Roxandra Sturdza, pietismul, Sfânta Alianță și noi

Distribuie:

Deși la momentul publicării acestor rânduri, lumea noastră este inflamată de un virus, care a reușit să ne demonstreze cât de vulnerabili suntem, vă provoc să ne întoarcem cu două secole în urmă, pe când continentul nostru trecea printr-o criză extrem de gravă, dar de alt tip.

Roxandra cucerea asistența prin înțelepciunea intervențiilor și printr-un timbru vocal plin de șarm și grație, care transmitea încredere interlocutorilor. Era plină de tact, știa când și cum să intervină în discuție pentru a aduce plus valoare.

Cetățeni europeni cu ștate vechi deja, deși nu circulăm la fel de liberi ca majoritatea, ne-am confruntat pe plan local cu undele de șoc ale referendumului pentru familie, cu alegerile în care a învins pragmatismul și cu un joc politic care nu arată mai nimic nou. Ne omorâm timpul dezbătând pătimaș la infinit cazurile Colectiv, Șora, Caracal și altele similare, până ne reamintim frustrați și resemnați că după treizeci de ani de la Revoluție nu știm încă ce s-a întâmplat în acele zile. La nivel global lumea noastră pare a depinde tot mai mult de toanele unor lideri precum Putin, Erdogan, Johnson și Trump, care au în comun doar faptul că prezintă acut simptomele unora care uită frecvent să-și ia pastilele. La mijloc e prinsă Uniunea Europeană, un organism fragil care te face să te întrebi, pe bună dreptate, cât mai rezistă. Cumva parcă te cuprinde neputința, gândindu-te ca bun creștin, fie drept-credincios, fie evanghelic, că nu poți face nimic întru plasarea acestei lumi pe o orbită mai bună.

Acum peste două sute de ani situația de pe continent era mult mai rea. Războaiele napoleoniene pârjoliseră în cale absolut tot, de la Atlantic și până aproape de Urali. Pentru liderii mișcării pietiste, una care reprezenta crema evanghelicalismului continental, Napoleon era totuna cu Anticrist, iar cucernicul Țar Alexandru I era marele apărător al creștinismului. Chiar și așa, Țarul și Rusia scăpaseră de la dezastru în 1812 doar datorită unor greșeli tactice ale lui Napoleon, datorită iernii rusești și, conform lui Alexandru, datorită providenței divine. După două decenii de războaie nimicitoare, aducătoare de molime, foamete și moarte, pietiștii și chiliaștii vedeau „foarte clar” iminența Sfârșitului, propovăduind-o pe toate canalele. Marile puteri își lingeau rănile și căutau soluții care să asigure un status quo continental, ceva care să împiedice apariția unor viitoare pretenții hegemonice.

Nemulțumită de răspunsurile mediului pravoslavnic, a dezvoltat relații de prietenie profundă în zone catolice și protestante. Astfel a ajuns să-i cunoască și să corespondeze intens cu Johann Heinrich Jung-Stilling și cu baroana Barbara Juliane von Krüdener.

În acei ani, la curtea imperială din Sankt-Petersburg activa ca domnișoară de onoare și confidentă a Țarinei Elisaveta Alexeevna, o tânără boieroaică româncă de os domnesc, anume Roxandra Sturdza. Fiică a primului guvernator al Basarabiei, verișoară primară cu domnitorul Mihail Sturdza și, după mamă, nepoată a altui domnitor, Constantin Moruzi, Roxandra era, în ciuda tinereții sale, o persoană cu o educație foarte elevată, îmbinând armonios atât moștenirea levantină, cât și crema culturii rusești și occidentale. Conform unui istoric reputat, Roxandra era de un europenism complet avant la lettre. Vorbind fluent majoritatea limbilor de circulație, deși n-avea un fizic impresionant, unul dintre contemporani conturându-i un profil nedemn de a fi descris aici, Roxandra cucerea asistența prin înțelepciunea intervențiilor și printr-un timbru vocal plin de șarm și grație, care transmitea încredere interlocutorilor. Era plină de tact, știa când și cum să intervină în discuție pentru a aduce plus valoare.

