România 100 – Opțiunea pentru creștinism

17 January 2019

Multe s-au spus despre aniversarea centenarului României. Între evaluările posibile asupra trecutului și viitorului acestei țări un loc aparte trebuie să îl aibă analiza importanței creștinismului, ca sursă de repere și valori, pentru dinamica societății românești. Un asemenea demers nu este deloc simplu și nu poate fi realizat într-un eseu de dimensiuni modeste. Ceea ce ne propunem aici este actualizarea unui mesaj rostit acum aproape 100 de ani de un tânăr care avea să devină una dintre cele mai importante personalități ale culturii românești. Ne referim la textul scurt scris de Mircea Vulcănescu în anul 1924, intitulat Aspiraţie la creştinism.

Vulcănescu și aspirația la creștinism

Într-o Românie măcinată de probleme, imediat după Primul Război Mondial, când societatea era în criză, Vulcănescu propunea tinerei generații și unei „societăți religioase, dar dezinteresate de cele sfinte” un exercițiu de evaluare și o soluție: aspiraţia la creştinism. O asemenea propunere probabil că a fost primită cu rezerve atunci și inspiră neîncredere și astăzi. Însă cine se apropie și studiază biografia celui care vine cu o asemenea abordare trebuie să se gândească de două ori înainte de a da un verdict. Mircea Vulcănescu nu a livrat doar o idee, ci a prezentat un mesaj pe care l-a pus în practică până la capăt. El este unul dintre marii oameni ai României, a trăit intens şi a murit ca martir în închisorile comuniste. A fost ministru secretar de stat în ministerul de finanţe în guvernul lui Ion Antonescu, a fost profesor de sociologie, statistică, filosofie, economie și un mare om de cultură. Mulţi spun că avem în el un model al omului total, poate singurul din cultura românească (cum aprecia cândva Constantin Noica). Era prezent la catedră, făcea cercetări de teren, vorbea la radio, muncea în minister, aduna în jur oameni pentru a dezbate idei filosofice şi teologice creștine. Era omul care nu ştia ce înseamnă distanţa dintre teorie şi practică, care nu putea admite un dezacord între credință și rațiune. Pentru el, credința creștină a însemnat să fie un profesionist de primă mână, un om de caracter, responsabil, capabil de jertfă.

Vulcănescu îi aduce în atenție [omului aflat în criză] idealul creștin al vieții, singurul care poate satisface cele «trei mari nevoi ale sufletului omului»: nevoia de certitudine, nevoia de exprimare și de ieșire din sine şi nevoia de a rezolva conflictele, contradicţiile interioare ale sufletului.

În deschiderea textului său, Mircea Vulcănescu subliniază existența unei rupturi la nivelul experienței românului între nevoile sale sufletești și cele ale vieții de zi cu zi. Fiindcă în text nu avem detalii, bănuim că autorul se referă la izolarea experienței religioase de celelalte dimensiuni ale existenței umane, la o expresie a dualismului de tip răsăritean care separă cele religioase și non-religioase, credința și rațiunea, sacrul și profanul. De asemenea, Vulcănescu remarcă faptul că în state mai dezvoltate se recunoaște importanța factorului religios pentru dinamica societății, iar pentru România aspirația la creștinism ar putea însemna o renaștere. Unui om aflat în criză, căutări și zbateri, care are nevoie de un ideal care să dea direcție vieții individuale și comunitare, Vulcănescu îi aduce în atenție idealul creștin al vieții, singurul care poate satisface cele trei mari nevoi ale sufletului omului: nevoia de certitudine, nevoia de exprimare și de ieșire din sine şi nevoia de a rezolva conflictele, contradicţiile interioare ale sufletului. Aspirația la creștinism este soluția care poate împlini aceste cerințe și oferă omului șansa unei vieți de calitate. Pentru fiecare dintre aceste nevoi, Vulcănescu menționează punctual și răspunsul pe care îl oferă creștinismul: pentru foamea de certitudine avem credinţa în Dumnezeu; pentru nevoia de a ieși din sine există iubirea aproapelui; iar pentru zbuciumul de a ieși din ceea ce este rău și contradictoriu există speranța mântuirii.

Două implicații discută Vulcănescu la finalul mesajului său. Pe de o parte, menționează curajul de a fi sinceri și drepți cu noi înșine și cu lumea. Este o invitație la a privi realitatea așa cum este și a asuma întreaga ei complexitate, împreună cu slăbiciunile și aspirațiile noastre, în adevăr și fără părtinire. Pe de altă parte, aspirația la creștinism presupune aspirația la o viață integrală trăită în raport cu Dumnezeu și cu valorile credinței creștine. Acest lucru se traduce în depășirea tuturor dualismelor sau rupturilor care pot apărea la nivelul experienței umane într-o lume complexă și solicitantă, marcată puternic de profesie și viața publică, specializare și raporturi sociale diverse.

