Șapte zile și mai multe lecții

192
0
Distribuie:

Cartea lui John C. Lennox, Șapte zile care împart lumea: începutul conform Genesei și științei, apărută în limba română la Neword Press, în 2015, conține chiar pe prima pagină recomandări ale unor profesori și apologeți recunoscuți, iar coperta a patra stârnește interesul prin impresionanta activitate a autorului, dar și prin rezumatul temei controversate pe care reușește să o comprime într-un material scurt și pe înțelesul tuturor. Alvin Plantinga ne-o prezintă în felul următor: „Nu poți găsi o carte mai bună decât aceasta în domeniul religiei și al științei.” Am ales, deci, să scriu despre cea mai bună carte pe una dintre temele cele mai interesante!

Experiența și știința ne-au ajutat să decidem între posibilele interpretări îngăduite de Scriptură.

John C. Lennox se prezintă ca un om de știință, care crede că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu și e convins că, interpretate corect, informațiile oferite de știință și cele conținute în Scriptură se pot armoniza și ne pot oferi o imagine corectă a începuturilor. La drept vorbind, orice creștin are această convingere, dar asta nu înseamnă că toți știm să interpretăm corect, nu-i așa? Lennox nu pretinde a le fi înțeles sau armonizat pe toate și nu ne oferă răspunsuri definitive. El ne propune, totuși, un cadru de interpretare și câteva repere, care au pavat drumul spre formarea sa ca apologet al „designului inteligent” (teoria potrivit căreia Pământul este bătrân – deci nu de 6000 de ani – și Dumnezeu aduce lumea în ființă printr-o serie de acte creatoare).

Surprinzător, cartea este împărțită în cinci capitole și cinci anexe, acestea din urmă ocupând o parte bună din cuprinsul cărții (aproape jumătate). Primul capitol conține o lecție de istorie. Este luată în discuție cunoscuta controversă, din secolul al XVII-lea, dintre interpretarea general acceptată a Scripturii, potrivit căreia Pământul este static și celelalte corpuri cerești se învârt în jurul lui, și observațiile științifice care sugerează că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Lennox notează că a fost nevoie de mulți ani pentru o acceptare unanimă a perspectivei heliocentrice propuse de Galilei, creștinii renunțând în cele din urmă la o înțelegere literală și recurgând la o nouă interpretare a textelor vizate.

Accentul major al argumentului meu de până acum este că există o modalitate de a înțelege Geneza 1 care nu compromite autoritatea și întâietatea Scripturii și, în același timp, aceasta ține cont de cunoașterea noastră tot mai avansată a Universului, după cum sugerează însăși Scriptura că ar trebui să facem

Capitolul doi este o lecție despre Scriptură, după cum reiese din titlu, în care sunt formulate câteva principii de interpretare biblică, cu aplicație la controversa Galilei. Autorul ne îndeamnă să facem deosebire între adevărurile Scripturii și înțelegerea noastră, să punem sub semnul întrebării interpretările proprii și să acceptăm posibilitatea ca ele să fie greșite. Cât despre textele ce păreau a susține că Pământul e static, Lennox scrie: „Experiența și știința ne-au ajutat să decidem între posibilele interpretări îngăduite de Scriptură” (p. 45).

Capitolul trei este inima cărții, după cum autorul însuși afirmă, și este intitulat: Dar este vechi? Zilele creației. Textul este prea scurt pentru a lămuri întreaga problemă legată de relatarea Scripturii și înțelegerea ei, și autorul nu-și propune acest lucru. El avansează câteva teme de reflecție, dar noi deja știm unde vrea să ajungă, nu-i așa? Formularea de la sfârșitul capitolului este cât se poate de clară: „Accentul major al argumentului meu de până acum este că există o modalitate de a înțelege Geneza 1 care nu compromite autoritatea și întâietatea Scripturii și, în același timp, aceasta ține cont de cunoașterea noastră tot mai avansată a Universului, după cum sugerează însăși Scriptura că ar trebui să facem (Romani 1:19-20)” (p. 87).

Ce conține, totuși, acest capitol atât de promițător? Autorul ne plimbă un pic prin istorie, alegând câteva personalități (Philon din Alexandria, Iustin Martirul, Augustin și alții), pentru a ilustra faptul că, deși înțelegerea zilelor creației ca intervale de 24 de ore a fost perspectiva dominantă timp de secole, ea nu a fost singura interpretare. Apoi, prezintă principalele perspective referitoare la zilele creației (zi de 24 de ore, zi-epocă, perspectiva cadrului general), observații privind înțelegerea termenului ebraic yom (zi), discuții despre natura săptămânii creației și problematica zilei a patra. Și, în felul acesta, lămurește unele lucruri dar și înmulțește întrebările cititorilor, conducându-i pe cărări neumblate.

Cartea lui John Lennox se adresează în special celor care se simt inconfortabil cu teoria Pământului tânăr, necredincioși și credincioși deopotrivă, arătând că aceasta nu e singura înțelegere posibilă a textului biblic.

Totuși, Lennox își formulează clar concluzia spre care s-a îndreptat de la bun început, printr-o referire la susținătorii teoriei creaționiste a Pământului tânăr. El crede că aceștia ar trebui să-și abandoneze interpretările, așa cum au făcut cândva creștinii care au acceptat descoperirile lui Galilei1. Poziția acestora a devenit „fără speranță”, de aceea se propune o combinație dintre „o citire mai puțin naturală a textului cu o viziune științifică mai plauzibilă”(p. 87).

Dar un Pământ „bătrân” ridică probleme de ordin teologic, cea mai importantă fiind chestiunea morții în lume, și Lennox e conștient de acest lucru. Va aborda problema în capitolul următor, Ființele omenești: o creație specială? Controversa legată de originea ființelor omenești e chiar mai actuală decât cea a originii universului și cu implicații hotărâtoare privind sanctitatea vieții. În tratarea acestei probleme autorul ia foarte în serios afirmațiile textului din Geneza 1, deloc ambigue pe acest subiect, dar și ale Noului Testament, pe baza cărora susține un act de creație special. Minunea creației omului o înțelege, precum C.S. Lewis în bine cunoscuta lui carte, Despre minuni2, în lumina minunii întrupării. Datorită acesteia, scrie el, „nu-mi vine deloc greu să cred că rasa umană în sine a început – și asta cu necesitate – cu o intervenție supranaturală” (p. 99). Păcatul lui Adam, ne spune mai departe autorul, a cauzat moartea umană (nu animală), pe care o leagă de interzicerea accesului la pomul vieții.

Ultimul capitol al cărții ne ajută să descoperim frumusețea textului din Geneza 1 și mesajul ei, de care lumea noastră are disperată nevoie. Aici ne sunt predate lecțiile celor șapte zile, și acestea Îl privesc în primul rând pe Creator și relația Lui cu creația. Afirmații aparent banale (Dumnezeu există, Dumnezeu este Creatorul veșnic etc.) sunt însoțite de observații privind implicațiile lor profunde și de reflecții asupra unor texte biblice ce, șterse de praful unor interpretări superficiale, își capătă din nou strălucirea și forța3.

Nu trebuie să uităm că Scriptura are autoritatea finală, dar înțelegerea noastră nu se suprapune cu mesajul ei. De asemenea, trebuie să recunoaștem faptul că nu putem înțelege totul până la capăt și dincolo de orice îndoială.

În cele cinci anexe, autorul adună mult material pe care nu l-a putut lăsa pe dinafară atunci când și-a scris cartea, anticipând întrebările și nelămuririle cititorilor. Astfel, se simte nevoit să scrie despre contextul narațiunii din Geneza, cu referire la genul literar, cultura și literatura vremii. Apoi, combate teoria templului cosmic, mai puțin cunoscută cititorilor români, dar probabil populară în alte comunități. Următoarele două anexe sunt despre început, așa cum este descris de Geneza și de știință, și respectiv despre aparenta contradicție între cele două relatări ale creației, cea din capitolul 1 și 2 din prima carte biblică. Ultima temă luată în discuție este evoluționismul teist și așa-zisul Dumnezeu al golurilor4. Materialul prezentat aici e consistent și dialogul se poartă, de data aceasta, cu neodarwiniștii5 și reprezentanții evoluției teiste.

În rezumat, cartea lui John Lennox se adresează în special celor care se simt inconfortabil cu teoria Pământului tânăr, necredincioși și credincioși deopotrivă, arătând că aceasta nu e singura înțelegere posibilă a textului biblic. Lecția lui Galilei6 ne învață că interpretarea Scripturii trebuie să țină cont de descoperirile științei, în cazul nostru, de dovezile irefutabile privind vârsta Pământului, care este bătrân. Textul Genezei ne permite o asemenea înțelegere, care nu intră în contradicție cu marile doctrine creștine.7

Cele șapte zile care împart lumea, cele despre care citim în textul biblic, conțin încă lecții importante, ușor de trecut cu vedere atunci când forțăm textul să ne spună ce vrem noi, dar și enigme, pe care nu trebuie să ne grăbim a le dezlega cu orice preț.

Fără îndoială că acest episod din istoria secolului al XVII-lea ne-a transmis o lecție importantă despre interpretarea literală și respingerea descoperirilor științifice, pe care nu trebuie s-o uităm. Dar ea poartă și alte învățături, la fel de valoroase, care par a fi neglijate de Lennox. Aș aminti aici că, așa cum recunoaște și autorul cărții, controversa de atunci a fost mai degrabă între două perspective „științifice” cu privire la lume8, decât între știință și religie. Pe scurt, problema pare să fi fost cauzată de faptul că Biserica adoptase geocentrismul ptolemeic și filosofia aristoteliană general recunoscute, și interpretase textele biblice prin prisma acestora9. De aceea, nu trebuie să uităm nici de pericolul suprapunerii și armonizării afirmațiilor revelate cu ideile populare ale vremii sau așa-zisele concepții științifice, clădite pe descoperirea unor date și informații care în ele însele spun prea puțin. Avertismentul acesta, care ne face conștienți de pericolul unei sinteze între știință și credință, în care Biserica îmbrățișează o concepție despre lume și o include în sistemul ei central de credință10, vine să-l echilibreze pe primul, cel de care se ocupă Lennox în cartea sa.11

De asemenea, tot din controversa Galilei învățăm să cântărim cu mare atenție implicațiile unei anumite înțelegeri a universului12. În ce privește geocentrismului, creștinii au crezut că Pământul trebuie să fie în centrul Universului, pentru că oamenii se află în centrul atenției lui Dumnezeu13. O înțelegere heliocentrică a universului le amenința definitiv concepția despre lume și viață. Dar, afirmă Lennox în cartea sa, valoarea ființelor omenești nu decurge cu necesitate din poziția Pământului față de alte corpuri cerești (p. 45).

În controversele contemporane, lucrurile sunt chiar mai complicate, dacă e (și trebuie!) să luăm în discuție evoluționismul predat în școlile publice: Care sunt implicațiile acceptării teoriei evoluționiste și a încercării armonizării sale cu relatarea creației biblice? Concepția darwinistă conduce cu necesitate spre îmbrățișarea naturalismului și a reducționismului? Și legat de aceasta: cum putem face diferența între știință și naturalismul metafizic deghizat în știință?14

O altă lecție importantă pe care o învățăm din cartea lui John Lennox este lecția de smerenie, la care face referire în repetate rânduri. Nu trebuie să uităm că Scriptura are autoritatea finală, dar înțelegerea noastră nu se suprapune cu mesajul ei. De asemenea, trebuie să recunoaștem faptul că nu putem înțelege totul până la capăt și dincolo de orice îndoială.

Deși traducerea lasă de dorit, cartea merită achiziționată și parcursă cu atenție. Veți descoperi multe idei valoroase, asupra cărora nu m-am oprit în prezentarea de față, deși am avut tendința să trec la notele de subsol mare parte din ce nu mi-a încăput în articol, așa cum autorul a trecut la anexe tot ce nu a apucat să scrie în textul bine închegat al celor cinci capitole.

În încheiere, aș vrea să vă reamintesc că cele șapte zile care împart lumea, cele despre care citim în textul biblic, conțin încă lecții importante, ușor de trecut cu vedere atunci când forțăm textul să ne spună ce vrem noi, dar și enigme, pe care nu trebuie să ne grăbim a le dezlega cu orice preț.

****

1 Adepții teoriei Pământului tânăr contestă legitimitatea acestei analogii, afirmând că mișcarea de rotație a Pământului e un fapt care poate fi demonstrat, pe când pentru creație, știința nu ne poate oferi același tip de informații și date precise.

2 C. S. Lewis scrie: „Minunea centrală afirmată de creștini este Întruparea. Ei spun că Dumnezeu a devenit om. Toate celelalte miracole sunt o pregătire pentru aceasta, o manifestare sau un rezultat al ei.” (Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii, Humanitas, București, 1997, p. 121).

3 Deosebit de interesantă e expunerea textului din Ioan 11: 9-10, în paginile 140 – 149 ale cărții.

4 Lennox afirmă că, de fapt, credința în evoluția golurilor este mai răspândită decât credința într-un Dumnezeu al golurilor.

5 Autorul a participat la mai multe dezbateri cu reprezentanți ai noului ateism. Una din afirmațiile sale șocante este că știința poate îngropa ateismul.

6 Interesant că și Francis S. Collins scrie despre „lecția lui Galileo”, dar el speră la o armonie între credința creștină și teoria evoluției, pe aceasta din urmă îmbrățișând-o fără rezerve (Limbajul lui Dumnezeu, Curtea Veche, București, 2009, p. 167).

7 Mai mulți creaționiști argumentează, în recenziile pe care le fac acestei cărți, că moartea și suferința animală sunt urmări ale păcatului lui Adam. Printre altele, ei subliniază faptul că Isaia 11 și 65 par a oglindi lumea de dinainte de cădere, iar răscumpărarea re-formează și restaurează ceea ce a fost frânt și de-format prin intrarea păcatului în lume.

8 Dominic Statham, într-un articol scris pe creation.com citează cartea lui G. De Santillana, The Crime of Galileo, în care autorul afirmă că cei care s-au aflat în spatele interzicerii teoriei lui Copernic în 1616 au fost mai degrabă profesorii. Ei se simțeau mai amenințați de aceste idei, care îl discreditau pe Aristotel (filosoful ale cărui scrieri erau baza a ceea ce se preda în universități), decât clericii.

9 Merită să observăm că Galileo e creștin și știe că textele pot și interpretate și altfel. El nu își abandonează credința în fața unei aparente contradicții între noile lui descoperiri și textele sacre.

10 După formularea lui F. S. Collins, op.cit., p. 67.

11 J. C. Lennox amintește și el de cele două extreme: prima are de-a face cu pericolul de a lega interpretarea Scripturii prea strâns de știința zilei, iar cel de-al doilea de a ignora descoperirile științifice (vezi p. 49).

12 Alister E. McGrath ne povestește că, în anii ’60, când a devenit tot mai clar că Universul a avut un început, savanții atei ai vremii au fost foarte reticenți în acceptarea ei tocmai datorită implicațiilor acestei noi teorii, despre care credeau că ar susține „cauza clericală”. (Apologetică, pur și simplu, Neword Press, Arad, 2012)

13 Wolfgang Smith în The Wisdom of Ancient Cosmology: Contemporary Science în the Light of Tradition, Ancient Cosmology, 2004, îl citează pe Stephen Hawking, care afirmă că nu putem construi modele cosmologice fără un adaos de ideologie. De aceea, în cosmologiile timpurii omul s-a așezat în centrul universului, p. 119.

14 O distincție foarte importantă, despre care citim în cartea editată de D. A. Carson și John D. Woondbridge, Dumnezeu și cultura, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2006, p. 334.

****

John C. Lennox, Șapte zile care împart lumea: începutul conform Genesei și științei, trad. Narcis Gramma, Arad, Neword Press, 2015.

Distribuie:
Dana Sisoeva

Lasa un comentariu