Avantajată de faptul că însoțea peste tot familia imperială, a avut privilegiul de a cunoaște personal multe personalități politice sau culturale, printre care și pe marele Goethe. Nu este foarte clar ce anume a declanșat acest proces, dar boieroaica a început să manifeste un interes real față de credința creștină. Nemulțumită de răspunsurile mediului pravoslavnic, a dezvoltat relații de prietenie profundă în zone catolice și protestante. Astfel a ajuns să-i cunoască și să corespondeze intens cu Johann Heinrich Jung-Stilling și cu baroana Barbara Juliane von Krüdener. În 1814 Roxandra a însoțit familia imperială într-un foarte lung turneu european. La Bruchsal, ducatul de Baden, locul de naștere al Țarinei, fiindcă programul a fost mai lejer, moldoveanca a petrecut mai mult timp cu Țarul, cei doi dezvoltând o amiciție autentică bazată pe preocupări comune intelectuale și spirituale. Astfel i-a împărtășit despre conexiunea sa cu cei doi lideri pietiști.

Un intelectual polivalent cu ascendență proletară, Jung-Stilling a pornit la drum cu aspirația modestă de a ajunge profesor de școală. După câțiva ani de carieră didactică a ajuns să studieze medicina la Strasbourg, unde s-a împrietenit cu Goethe, cel care l-a introdus la Herder. Tot Goethe a fost cel care l-a încurajat să-și scrie lucrarea autobiografică, cea care l-a făcut cunoscut și apreciat ca un precursor de seamă al Bildungsromanului. Primul volum al lucrării a fost publicat de Goethe fără știrea autorului. După absolvire a devenit renumit pentru cele trei mii de operații de cataractă efectuate. Ulterior a conferențiat pe teme agricole, comerciale, tehnice și de medicină veterinară la Universitatea din Heidelberg, ca apoi să predea economie, finanțe și statistică la Universitatea din Marburg în cadrul Institutului de Științe Politice al cărui fondator a fost. A publicat foarte multe lucrări cu o tematică extrem de vastă, inclusiv spirituală.

La îndemnul prietenului său din copilărie, prințul Alexandr Golițân, ober-procuror al Sfântului Sinod, el însuși învinuit de a fi sub influența mișcării pietiste, Țarul citea zilnic din Biblia sa franțuzească, versiunea Sacy, căutând mângâiere și răspunsuri.

Plasându-se ca apărător al creștinismului în lupta cu raționalismul, care făcea ravagii în epoca Revoluției Franceze, Jung-Stilling a fost un lider pietist cu aplecare accentuată spre chiliasm, care a alunecat în universalism. Datorită prestigiului său academic și cultural, statura sa în mediile creștine era impresionantă. După moartea sa, cunoscutul teolog evanghelic August Tholuck se referea la el ca fiind „acel om eminent care a fost un instrument aparte în mâna lui Dumnezeu întru păstrarea adevărului evanghelic”. Schopenhauer, în schimb, l-a criticat, oferindu-l ca exemplu pentru modul în care oamenii raționali, spre deosebire de animalele iraționale, sunt predispuși la erori. Conform acestuia, „Oamenii pot folosi idei abstracte pentru a-i face pe alți oameni să facă orice doresc”, indicând spre mesajul chiliast al lui Jung-Stilling care a indus mii de oameni în eroare.