Viabilitatea actuală a aspirației la creștinism

Actualizarea acestei propuneri pentru generația tânără de astăzi reprezintă o adevărată provocare. Pe de o parte, pentru că societatea românească este în plin proces de secularizare, iar moștenirea perioadei comuniste și a celei de tranziție nu par să încurajeze tinerii să caute soluții la întrebările și frământările lor în creștinism. Pe de altă parte, prezentul și viitorul îi solicită spre coordonate cum ar fi competenţa, performanţa şi spiritul pragmatic, zone puțin încurajate de spiritualitatea creștină autohtonă. În ciuda acestei posibile discrepanțe între idealul creștin și solicitările mundane ale unei lumi dinamice și complexe, considerăm că soluția propusă de Mircea Vulcănescu nu este nicidecum iluzorie sau expresia idealistă a unui tânăr animat de ideile unei epoci aflate în criză.

…pentru foamea de certitudine avem credinţa în Dumnezeu; pentru nevoia de a ieși din sine există iubirea aproapelui; iar pentru zbuciumul de a ieși din ceea ce este rău și contradictoriu există speranța mântuirii.

La o atentă analiză a istoriei creștinismului, putem observa că performanța, competența și spiritul pragmatic nu au lipsit nicidecum oamenilor credinței, iar identitatea creștină a făcut față onorabil celor mai importante probleme ale umanității în ultimele două milenii. Sfinții Părinți stau mărturie în acest sens în perioada antică și medievală, iar în modernitate avem o sumedenie de exemple de oameni care, asumând credința creștină, au fost capabili de mari realizări în plan științific, cultural sau politic. Așadar, aspirația la creștinism rămâne o opțiune consistentă și pentru generația care celebrează centenarul României moderne. Chiar dacă nevoile cotidiene ale omului s-au schimbat, cele fundamentale au rămas aceleași și se repun mereu în contexte noi. Prezentăm câteva observații asupra celor trei nevoi de bază ale ființei umane: căutarea de certitudini, expresia de sine, rezolvarea conflictelor interioare.

Multe predicții anunțau victoria rațiunii și a progresului și eliberarea omului de religie, considerată a fi o frână, un element al trecutului de care omul mileniului al treilea trebuie să se despartă pentru a-și găsi cu adevărat menirea. Revenirea în forță a religiosului pe scena societății post-moderne reprezintă pentru unii argumentul că omul este o ființă religioasă și nu poate fi eradicată această dimensiune a existenței sale, iar pentru alții este doar o ultimă zbatere a unei experiențe aflate pe moarte. Deși s-a anunțat în repetate rânduri moartea metafizicii și a lui Dumnezeu, se pare că lucrurile nu stau chiar așa. Nevoia omului de certitudini lasă deschisă această dimensiune a credinței și raportarea la Dumnezeu. Opțiunea pentru creștinism rămâne una viabilă în ciuda hegemoniei științei în domeniul cunoașterii și a tehnologiei în privința soluțiilor pragmatice la nevoile curente ale omului. Recursul la credință este o opțiune care se naște nu numai din criza în care a intrat omul științei și tehnologiei, ci și din capacitatea acesteia de a articula o viziune integratoare asupra realității și de a ieși din limitele unor perspective înguste, parțiale, unidimensionale. Creștinismul rămâne o opțiune serioasă pentru căutările omului actual deoarece oferă cea mai cuprinzătoare înțelegere despre natura realității și oferă cea mai mare capacitate de a rezolva problemele fundamentale ale omului.

Creștinismul rămâne o opțiune serioasă pentru căutările omului actual deoarece oferă cea mai cuprinzătoare înțelegere despre natura realității.

Credința creștină propune un set de conținuturi raționale despre realitate, un set de adevăruri care au potențial explicativ și predictiv și care pot fi puse în dialog cu rezultatele cunoașterii științifice și filosofice. Ea răspunde nevoii de a avea o viziune integratoare asupra realității, de a da sens fiecărui detaliu al experienței umane în toată complexitatea ei. Nu în ultimul rând, credința creștină oferă o concepție despre om care nu îl separă de univers, dar nici nu îl coboară la nivelul de simplu accident și de obiect ce poate fi supus oricărui tip de experiment. Ca persoană ce poartă chipul și asemănarea lui Dumnezeu, individualitatea fiecăruia are o valoare intrinsecă inestimabilă care scoate omul din orice tip de anexare ideologică, fie ea una politică, rasială, științifică sau religioasă. Asemenea certitudini ale credinței creștine nu sunt nici naivități ale unui om primitiv, nici idealisme ieftine ale unei ființe alienate, ci opțiuni raționale și pragmatice care produc rezultate și dau sens și echilibru experienței umane în lume.

Creştinismul a cultivat întotdeauna ceea ce se numeşte spirit comunitar, modelul vieţii care îi așază pe oameni într-un trup ce pune în valoare diversitatea de exprimare și unicitatea fiecărei persoane. Modelul vieții bazate pe iubirea aproapelui este o invitație la a folosi cea mai înaltă formă de expresie de sine a omului. Astfel, nevoii de afirmare, de exprimare personală, credința creștină îi răspunde printr-un proiect care pune la temelia vieții sociale importanța încrederii și reciprocității, a prețuirii celuilalt ca o instanță față de care te poți raporta atât în sensul definirii propriei identități, cât și al posibilității ieșirii din sine.

Modelul vieții bazate pe iubirea aproapelui este o invitație la a folosi cea mai înaltă formă de expresie de sine a omului.

Creștinismul ne învață că omul este în egală măsură individualitate și totalitate, persoană și comunitate. Solidaritatea umană are în creștinism o bază teologică și antropologică profundă. Legătura dintre oameni depășește interesul particular mărunt sau chiar proiecte colective cu orizonturi mai largi; ea trece dincolo de legăturile de sânge, neam, rasă sau religie; are la bază un sistem de valori și de adevăruri care consideră că există o singură umanitate și un singur țel pentru toți oamenii. Din perspectivă creștină, concurența acerbă, disputa pentru un teritoriu, lupta pentru afirmarea egoistă există doar ca o formă a ratării condiției umane, iar vocația creștină este căutarea armoniei dintre oameni pe bazele noi ale experienței cristice. Cu realism și departe de orice utopie, creștinismul invită omul la o experiență a autodepășirii, a exprimării de sine care nu se realizează în dauna celorlalți, ci cu recunoașterea importanței fiecăruia, a privilegiului de a te angaja relațional cu o mare diversitate de persoane. Împlinirea umană este posibilă tocmai prin acest efort continuu de aplecare asupra celorlalți, conștienți de faptul că adevărata personalitate a cuiva se afirmă doar așa, nu prin orientare egocentrică, ci prin slujirea nevoii celuilalt.

Opțiunea pentru creștinism este una care așază omul într-o ecuație a speranței depășirii contradicțiilor interioare, a luptei cu răul și păcatul. Nădejdea creştină este legată de realitatea restaurării omului, a devenirii sale în bine, a depăşirii datelor căderii în păcat. Acest proces începe în istorie şi are o finalitate escatologică. Speranţa creştină în mântuire nu este doar una viitoare. Creştinul experimentează în această lume efectele înnoirii. Contradicţiile și neputințele inerente experienței umane în lume nu se transformă în neputinţă, angoasă sau disperare. Creştinul trăieşte zi de zi în cadrul vindecării, al unei transformări personale prin continua depăşire a conflictelor și eșecurilor. Probabil că cel mai important lucru care trebuie subliniat cu privire la acest proces este că toate aceste aspecte ale devenirii umane se realizează comunitar, prin asistare și mentorare. Tinerii pot avea încredere să aleagă calea creştină pentru că odată intrați pe acest drum luptele şi nevoinţele lor nu sunt duse pe cont propriu, ci sunt mereu sub asistenţa divină şi în relaţie cu ceilalţi credincioşi. Asumarea credinței creștine presupune plasarea pe un traseu de viață al speranței izbăvirii de rău și de boala păcatului, participarea la procesul de vindecare și restaurare în experiența de zi cu zi, fiind mereu asistați de prezența celor care au parcurs deja o bucată din acest drum.

Creştinul trăieşte zi de zi în cadrul vindecării, al unei transformări personale prin continua depăşire a conflictelor și eșecurilor.

După 100 de ani de experiență ca popor al unui stat modern, pe lângă multe întrebări și evaluări, ni se pune înainte și perspectiva continuității identității creștine în acest spațiu geografic. Dincolo de aspectele unor opțiuni confesionale și de expresie comunitară locală, așa cum sublinia și Vulcănescu odinioară, se pune problema unei decizii de fond, a disponibilității de a ne construi, ca cetățeni europeni, o identitate pe fundamentele credinței creștine. O asemenea opțiune este la îndemână, aduce cu sine răspunsuri consistente la nevoile fundamentale ale omului, dar presupune și un preț de plătit, exigențele unui mod de viață care pune la lucru valorile și adevărurile credinței creștine. Din fericire, istoria noastră din ultima sută de ani demonstrează că idealul creștin conduce la experiențe de viață de înaltă calitate și că aspirația la creștinism este una onorabilă.