Să rămână și loc de mister

18 December 2021

Nu pot scrie despre deconvertire detașat, cu argumente. Poate că nici nu mi-aș propune, chiar dacă aș fi în stare. Până și termenul de „deconvertire” e unul rece, tehnic, străin de ceea ce se întâmplă cu omul care se mișcă între nădejde și dez-nădejde sau, lipsa nevoii de nădejde, cum se întâmplă să susțină uneori cei care trec pe acolo. Pe lângă asta, cred că nu putem noi stabili de-convertirea sau ne-convertirea sau misterul-convertirii și e bine că nu putem. Ar trebui ca acest fapt să ne mențină smeriți.

Cred că nu putem noi stabili de-convertirea sau ne-convertirea sau misterul-convertirii și e bine că nu putem. Ar trebui ca acest fapt să ne mențină smeriți.

În vremea studenției, stăteam de vorbă cu niște buni amici în bibliotecă și dezbăteam tocmai subiectul acesta. Unul dintre ei nu ar fi îmbrățișat nici ideea că omul ce renunță la credință nu fusese, de fapt, niciodată creștin, însă nici ideea că nu ar mai exista speranță pentru deconvertit în viitor. Și a adăugat ceva, pe cât de natural, pe atât de surprinzător: „eu cred că omul e schimbător prin natura lui și, în timp, e posibil să își mai schimbe poziția, să revină”. M-a pus pe gânduri puțin pentru că venea în contradicție cu ideea mai… populară cum că, odată ce ai renunțat, înseamnă că nu ai fost niciodată un credincios autentic. Iar asta încuraja un obicei destul de generalizat de etichetare definitivă a omului, un fel de expediere la coșul de gunoi, cu un sentiment de ușurare că ne desprindem de ceea ce ne poate contamina. Sunt convinsă că nu vom elucida acum probleme nerezolvate vreme de mii de ani, însă voiam să fac o legătură: pe atunci nu știam că întrebările acestea mă vor urmări mult mai personal decât ca simplă cântărire a unor ipoteze.

Lucrurile se complică atunci când un apropiat, nu un om oarecare, un prieten dintr-un grup de creștini, se îndepărtează de credință treptat sub ochii noștri. În situațiile de genul acesta, nu mai ești tentat să judeci evenimentele obiectiv (câți reușesc?) sau să trimiți mental omul în rai sau iad după calcule, ci cauți orice motiv de speranță.

Lucrurile se complică atunci când un apropiat, nu un om oarecare, un prieten dintr-un grup de creștini, se îndepărtează de credință treptat sub ochii noștri.

Pentru acest prieten, pilonii pe care și-i construise în timp începeau să se năruie unul după altul sau, mai corect, începea el să renunțe la ei, chestionându-le mereu relevanța, coerența. Când au loc asemenea turnuri, începi să compari trecutul cu prezentul și să cauți semne care ar fi putut să-ți dea de înțeles că urma etapa în care te găsești. Tulburător mi s-a părut când mi-a spus că el a simțit de ceva vreme că urmează să ajungă în acest punct de dezechilibru, probabil vedea după deciziile pe care le lua și schimbarea dispoziției sufletești, spirituale. Sigur că prima întrebare care îmi venea în minte era de ce nu luase măsuri din timp, însă măsurile pe care le poate lua omul, singur, nu duc la mare lucru fără puterea lui Dumnezeu.

În același timp însă îmi aminteam că fusese, poate, între primii care mă încurajaseră în diverse aspecte, cum să duc dezbateri, în loc să mă inhib, supărându-mă că alții nu acceptă pur și simplu opiniile mele pe diverse probleme, doar prin anunțarea lor. La o astfel de discuție, când mă plângeam: „De ce nu mă lasă și pe mine cutare să am părerea mea?”, mi-a răspuns distrat: „Nu așa pui problema, ci îți construiești argumentele pentru părerea ta, vii cu motive, exemple care nu pot fi combătute și cu îndrăzneală, nu ai nevoie de permisiune pentru idei.” Dacă am ajuns, între timp, să am o atitudine, o abordare diferită în sensul acesta, i se datorează și lui.