Roxandra Sturdza i-a prezentat Țarului Alexandru învățăturile lui Jung-Stilling, stârnindu-i acestuia curiozitatea. Din timpul invaziei napoleoniene, Alexandru I intrase deja într-o criză existențială profundă. La îndemnul prietenului său din copilărie, prințul Alexandr Golițân, ober-procuror al Sfântului Sinod, el însuși învinuit de a fi sub influența mișcării pietiste, Țarul citea zilnic din Biblia sa franțuzească, versiunea Sacy, căutând mângâiere și răspunsuri. În cadrul acestei evoluții spirituale, la îndemnul aceluiași Golițân, pe când încă armatele napoloeniene nici nu ieșiseră bine din Rusia, Țarul a semnat decretul de fondare a Societății Biblice Rusești, pe tiparul și cu sprijinul nemijlocit al Societății Biblice Britanice [BFBS]. Nu e de mirare că pe 9 iulie 1814, prin medierea Roxandrei, Alexandru s-a întâlnit cu Jung-Stilling. Întrevederea celor doi a fost memorabilă. La un moment dat, liderul pietist i-a mărturisit Țarului că Roxandra era o persoană cu un suflet special, cu care a încheiat un legământ veșnic ca să trăiască pentru Domnul. Emoționat, Țarul i-a răspuns că și el vrea să încheie un asemenea legământ cu ei doi, îmbrățișându-l.

Sfânta Alianță a fost fondată pe baza ideilor pietiste și chiliaste, urmând să paveze calea spre Împărăția de o mie de ani a lui Christos.

A doua persoană cu care coresponda intens Roxandra, baroneasa von Krüdener, a fost o discipolă devotată a lui Jung-Stilling. Spre deosebire de mentorul său, aceasta provenea dintr-o familie nobiliară din zona baltică, fiind născută la Riga. După o viață ușuratică în care i-a fost infidelă soțului său, la vârsta de patruzeci de ani, la scurt timp după ce a rămas văduvă, Barbara a experimentat o profundă convertire, apoi a intrat în contact cu Frații Moravieni. Îmbrățișând cu ardoare învățăturile pietiste și chiliaste, a devenit o ardentă propovăduitoare a acestora. În viziunile sale, baroneasa i-a atribuit lui Napoleon rolul lui Anticrist, iar în piosul Țar Alexandru I vedea pe cel care va călăuzi credincioșii către locul de mântuire din Răsărit, despre care vorbea Jung-Stilling. În primăvara anului 1815, baroneasa s-a stabilit la Schlüchtern, un sat aparținând de Baden, poziționat ca o enclavă în Wurttemberg. Acolo încerca să-i convingă pe țărani să vândă tot ce aveau și să fugă din fața urgiilor care urmau să vină curând.

Pe 4 iunie 1815, Țarul Alexandru I a rămas peste noapte în vecinătate, la Heilbronn. Pe când își citea Biblia, a venit cererea să o primească în audiență pe aristocrata de origine baltică. Solicitarea i-a fost prezentată de Roxandra Sturdza, care plănuise totul corespondând cu baroneasa. Timp de trei ore, cu capul în mâini, Alexandru a ascultat nemișcat predica exaltată a Barbarei, care profețea o Europă creștină sub conducerea Țarului. La sfârșit, el s-a recunoscut în viziunile acesteia, declarând că „a găsit pacea” și i-a cerut să i se alăture în drumul spre Paris. Cei doi, împreună cu tânărul evanghelist elvețian Henri-Louis Empeytaz (1790-1861) au participat zilnic la întruniri de rugăciune. Conform celor mai mulți istorici, încă de la acea primă întrunire, Țarul a căpătat viziunea Sfintei Alianțe, văzută de mulți ca precursoare a Uniunii Europene. Cert este că această viziune a căpătat contur clar în timpul pe care l-au petrecut la Paris, unde Barbara a fost vedeta înaltei societăți, la întrunirile sale participând Chateaubriand, Benjamin Constant, Madame Recamier și ducesa de Bourbon. Atât Roxandra, cât și fratele său, Alexandre Stourdza, secretarul ministrului de externe rus, contele Ioannis Kapodistrias, un alt apropiat al boieroaicei, au luat apoi parte la lucrările Congresului de la Viena. De altfel, Alexandre a fost redactorul tratatului, realizat după notițele Țarului. Baroneasa afirmă că acele notițe i-au fost prezentate mai întâi ei spre aprobare de către Alexandru I. Lucru pe care acesta nu l-a negat, dar a fost deranjat de faptul că a fost făcut public, fapt care a condus la o răcire a relației lor.

