Sacrul prin film: O abordare simbolică a discursului teologic în cinematografie
Cartea lui Dionis Bodiu, Sacrul prin film: O abordare simbolică a discursului teologic în cinematografie, apărută la Editura Ratio et Revelatio din Oradea (în 2018), se dorește a fi „un instrument util în realizarea unei analize teologice constructive asupra culturii cinematografice contemporane” (p.14). Acest dialog cu filmul, pe care ni-l propune autorul, devine chiar obligatoriu pentru orice creștin în lumina studiilor ultimelor decenii ce plasează clar lumea TV și cea cinematografică în perimetrul unei realități mitice. „Fără a exagera prea mult, am putea vedea rolul filmului pentru societatea modernă ca fiind similar cu cel al mitului pentru societățile arhaice”, scrie Mihai Vacariu în „Îndrăgostit de Tarkovski: Mic tratat de trăire a artei”. Așa să fie? Iar acest fapt e îmbucurător sau îngrijorător?
…filmul poate oferi spectatorului o întâlnire cu sacrul, posibilitatea acestei experiențe furnizând un temei pentru reflecția teologică
Pe parcursul celor 170 pagini (fără să le punem la socoteală pe cele care conțin lista bibliografică), Dionis Bodiu încearcă să demonstreze cum, folosind un discurs mitic și creionând un univers ordonat simbolic, filmul poate oferi spectatorului o întâlnire cu sacrul, posibilitatea acestei experiențe furnizând un temei pentru reflecția teologică. Pentru aceasta însă, e nevoie de definirea clară a unor termeni cheie: mit, sacru, hierofanie. Iar în acest scop și-l alege drept călăuză pe Eliade. De asemenea, autorul ia în discuție câteva concepte mai puțin familiare publicului larg și lămuritoare pentru tema abordată, cum ar fi: ontologia sacrului, orizontul hierofanic, caracterul mitic al revelației și mărturisirii creștine.
Cum înțelegem mesajul propus de film? Pentru că nu vorba de un text literar, înțelegerea lui impune dezvoltarea unui model hermeneutic aparte. Trebuie să ținem cont, deci, atât de limbajul specific și mijloacele proprii de exprimare, dar și de experiența vizionării și chiar de impresia cu care a rămas spectatorul după urmărirea lui (rememorarea și reamintirea).
Cu filmele, afirmă Dionis Bodiu, intrăm în conversație, iar ele ne pot spune mai mult decât au intenționat autorii să ne transmită. Putem descoperi acolo expresii ale modurilor arhaice de raportare la realitate, deși ele sunt respinse și camuflate în experiența modernității. E încurajat pluralismul interpretativ, dat fiind faptul că trăirea e cea care ocupă un rol esențial și forța mesajului poate naște adevărate hierofanii (deși ele sunt rare și neprevăzute). Pentru un câștig real, important e „să prindem ideea” ce se naște în perimetrul experienței vizionării, acea idee cu puteri transformatoare.
Cu filmele… intrăm în conversație, iar ele ne pot spune mai mult decât au intenționat autorii să ne transmită.
În ce privește relația dintre teologie și film, autorul enumeră trei tipuri de abordări, identificate de Joel Martin: teologică, ideologică și mitologică. Notând în treacăt neajunsurile primelor două, precizează că în lucrarea sa va acorda atenție acelor elemente care transcend culturile și religiile lumii și care au fost exprimate prin mituri, ritualuri și simbolisme. Astfel, în cel mai lung capitol al cărții el ia în discuție aceste elemente reunite sub titlul: „Mijloacele sacrului în filme”.
Coborând spre concret, oferind exemple din cele mai cunoscute ecranizări, autorul prezintă câteva din imaginile și temele biblice, cele mai răspândite simbolisme mitice, cât și mesajul plin de forță al ilustrării absenței unor repere indispensabile (deosebit de inspirată e paralela pe care o face cu Eclesiastul).
Ultima secțiune a cărții descrie mai deslușit cum funcționează lucrurile și cum reușește filmul să ne pună în fața ideii ce poate revoluționa modul de raportare la viață și la realitate: e vorba de întruparea, moartea și înălțarea mitului. Așa cum Cuvântul s-a făcut trup, mitul s-a făcut poveste, dar în felul acesta, simbolul ce a dăinuit peste veacuri moare pe crucea unei realități efemere. El e readus la viață prin hierofanie: „piatra particularității este dată la o parte, iar mitul este din nou viu, încărcat de sensurile sale transmundane” (p. 162). Întâlnirea cu o idee poate lăsa urme profunde în viața unui spectator, iar când acestea sunt recunoscute ca atare spunem că a avut loc întâlnirea cu sacrul.
Întâlnirea cu o idee poate lăsa urme profunde în viața unui spectator
Însăși întâlnirea cu această carte ar putea fi, pentru cei care acceptă invitația de a face călătoria propusă de Dionis Bodiu către vârful și unghiul din care ne invită să privim spre lumea cinematografică, una transformatoare. În adevăr, priveliștea oferită de el va îmbogăți, întregi sau modifica definitiv felul în care ne vom raporta de acum la fiecare film în parte.
Totuși, aș zice că ceva lipsește, ceva care ar mai tempera optimismul descoperirilor ideilor transformatoare și înnoitoare din film. Deși poate că intenționat au fost lăsate pe dinafară, necontribuind la atingerea scopului declarat al cărții, sunt câteva teme care ar întregi imaginea de ansamblu și pe care cred că nu le putem ignora: rolul inconștientului în experiența vizionării (în care mesaje secundare pătrund necenzurate), erotizarea imaginii, tentația împlinirii în imaginar a unor vicii și patimi, posibilitatea ca filmul însuși să se transforme într-un surogat cu care oamenii să-și hrănească nevoia de evadare din spațiul profan.
Scenariul și ideea pot fi sufocate de mesaje secundare subliminale, ce scapă analizei și i-au fost strecurate spectatorului în bagaj fără să știe și care îl pot afecta pe termen lung sau definitiv. Deși respinge propunerea de a analiza filmul ca pe un text, Dionis Bodiu îmi pare că nu se poate debarasa complet de reflexul de a căuta ideea, mesajul, esența – la fel ca într-un text. Se prea poate ca în film cele secundare să răzbească (și nu ideile, ci imaginile) și să se instaleze pe termen lung în imaginarul spectatorului, cu efecte deloc de neglijat.
…unul din ultimele bastioane ale rezistenței rasei umane în fața desacralizării depline a vieții și a dobândirii totalei eliberări de transcendent este, alături de Biserică, lumea cinematografică…
Şi mai lipsește ceva, după părerea mea: o mai clară definire a mitului și sacrului. Deși mărturisesc aceeași nevoie de transcendent, aceeași nostalgie a paradisului pierdut și aceeași nevoie de orientare, nu toate miturile sunt adevărate în proiectele pe care le propun în vederea satisfacerii lor (unele trimit spre ritualuri comportamentale imorale). În vreme ce ele sunt mărturii ale revelației generale (unele derivate prin imaginația omenească din faptele naturii, vezi C.S. Lewis, în Despre minuni), sunt și dovezi ale faptului că „tensiunea religioasă poate fi satisfăcută în mod fals, printr-o amăgire” (subiectul e dezvoltat de Virgiliu Gheorghe în Revrăjirea lumii). Se vorbește tot mai mult de mituri moderne și chiar de anti-mituri (Lucian Boia). Sunt și ele adevărate? Atunci în ce sens? De asemenea, experiența sacrului: cea a șamanului nu poate fi pusă alături de cea a creștinului pentru că întâlnirea e cu realități transcendentale diferite. Sunt ele la fel de edificatoare?
Afirmația cheie a cărții îmi pare a fi aceasta: „Poate că nu mai este atât de surprinzător, în acest context, să aflăm că unul din ultimele bastioane ale rezistenței rasei umane în fața desacralizării depline a vieții și a dobândirii totalei eliberări de transcendent este, alături de Biserică, lumea cinematografică” (p.60). Neîndoios că așa este. Dar va adânci ea setea de religios sau o va stâmpăra cu surogate?
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.
0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"
Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
Poate că universul cinematografic este definit în carte insuficient din punct de vedere teologic pentru că se pleacă de la o definire discutabilă, limitată a Bisericii, cu care este uneori comparat. De pildă, o înțelegere problematică a Bisericii este cea potrivit căreia Biserica ar trebui să se opună desacralizării vieții. Nu cred că este nevoie de Biserică pentru așa ceva, șamanismul (și toată spiritualitatea New Age) fac treaba asta foarte bine, după cum observă corect dna Sisoeva. Biserica se ocupă de cu totul altceva.
În plus, să nu uităm că elementul demonic este o parte a ordinii spirituale. Din acest punct de vedere, omenirea este mai degrabă îngrijorător de dependentă de transcendent. Setea de religios poate fi satisfăcută de orice obiect, idee sau persoană cărora le pot fi atribuite sau recunoscute (ori își atribuie ea însăși, în cazul unei persoane) fie și un singur atribut divin: dreptatea (socială, rasială), egalitatea (în omul postumanist nu mai există bărbat și femeie, rob sau liber), sacralitatea naturii, a planetei etc.
Cinematografia tratează inevitabil aspecte diverse ale dramei căderii omului, însă doar creștinii pot vedea și înțelege această dramă chiar și acolo unde filmul ne prezintă o poveste de succes. Creștinii ar trebui să fie prudenți în legătură cu pretenția cinematografiei de a dezvălui adevărul despre om și despre sensul vieții, situație care în istoria filmului reprezintă mai degrabă o excepție.
Puterea imaginației nu este neapărat profetică. În majoritatea cazurilor, filmul nu le oferă oamenilor adevărul, ci posibilitatea evadării din adevăr. Succesul și dependența omenirii de film explică astfel atît nevoia omului de minciună, cît și împotrivirea lui la adevăr. E de presupus că mulți oameni ar deveni „creștini” în măsura în care Biserica s-ar transforma într-o sală de cinema. Din păcate, se pare că ne îndreptăm chiar în această direcție, ceea ce probabil că va umple bisericile de spectatori fascinați de adevărurile posibile care-l anulează/diluează/deformează pe cel istoric al Întrupării Fiului lui Dumnezeu.