Roma, Ierusalim, Betleem

Distribuie:

Direct sau indirect, Evangheliile pun în relație aceste trei localități aparent izolate una de cealaltă. Ce legătură să fie, totuși, între ele? Prima este capitala unui imperiu, cetatea considerată eternă și care domina semeață peste o împărăție ce părea fără sfârșit. A doua este capitala unei provincii mărginașe, departe de centrul imperiului, dacă ne gândim la mijloacele de deplasare ale vremii. A treia este cu adevărat cea mai neînsemnată dintre toate, un punct minuscul ce nici nu se vede atunci când uriașii vremii privesc departe, în zare. Ei bine, printr-o măiestrie redacțională aparte, Matei și Luca acordă acestor locații o atenție specială și le raportează nemijlocit la Domnul Hristos.

Cerul trebuie să se cutremure și să coboare, prin îngeri, la oameni, pentru că mințile lor erau prea adormite și reci.

În această cheie, ROMA reprezintă, prin excelență, locul cel mai îndepărtat de evenimentul Nașterii lui Mesia. Acolo se știe de un singur împărat: Cezar Augustus Octavianus. Strateg și politician învederat, acesta a oferit Imperiului Roman stabilitate, a pus pe picioare un colos ce va domni secole de-a rândul și a fost aclamat ca zeu încă din timpul vieții. Era numit „mântuitorul” sau „salvatorul”, iar supușii nu mai pridideau în a-i aduce laude și ofrande. Om plin de propria importanță și de păcate, îmbătat de succesul politic, economic și militar, Octavianus se confunda cu Roma și invers. Cultul personalității era la el acasă, iar apariția unui alt personaj pe scena lumii era de neconceput. IERUSALIMUL, deși aproape geografic de locul unde se naște Isus, rămâne și el străin de acest eveniment. Și nu e doar străin, e și tulburat. Irod cel Mare, idumeul cu viață murdară, dar fapte mărețe, era îndrăgit de evrei pentru că le-a zidit Templul. Vanitos și barbar, acesta devine primul adversar al Mântuitorului, episodul cu uciderea pruncilor fiind de o cruzime de neimaginat. Începând cu Irod, Ierusalimul va rămâne mereu un oraș închis pentru Evanghelie, Isus ajungând aici mereu în vizită și pentru pătimire. Este spațiul unde, judecând teologic și istoric, Domnul trebuia primit așa cum se cuvine, printre liderii ce-l așteptau deja pe Mesia și care citeau despre toate acestea în cărțile Vechiului Testament. Și totuși, n-a fost așa. A mai rămas BETLEEMUL, cetatea lui David. Localitate încărcată de memorie sacră, asociată cu cel mai brav dintre regi, Betleemul furniza fapte și legende nenumărate evreilor obidiți, mereu subjugați de marile imperii. Numele i-a fost trecut cu litere de aur în profețiile biblice, cu toate că, în preajma marelui eveniment, parcă toți uitaseră. Este nevoie de cete îngerești care să coboare din cer pentru a-i trezi pe păstorii din câmpie și-ai trimite spre iesle. Este nevoie de o stea aparte care să-i călăuzească pe magi până la locul unde puteau să-și depună darurile înaintea adevăratului Împărat. Cerul trebuie să se cutremure și să coboare, prin îngeri, la oameni, pentru că mințile lor erau prea adormite și reci.

Iată discreția cu care Dumnezeu pătrunde în propria creație, oferind indicii minore și invitându-i pe oameni să parcurgă drumul corect.

Acest loc, prea mic în comparație cu Ierusalimul și prea departe în raport cu Roma, a fost ales de Dumnezeu Tatăl ca loc al întrupării Fiului. Aici, într-o aglomerație apăsătoare și într-un anonimat surprinzător, Maria avea să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu. Iată discreția cu care Dumnezeu pătrunde în propria creație, oferind indicii minore și invitându-i pe oameni să parcurgă drumul corect. Iată cum, încă de la început, neînsemnatul învinge opulența, marginea asaltează centrul. În continuare, în viața Lui și a apostolilor, paradigma va fi mereu aceeași.

De la întrupare și până azi, cine a ajuns la Betleem știe că nici impozanța Romei și nici orgoliul Ierusalimului nu înseamnă, de fapt, nimic. Demult își va fi desprins privirea de vitrinele acestei lumi și de închipuirile religiei fără viață, avântându-se cu toată ființă spre singura realitate autentică: Isus Hristos. În această ecuație, deopotrivă teoretică și practică, important rămâne Pruncul. Acesta crește și, prin jertfă, ne mântuiește. Precum păstorii și magii, oameni care au trecut de primele două cetăți, să pășim și noi spre ieslea cea neînsemnată. Ajunși acolo, să îngenunchem smeriți și să făgăduim ascultare. În ceas de sărbătoare, să ne fie inimile cucerite de har și bucurie. Să ne trăim viața în intimitatea Betleemului spre care cei mari nu vor a privi. Să-i conducem și pe alții spre acest loc al minunii, acolo unde cerul întâlnește pământul, iar Dumnezeu vine la noi. Să asumăm realitatea Nașterii lui Hristos la viața noastră, în fiecare detaliu al ei.

Vezi și alte articole din grupajul „Și cuvântul s-a făcut trup…”

(Schiță a Betleemului, 1698, de Cornelis de Bruijn)

Distribuie:

Lasa un comentariu