Să (re)inventăm limbajul umanizării

Distribuie:

Lumea trăiește o polarizare crâncenă între diverse categorii de combatanți. Fiecare (crede că) are dreptatea lui. Fiecare consideră mai importantă cauza proprie decât cea a adversarilor. Și o vrea învingătoare. Iar victoria să fie zdrobitoare. Foarte mulți ajung să fie extrem de atenți cu cine se… asociază. Și îndărătul celor care luptă se află cei care hrănesc aceste lupte și se hrănesc din ele. Inclusiv economic. Dezbinarea globală aduce profituri și face trafic. Internetul devine o ustensilă care, departe de a fi neutră, este manipulată și manipulativă. Iar între luptători, stau grămezi cei care trebuie atrași fie de o parte, fie de cealaltă, iar dacă nu, striviți.

Există un ceva mai mare, mai adânc, mai cuprinzător, mai uman care să devină fundalul vizibil al controverselor noastre zilnice și al frământărilor care ne macină sufletul și mintea?

Este firesc să te întrebi, în aceste condiții, dacă mai poate fi imaginată vreo solidaritate umană. Sau, măcar, dacă aceste falii cu care trăim uneori chiar în familii pot fi astupate și mai ales cum. Dar nu în mod facil, ignorând realități, responsabilități sau fapte. Ci găsind acel cadru în care toate astea să-și recalibreze importanța. Există un ceva mai mare, mai adânc, mai cuprinzător, mai uman care să devină fundalul vizibil al controverselor noastre zilnice și al frământărilor care ne macină sufletul și mintea?

Citind recent un interviu acordat de Andras Visky, am fost frapat de faptul că dramaturgul sugera că pentru a putea gândi un proces al comunismului și o discuție despre dreptate, ar fi trebuit creat un limbaj cu care să descriem această realitate traumatică. Și mi s-a năzărit că poate asta ar fi soluția și în ce privește problema spinoasă și ireconciliabilă a actualei pandemii și a crizelor pe care le traversăm. Așa cum a procedat, de pildă, Biserica atunci când a trebuit să reprimească apostații în vremea persecuțiilor.

Ce am constatat e că explicațiile ajută foarte puțin. Fiindcă, mi se pare, oamenii trăiesc toate experiențele acestea cu sufletul afară – căpătând răni care sângerează – și simultan închiși adânc în ei înșiși – păstrând răbojul cu dureri și mascându-l în fel și chip. Totul pare o rană imensă deschisă și extrem de sensibilă, ca un corp cu arsuri, însă durerea se propagă înspre înăuntru și nu poate fi pusă în cuvinte. Și concomitent totul este trăit profund individual, ca o boală incurabilă ce macină lumea om cu om, fiecăruia speculându-i exact vulnerabilitatea lui specifică. Cam cum a făcut și virusul.

Întâi de toate, cred că ar trebui să ne înfundăm urechile cu ceară, ca în legenda lui Ulise, ca să nu mai auzim chemările ademenitoare ale celor care se hrănesc din antagonizarea noastră continuă.

Nu știu cum ar trebui să arate acest nou limbaj, fiindcă imaginația nu mă ajută suficient, dar sunt câteva lucruri care sper că ar putea ajuta să ne îndreptăm măcar într-acolo. Întâi de toate, cred că ar trebui să ne înfundăm urechile cu ceară, ca în legenda lui Ulise, ca să nu mai auzim chemările ademenitoare ale celor care se hrănesc din antagonizarea noastră continuă și sporesc vizibil în forță și influență. Dar ar trebui să fie o ceară de o calitate aparte: care să lase să treacă informațiile esențiale și existențiale, însă nu și interpretările lor părtinitoare. Mi se pare un efort sisific, dar necesar.

Imediat lângă această ceară ar trebui așezată ideea de temelie că fiecare s-ar putea să greșim, că nu putem avea niciodată garanția deplină că dreptatea e toată și exclusiv de partea noastră. Și, în consecință, că adversarii noștri ar putea să aibă și ei măcar o parte de adevăr și de dreptate.

Pe urmă, cred că ar trebui să coborâm cumva în noi înșine și să găsim nu atât alte cuvinte, fiindcă nu e vorba despre inventarea unui repertoriu de termeni, cât mai ales sensuri uitate, neglijate, adormite, neștiute sau răsștiute (dar ignorate interesat) ale unor cuvinte. Și tot acolo poate că ar trebui să vedem dacă nu cumva trebuie să schimbăm ierarhia cuvintelor pe care le folosim. Nu prea pot exprima lucrul ăsta decât așa cum se vede, oarecum metaforic. Nu pot fi mai „concret”. E mai degrabă o intuiție.

Această întoarcere în sine este totodată și un exercițiu existențial, în care fiecare se repune în contact cu realitatea lumii. Nu doar a lumii văzute, ci și a celei nevăzute. Este o confruntare cu sine și cu Dumnezeu, din care nu prea știi dinainte cum ieși. Arareori certitudinile de la început se mai potrivesc cu rezultatele de la sfârșit.

Dumnezeul care se face om și aduce împreună două naturi incompatibile. Acest model a fost mereu imitat cu mai mult sau mai puțin succes în istorie.

Fără să am pretenția că aș ști care sunt acele cuvinte „magice” care ar trebui redescoperite sau în care ar trebui turnat un sens proaspăt, îmi pare că ele ar trebui căutate, de asemenea, între oameni, în lume, cu urechile ciulite la durerile și spaimele de aici, cu ochii în ochii celorlalți. Și cu indiferență ostentativă la chemările sirenelor ideologice care-și câștigă banii, popularitatea și prestigiul distrugând, manipulând și dezbinând în numele binelui.

Creștinismul are o experiență extrem de valoroasă ce ar putea fi de mare folos aici. În prologul Evangheliei lui Ioan, „Cuvântul” se face trup și se exprimă sub o formă cunoscută oamenilor, dar cu un conținut năucitor: Dumnezeul care se face om și aduce împreună două naturi incompatibile. Acest model a fost mereu imitat cu mai mult sau mai puțin succes în istorie. Întreg limbajul teologic creștin se folosește de termeni preexistenți în greacă, ebraică sau alte limbi, dar cărora le schimbă definitiv sensul.

Mă gândesc, de pildă, cum un Desmond Tutu a reușit să găsească o cale de reconciliere într-un context extrem de tensionat și violent precum cel din Africa de Sud post-apartheid. Îmi amintesc că și Richard Wurmbrand, și Ferenc Visky se fereau să urască regimul comunist, de frică să nu ajungă să urască și comuniștii.

Calea mi se pare dificilă și deloc promițătoare. Înseamnă să refuzi certitudinile momentului, să ieși din înregimentări. Să refuzi chiar și tabăra celor „buni”, câtă vreme devine ea însăși o castă, o tabără de antrenament ideologic. Să imaginezi o altă cale, care nu mai depinde de polarizările zilei, ci le invalidează și le relativizează în numele a ceva mai viu, mai important, mai profund și mai fascinant. Sau poate doar mai dureros și mai necesar.

Să imaginezi o altă cale, care nu mai depinde de polarizările zilei, ci le invalidează și le relativizează în numele a ceva mai viu, mai important, mai profund și mai fascinant. Sau poate doar mai dureros și mai necesar.

Acest limbaj ar trebui să deschidă un loc în care se pot regăsi oameni cu convingeri diferite și, chiar dacă foarte surprinși să vadă și adversari prezenți în același spațiu, să nu poată nega realitatea și speranța ce pot fi adulmecate acolo și care-i atrage și pe unii, și pe alții. Să nu poată pleca decât dacă se falsifică pe ei înșiși, dacă dau curs răului din ei – căci fiecare avem și în noi înșine rău, niciodată nu e totul și exclusiv în ceilalți.

Există foarte adânc înrădăcinat în noi un simț al dreptății care ne determină de multe ori să fugim cu sentințele afișate public după cei care (ne-)au greșit. Însă nu suntem deloc calificați să facem dreptate în sens tare (și nu discutăm aici despre sistemele de justiție care țin societățile în ordine). Foarte probabil, ne animă mai degrabă duhul hollywoodian care acceptă oricâți „răi” uciși pentru un „bun” omorât pe nedrept. Mila care biruiește judecata este destul de străină de dreptatea noastră. Plus că suntem prea plini de noi și de obida noastră ca să putem judeca. Și totuși ni se cere. Și totuși, o s-o facem. Dar să nu pierdem conștiința strâmbătății ei inerente.

Întemeietorul creștinismului a „fugit” spre lume cu iertarea. S-a pus în slujba omului ca să-l ridice. Aceasta a fost, de fapt, marea ofertă făcută celor care se făceau vinovați de tot răul lumii. Acest limbaj pe care încerc să-l sugerez într-o schiță stângace ar trebui să traducă această ofertă în termenii necesari contextului nostru. Undeva ar trebui să se audă acel „Veniți toți cei trudiți și împovărați”. Toți! Ar trebui să se vadă gestul de smerenie supremă care îi iartă pe cei care nu știu ce fac.

Spune Stăniloae un lucru foarte interesant despre chenoza lui Hristos – adică despre acea tainică „dezbrăcare” sau „golire” de sine – anume că, atunci când oamenii nu o vedeau și nu o înțelegeau, ea se adâncea. Ilustrarea supremă este crucea, unde, în loc să avem o demonstrație de forță divină (așa cum am fi dorit-o noi), avem umilirea supremă asumată conștient și voluntar. Și tocmai aceasta este forma ultimă pe care o ia puterea și iubirea divină – „ne-puterea” (Andras Visky). Puterea, înțelepciunea și iubirea divină se manifestă tocmai ca smerenie și sacrificiu de sine.

Am în vedere un spațiu în care răspunderea să poată fi asumată, adevărul incomod să fie rostit și pus la încercare, greșelile să fie privite în față și recunoscute, mărturisirea să devină posibilă, privirea adversarului în ochi să fie începutul re-vederii lui ca om.

Dacă aici nu există ceva care să ne ajute în această vreme și dacă ajungem să credem în taina inimii că depindem de vreun lider politic sau de vreo decizie guvernamentală favorabilă, atunci creștinismul nu ne mai servește la mare lucru. Dacă creștinismul nu mai poate oferi decât adeziunea la niște partizanate ideologice prestabilite – așa cum par să sugereze multe discursuri și (prea!) mulți lideri creștini – atunci trebuie să fi secătuit tare mult. Intuiția mea e însă că lucrurile nu stau așa.

Nu propun o împăcare hipiot-psihedelică, ci o reconciliere și o solidaritate muncite pe brânci, în ciuda pornirilor noastre care tot mai des folosesc creștinismul doar ca să se valideze public. Am în vedere un spațiu în care răspunderea să poată fi asumată, adevărul incomod să fie rostit și pus la încercare, greșelile să fie privite în față și recunoscute, mărturisirea să devină posibilă, privirea adversarului în ochi să fie începutul re-vederii lui ca om.

Cel mai probabil, asta înseamnă efort teologic și spiritual dureros. Poate că înseamnă oprobriu public. Poate că înseamnă respingere și marginalizare – căci în continuare mulțimile sunt mult mai atrase de sânge, scandal și spectacol. Nu pot estima care ar fi prețul de plătit. De altminteri, Fiul întrupat moare… Dar cred că ar merita încercat indiferent de rezultat, fără să ne preocupe eficacitatea și impactul.

O să mai folosesc o ilustrație. Deconspirarea foștilor colaboratori ai regimului comunist, atâta cât s-a făcut, a mers mult mai mult pe ideea răzbunării sau a punerii la punct, în logica unor jocuri de putere. Nu s-a pierdut prea multă vreme cu grade de vinovăție, cu elaborarea unei oferte de reconciliere care să refacă textura socială și să dea posibilitatea rănilor să fie alinate, iar celor care le-au cauzat, posibilitatea de a fi iertați. Nu s-a lucrat în spiritul unei dreptăți care vrea să recupereze pe cel căzut, fără să-l absolve și fără să lase răul neconfruntat și simultan să ofere reparație victimei, dacă se mai poate. Ci a predominat instrumentarea interesată – câți șantajabili nu au fost în diverse instituții și mai sunt încă și prin biserici?… Nu așa ar trebui să continuăm, ci să găsim o cale de a ieși dintr-o logică similară în cazul nostru.

Puterea, înțelepciunea și iubirea divină se manifestă tocmai ca smerenie și sacrificiu de sine.

S-ar putea ca ceea ce vom descoperi ca limbaj să nu sune prea creștinesc, în sensul în care percepem noi jargonul pe care-l vehiculăm fără să-l mai gândim. Dar dacă există ceva viu, autentic, metanoic în creștinism, atunci această viață se va regăsi în acele cuvinte, în acel limbaj capabil să transgreseze orice granițe imaginabile. Fără să pot dezvolta mult mai mult în acest moment, îmi pare un lucru la care merită să cugetăm. Însă ce mi se pare colosal de dificil în cazul acestui limbaj despre care am încercat să discut aici este că el există cu adevărat și reușește să transmită ceva doar în măsura în care este și întrupat. Altminteri e vorbă goală.

(Image by Singha Bohrer from Pixabay)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Teofil Stanciu

Lasa un comentariu