Deși construită cu cele mai pure intenții și lansată la ape cu surle și trâmbițe, Sfânta Alianță a falimentat lamentabil în împlinirea scopurilor declarate.

Sfânta Alianță a fost fondată pe baza ideilor pietiste și chiliaste, urmând să paveze calea spre Împărăția de o mie de ani a lui Christos. Aceste idei reprezentau locul comun al învățăturilor duhovnicești oferite de crema elitei evanghelice la acea oră, fiind împărtășite și în înalte sfere pravoslavnice. În spatele scenei, cea care „a aliniat astrele” a fost boieroaica română, care niciodată n-a pretins vreo recunoaștere. Alianța și-a propus în mod formal să asigure promovarea valorilor, a dragostei creștine și a păcii în viața politică europeană. În practică, fără a-i trăda litera, ci doar spiritul, cancelarul Metternich a transformat-o într-un bastion al conservatorismului împotriva revoluțiilor și democrației. Doar Marea Britanie, Imperiul Otoman și Statul Papal nu s-au asociat Alianței, în rest toate națiunile europene semnând documentul. Pentru moment, părea o mare victorie a rușilor. Conform lui George Florovsky, prințul Golițân a declarat despre tratatul încheiat după Congresul de la Viena că „va fi clar oricui care are ochi să vadă că acest act poate fi perceput doar ca un act de pregătire al promisei Împărății a lui Dumnezeu pe pământ, așa cum este în cer.” De altfel Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a ordonat ca actul de fondare al Sfintei Alianțe să fie afișat în toate bisericile. Deși construită cu cele mai pure intenții și lansată la ape cu surle și trâmbițe, Sfânta Alianță a falimentat lamentabil în împlinirea scopurilor declarate.

Jung-Stilling a murit în 1817. El și cu baroana von Krüdener au fost însă autorii morali ai „marii coloane chiliaste”, când mii de persoane alarmate de iminența sfârșitului au vândut tot ce aveau, apoi s-au îmbarcat pe așa-numitele cutii din Ulm, pornind pe Dunăre spre răsărit. Aceștia doreau să ajungă la Muntele Ararat, considerat a fi a doua opțiune viabilă după Ierusalim, pentru întâmpinarea lui Isus la cea de-a doua Sa venire. Aproape nimeni n-a ajuns în Caucaz, jumătate murind pe drum din cauza molimelor declanșate de condițiile neigienice și de aglomerație. Mai toți supraviețuitorii au acceptat oferta guvernului rus de a se stabili în Basarabia sau la nordul Mării Negre, ori în Crimeea. Învinși de condițiile grele de trai, de boli și de câteva recolte compromise, un sfert de veac mai târziu câțiva dintre aceștia și copiii lor au plecat iar la drum să-și găsească un alt rost în viață. După vreo cincisprezece ani de trai nomad au format colonia Cataloi din Dobrogea. După alți câțiva ani de viețuire degradantă, lumina a venit prin intermediul a cinci germani baptiști care fuseseră expulzați pentru credință dintr-o Rusie care nu mai reprezenta deloc speranța creștinătății, nici un loc de refugiu.

Atât memoriile sale publicate postum, cât mai ales corespondența sa bogată păstrată în diverse arhive, dar insuficient exploatată până acum, stau mărturie cu privire la activitatea sa complexă din spatele scenei, cu nebănuite valențe spirituale.

Fiindcă în 1821 baroneasa von Krüdener a avut viziunea că Alexandru I va cuceri Grecia și a căutat să-l atragă într-un război pentru independența acesteia, demers care nu era nicidecum agreat de Țar, Barbara a fost expulzată politicos din Sankt-Petersburg, găsindu-și sfârșitul trei ani mai târziu cufundată în anonimat, într-o colonie fondată de pietiști elvețieni în Crimeea.

Fratele Roxandrei a fost autorul unui demers care viza dezvoltarea unei forme reînnoite de creștinism ortodox, pe care a încercat să o promoveze în Europa de Vest. În acest sens, a publicat la Stuttgart în 1816 lucrarea Considérations sur la doctrine et l’esprit de l’Église orthodoxe. A lucrat în diplomația rusă până ce a fost nevoit să-și dea demisia, în urma unui raport neinspirat despre sistemul educativ german, care a fost considerat jignitor.

În ce o privește pe Roxandra, aceasta s-a căsătorit în 1816 cu contele Albert Cajetan von Edling, ministrul de externe al ducatului Saxonia-Weimar, ieșind din serviciul Țarinei. Dar a corespondat cu Alexandru I până la moartea acestuia, iar cu Țarina și după aceea. În 1822 s-a mutat la Odesa, pe o moșie primită din partea Țarului ca semn de recunoștință pentru serviciile aduse. Căzut în dizgrație pentru că a sprijinit insurgența greacă, fratele său i s-a alăturat acolo. Ea s-a implicat în foarte multe activități caritabile pe tărâm social și educativ, inițial pentru refugiații greci, dar nu numai. Nu știm ce s-a ales de legământul său de a trăi pentru Dumnezeu, dar acea urbe cosmopolită care era Odesa a reprezentat un adevărat focar de treziri spirituale de-a lungul secolului al XIX-lea. Poate într-o zi vom afla dacă contesa a avut vreun amestec. A trecut la cele veșnice pe 16 ianuarie 1844 la doar 58 de ani. Atât memoriile sale publicate postum, cât mai ales corespondența sa bogată păstrată în diverse arhive, dar insuficient exploatată până acum, stau mărturie cu privire la activitatea sa complexă din spatele scenei, cu nebănuite valențe spirituale.

Observ pe alții care confundă zidirea Împărăției cu aranjamente și mișmașuri politice cu cei mari ai vremii, crezând că înțelegeri obscure din spatele ușilor sau niște cuvinte pe o hârtie reprezintă o garanție pentru o lume mai bună…

Trezindu-mă din reverie, nu pot să nu fac conexiunea cu liderii cu aură „pietistă” ai zilelor noastre, care fără a învăța ceva din lecțiile istoriei (pe care nu e clar nici dacă le cunosc), flutură nesăbuit avertizări apocaliptice spre a împinge, nu mii, ci milioane de semeni să defileze anacronic în direcția dorită de ei. Mă tem că nu e nevoie de Schopenhauer ca să întrezărim eroarea lor de orientare. Similar, observ pe unii care confundă zidirea Împărăției cu aranjamente și mișmașuri politice cu cei mari ai vremii, crezând că înțelegeri obscure din spatele ușilor sau niște cuvinte pe o hârtie reprezintă o garanție pentru o lume mai bună, care ne respectă valorile sau care asigură protecție copiilor noștri. Mă întreb oare când și unde am fost noi chemați să impunem altora respect față de valorile noastre? Când Cel căruia ne închinăm a ales deliberat cel mai modest loc pentru întruparea Sa și a suportat smerit hula, injuriile, scuipatul și biciuirea, cerându-ne să cucerim lumea iubind și sacrificând? Oare ce ar trebui să facem ca tot mai mulți oameni să-și asume simplu, natural, fără mofturi narcisiste, slujba de a sta în spărtură, indiferent cât de mare și amenințătoare s-ar arăta aceasta, nu cu scopul de a ne mântui pe noi înșine, ci de a mântui lumea? Poate că vom primi și astfel de răspunsuri.

Vezi toate articolele din grupajul „Rolul femeii în biserică

(Imagine: sursa – domeniu public)

Distribuie:
Mihai Ciucă

1 comentariu

  1. Avatar
    Adi 16 martie, 2020 at 10:16 Răspuns

    Excelent material, multumim pentru incursiunea in trecut. Nu stiam in fapt nimic despre acest personaj istoric, astfel ca informatiile prezentate mi s-au parut foarte utile, binevenite. Si de ce nu, merituoase lectii pentru noi traitori in vremuri tulburele.

    Keep up the good work!

Lasa un comentariu