Toate acestea se suprapuneau și se învârteau încercând să găsească un sens pentru situația prezentă. Problematizările, raționările și chiar certurile fuseseră cu totul inutile și știam că singurul lucru ce îmi rămâne de făcut – nici măcar singura soluție, întrucât nu știi dacă va reprezenta, în final, o rezolvare, doar speri – era rugăciunea. Și cred că această rugăciune a fost cea mai îndelungă și mai insistentă de până acum, într-un amestec de revoltă, șoc, tristețe, hotărâre, speranță și neîncredere laolaltă. Ciudat cum încrederea se îmbină cu neîncrederea ca într-o singură tulpină a aceluiași copac, bine înrădăcinat în pământ, stabil, împotriva vremurilor tulburi.

Ciudat cum încrederea se îmbină cu neîncrederea ca într-o singură tulpină a aceluiași copac, bine înrădăcinat în pământ, stabil, împotriva vremurilor tulburi.

Și mai marele șoc a fost atunci când, dintr-odată, omul și-a luat zborul spre eternitate, neanunțat. Acesta e momentul în care răsfoiești trecutul cu tot ce îți amintești, mai ales incriminator la adresa propriei persoane sau a propriului grup, de câte ori vă contraserăți în ultima vreme, ce i-ai spus, ce ai fi putut să spui mai potrivit, cum nu i-ai urat nimic ultima dată de ziua lui, cuvinte sau evenimente de care te poți agăța pentru a-i găsi speranței o justificare și pentru a găsi niște explicații cu sens. În drame, în tragedii, cauți mereu sensul ca să ți le faci mai suportabile. Fuseserăm șocați toți de moartea lui subită și acest șoc ne-a adus puțin și mai aproape unii de alții, trăisem împreună o criză pe care o mestecam și împreună, și separat.

Următorul val de revoltă pentru mine a fost stârnit, așadar, de moartea lui survenită atât de brusc, când încă mă rugam pentru el și cât încă nu aveam un răspuns clar: „La ce bun, atunci, tot efortul și toată empatia, toată încăpățânarea mea de a spera dacă se termină neterminat?” Teoretic, știi că Dumnezeu nu neapărat îți dă un răspuns clar, interesant că noi îl așteptăm, totuși, chiar și fără să recunoaștem sau să realizăm asta. Revolta mea nu era defel o hotărâre de a rămâne indiferentă pe viitor față de rugăciunea fierbinte ca demers, era doar o disperare de a afla ceva sigur, informații clare, date verificabile cu privire la cea de-a doua lui viață. Însă credința nu este un obiect vizibil, este o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd, o speranță – încăpățânată, aș adăuga – constantă în ciuda aparențelor, uneori. Credem că ne-ar fi mai ușor să trăim cu certitudini, iar nouă ni se cere să umblăm cu ochii închiși, să vedem deja ceea ce nu zărim încă, să sperăm nesperatul, să nădăjduim în mijlocul deznădejdii. Adică să fim des-nădăjduitori, nu deznădăjduiți. Să lăsăm loc de miracol și de mister. Să tolerăm incertitudinea, uneori chiar s-o îmbrățișăm ca singura opțiune ce stă în calea disperării negre.

Să tolerăm incertitudinea, uneori chiar s-o îmbrățișăm ca singura opțiune ce stă în calea disperării negre.

Însă, chiar la final, cea mai apropiată persoană a lui – cea care îi cunoștea cel mai bine scăderile întrebările și evoluțiile – și-a verbalizat speranța și încrederea puternică cum că se vor revedea dincolo, în slavă. Poate că acesta a fost momentul care a pus capăt revoltei și m-a ajutat să revin la speranța de dinainte: că misterul nu trebuie neapărat să creeze anxietate sau răzvrătire, ci ne provoacă și ne dilată credința, uneori cu puține… date verificabile. Așa cum îi șade bine credinței. Iar, până vom ajunge să verificăm ceea ce bănuim sau sperăm aici pe pământ, ar trebui să îi putem considera pe toți drept candidați la același rai, cum spunea chiar prietenul meu. Iar noi să fim grabnici la chestionarea propriei mântuiri, pe când a celorlalți să o nădăjduim, nu să o negăm.

(Imagine: John Martin, The Last Judgement – 1853)