară a credinței, reprezentată de jertfe și arderi de tot. Iată de ce omul lăuntric include inima, cugetul și puterea, care toate trebuie gândite în termenii transformativi ai acestui sine viu care suntem, în timp ce omul exterior rămâne să fie subiectul gesturilor exterioare.
Religia egoului e întotdeauna legalistă și nu înțelege natura trăirii prin har, pe care-l confundă adesea cu călcarea legii. Spre deosebire de religia exterioară a egoului, religia sinelui are în vedere «omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.»
Înțelegem în felul acesta și faptul că religia sinelui diferă de religia egoului și că cea dintâi este mai importantă decât aceasta din urmă, după cum putem observa și în textul care spune: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești.”3 Iată, așadar, aici și câteva detalii despre religia exterioară a egoului. Ea se rezumă la o laudă a buzelor, fără să ajungă până la nivelul transformării inimii. Ea reduce învățătura la porunci, la imperative etice, fără a suplini și puterea și înțelepciunea necesară împlinirii acestora. Religia egoului e întotdeauna legalistă și nu înțelege natura trăirii prin har, pe care-l confundă adesea cu călcarea legii. Aceste porunci ale ei sunt omenești, adică, obiceiuri și tradiții culturale, nu învățături duhovnicești despre transformarea omului întru asemănare cu Dumnezeu. Spre deosebire de religia exterioară a egoului, religia sinelui are în vedere „omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.”4 Aceasta este roada credinței creștine autentice, care este o religie a sinelui, nu o religie a egoului.
Acum că am discutat despre toate aceste lucruri, putem înțelege de ce revelația creștină nu se adresează egoului și intereselor sale, ci sinelui și intereselor lui. Iată de ce, pentru a înțelege cu adevărat natura și conținutul revelației, trebuie mai întâi să redobândim conștiința de sine. Sinelui i se adresează Scriptura atunci când spune: „Deșteaptă-te tu care dormi, scoală-te din morți, și Hristos te va lumina.”5 Deșteptarea din somnul preocupărilor lumești este condiția vederii luminii lui Hristos. Este o deșteptare a sinelui, din somnul egoului. Tot sinelui i se adresează Scriptura și atunci când zice: „Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopții, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să veghem și să fim treji.”6 Apostolul ne poruncește să fim treji, pentru că numai astfel putem vedea în ce constă adormirea celorlalți și unde anume ne pândește și pe noi somnul. În somn, omul visează. În somnul duhovnicesc, el visează la realizări lumești și este adesea muncit de visurile lui. Un astfel de om nu folosește lucrurile din lume pentru a obține bunuri duhovnicești, ci caută să-l folosească pe Dumnezeu pentru a obține lucruri din lume. Prin urmare, nu el folosește lucrurile, ci lucrurile îl folosesc pe el.
Revelația nu este, în esența ei, un discurs, ci este primirea transformativă a unui fel divin de a fi. Revelația este forma de viață pe care ne-o transferă Dumnezeu și care este totuna cu El însuși
Așadar, pentru a crește duhovnicește, trebuie să știm cui i se adresează revelația și ce limbă folosește ea. Revelația nu este, în esența ei, un discurs, ci este primirea transformativă a unui fel divin de a fi. Revelația este forma de viață pe care ne-o transferă Dumnezeu și care este totuna cu El însuși, după cum ne spune Scriptura atunci când zice: „și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut.”7 Revelația creștină este coborârea transformativă a lui Dumnezeu în sinele omului, o coborâre a lui Dumnezeu care se traduce printr-o înălțare a omului. Părinții bisericii au numit această înălțare transformatoare îndumnezeire, înțelegând prin termenul acesta o creștere întru asemănare cu Dumnezeu. Protestantismul, în schimb, preferă termenul de sfințire.
În încheiere, așadar, trebuie să înțelegem că egoul este discursiv, că gândește în cuvinte. El este teoretician și om de știință. Sinele, pe de altă parte, înțelege prin faptul că se transformă, și orice conținut care i se adresează trebuie să i se adreseze în limbajul transformării de sine. Egoul nu aude Cuvântul lui Dumnezeu, ci doar cuvinte despre Dumnezeu sau de la Dumnezeu. El este ceea ce Scriptura numește carne sau fire pământească. Religia lui este fie mitologică și superstițioasă, fie legalistă. Iată de ce Scriptura ne îndeamnă: „Să nu vă lăsați amăgiți de orice fel de învățături străine; căci este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncări, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit.”8
Așadar, cel care aude Cuvântul lui Dumnezeu este Sinele; și îl aude transformativ, ceea ce înseamnă că primim revelația prin schimbare de sine după chipul lui Dumnezeu. Teoriile și explicațiile nu pot avea decât o valoare instrumentală.
1 Vezi Michel Henry, Eu sunt adevărul (Sibiu: Deisis, 2000), p. 51-61.
2 Mc.12:32-33.
3 Mt.15:8-9.
4 1Pet.3:4.
5 Efes.5:14.
6 1Tes.5:5-6.
7 Col.3:10.
8 Evr.13:9.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU