Sărbătoarea pascală – punte de dialog între culturi și religii
„Manifestarea sacrului întemeiază ontologic lumea.” (Mircea Eliade, Sacrul și profanul)
Paștile rămâne, pentru toți acești credincioși, un puternic liant și un prilej de speranță într-o tot mai profundă comuniune spirituală, în lumina prezenței Divinității.
Sărbătoare fundamentală în iudaism și în creștinism[1], Paștile a fost considerat, de-a lungul timpului, prilej de comuniune nu doar între om și Divinitate, ci și între persoane și comunități de credințe diferite. Etimologic, termenul „Paști” provine de la ebraicul „Pesach”, desemnând noțiunea de trecere: trecere de la sclavie la libertate (în iudaism) și de la moarte la viață (în religia creștină). Deși sărbătorit în fiecare an la date diferite de către credincioșii celor două religii, precum și în interiorul creștinismului (romano-catolicii și protestanții raportându-se la un alt calendar față de ortodocși și greco-catolici), Paștile rămâne, pentru toți acești credincioși, un puternic liant și un prilej de speranță într-o tot mai profundă comuniune spirituală, în lumina prezenței Divinității.
1. Paște, sau Paști?
În limba română, precum și în alte limbi moderne, substantivul „Paști” are doar formă de plural (fiind defectiv de singular), astfel încât, din punct de vedere lingvistic, se recomandă să folosim mai degrabă forma de plural, „Paști”, spunând, de exemplu: „Sfintele Paști cu bucurie” sau „sărbătorile pascale cu bucurie”, în loc de „Paște fericit”. Această cerință nefiind religioasă, ci pur lingvistică, rămâne interesantă, totuși, în vederea unei utilizări cât mai corecte a termenilor.
2. Ce sărbătorim de Paști?
Atât pentru evrei, cât și pentru creștini, sărbătoarea pascală are semnificația unei treceri și a unei victorii, sub puternica ocrotire a lui Dumnezeu.
Atât pentru evrei, cât și pentru creștini, sărbătoarea pascală are semnificația unei treceri și a unei victorii, sub puternica ocrotire a lui Dumnezeu.
Astfel, poporul evreu, credincios cultului mozaic, sărbătorește de Paști (Pesach) momentul biblic al eliberării din Egipt, sub conducerea lui Moise, după 430 de ani de sclavie în slujba faraonilor (eveniment esențial în istoria poporului ales, relatat în Vechiul Testament – Exod, cap. 1-15). Această minunată trecere de la suferința sclaviei la fericirea libertății a fost urmată, potrivit relatării biblice, de îndelunga peregrinare prin deșerturi (40 de ani), în căutarea pământului făgăduinței, a patriei mult dorite pe care Dumnezeu o promisese poporului Său.
În paradigma unei continuități și complementarități spirituale evidente, creștinii sărbătoresc, de Paști, o altă trecere: de la moarte la viață, prin Învierea Domnului Iisus Hristos – Învierea petrecându-se, potrivit Sfinților Evangheliști, exact în preajma Pesach-ului iudaic (Matei, cap. 28; Marcu, cap. 16, Luca, cap. 24; Ioan, cap. 20-21).
3. Paștile pentru evrei (Pesach): de la calvarul robiei, la orizontul minunat al libertății
Pentru creștini, momentul pascal constituie, din perspectivă liturgică, dogmatică și istorică, sărbătoarea supremă, trăirea plină de încredere a trecerii de la moarte la viață, de la non-sens la împlinire existențială, sub îndrumarea lui Hristos Cel înviat.
Potrivit celei de-a doua scrieri a Torei[2], poporul evreu, cel ales de Dumnezeu pentru a purta mai departe în istorie flacăra credinței monoteiste și a speranței mesianice[3], era ținut în sclavie de peste patru secole pe teritoriul Egiptului, departe de Canaan (Israelul de astăzi), pământul în care se constituise ca neam avându-l drept strămoș pe credinciosul Avraam. La chemarea lui Dumnezeu de a-și scoate poporul din captivitate, Moise asumă această misiune aparent irealizabilă, făcând numeroase strădanii de a-l convinge pe faraon de necesitatea eliberării sclavilor evrei. Deși crescut ca fiu adoptiv al fiicei faraonului, Moise nu reușește să obțină de la faraonul aflat pe tron eliberarea compatrioților săi, însă Divinitatea intervine și scoate poporul din Egipt în mod miraculos, dăruindu-i lui Moise puterea de a conduce acest popor pe parcursul întregului proces de evadare din sclavie și trecere la libertate (incluzând trecerea prin Marea Roșie). Aceasta este, în câteva cuvinte, relatarea biblică despre eliberarea din Egipt – eveniment pe care, an de an, poporul evreu îl sărbătorește timp de 8 zile de Pesach.
Potrivit vechiului calendar iudaic (calendar luni-solar), sărbătoarea pascală începe în data de 14 a lunii Nisan (primăvara, data variind de la an la an), implicând îndeplinirea unor îndatoriri și tradiții religioase, recomandate în scrierile sacre: adunarea întregii familii în jurul mesei pascale, cu alimente speciale pentru Pesah, listate și recomandate inclusiv în scrierile revelate; lectura, în familie, a textului biblic referitor la fuga evreilor din Egipt; respectarea tuturor ceremoniilor religioase și a restricțiilor alimentare pe parcursul celor 8 zile de Pesah (în special restricții constând în interdicția de a consuma alimente și băuturi care au trecut prin procesul de fermentare) etc. Toate cele 8 zile de Pesah sunt respectate în iudaism, cea mai importantă rămânând însă prima seară a sărbătorii, cu masa pascală și lecturile biblice. În magazinele din Israel, se comercializează alimente „Kosher pentru Pesah” (admise pentru Paști – care respectă cerințele specifice în privința modului de preparare), iar zilele de sărbătoare (în special prima și ultima) sunt zile libere în toate sectoarele de activitate.
Pentru că, în vremurile biblice, începutul unei zile era considerat a fi seara zilei precedente (nu miezul nopții, așa cum considerăm noi acum), Pesahul începe și se termină seara. Anul acesta, sărbătoarea pascală iudaică începe în seara de 5 aprilie și se încheie în seara de 13 aprilie (exact în Joia Mare din calendarul creștin-ortodox al anului 2023).
4. Bucuria pascală în creștinism – Învierea Mântuitorului
Bucuria pascală a creștinilor de toate confesiunile… exprimă același ideal profund ecumenic, unic și unificator al creștinismului: acela al drumului spiritual spre înviere, prin timp către eternitate, urmându-L pe Cel mort și înviat pentru înveșnicirea umanității.
Pentru creștini, momentul pascal constituie, din perspectivă liturgică, dogmatică și istorică, sărbătoarea supremă, trăirea plină de încredere a trecerii de la moarte la viață, de la non-sens la împlinire existențială, sub îndrumarea lui Hristos Cel înviat. Din perspectiva creștinismului, Dumnezeu este unic și trinitar (paradoxul teologic ce constituie însuși temeiul întregului edificiu metafizic al religiei creștine), iar iubirea infinită a Divinității față de om s-a revelat omenirii prin sacrificiul suprem, total, pe cruce al lui Iisus Hristos, Una dintre Persoanele Sfintei Treimi. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, S-a sacrificat pentru salvarea oamenilor și pentru ducerea lor înspre orizontul spiritual al veșniciei, dar a și înviat a treia zi după moartea pe cruce, Paștile fiind, din această perspectivă, sărbătorirea, în explozie de bucurie, a momentului Învierii. „Iisus pătrunde în moarte și o învinge. Lumina despică întunericul și-l risipește”, nota meditativ, în acest sens, Mircea Eliade. Și din acest motiv, din perspectiva aceluiași istoric al religiilor, creștinismul asumă consecvent, în cele peste două milenii de istorie, speranța eshatologică potrivit căreia „oamenii mor ca să se odihnească înainte de marea beatitudine a nemuririi”.
Dacă Hristos a murit pentru oameni, înseamnă că oamenii nu mai sunt singuri în moarte, căci Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a solidarizat cu ei trecând El Însuși prin aceasta, iar apoi deschizându-le, prin Învierea Sa, perspectiva eternității în viață și lumină. Dacă Hristos a înviat, atunci înseamnă că, pentru creștini, echivalarea morții fizice cu un somn și cu o trecere nu mai are doar caracter eufemistic sau pur metaforic, ci dobândește statut de analogie validă, exprimând trecerea – reală și concretă în planul spiritualității – din dimensiunea spațio-temporală specifică vieții telurice, în dimensiunea vieții veșnice (transcendente spațiului și timpului), căci Dumnezeu-Fiul Însuși, prin coborârea Lui în istorie, ne-a dăruit putința de a participa la taina eternității Sale. Dacă Hristos a înviat, atunci înseamnă, din perspectiva creștinismului, că El ne va trece și pe noi, oamenii, de la moarte la înviere, de la timp la eternitate, așa cum, odinioară, Moise condusese poporul ales prin Marea Roșie, de la calvarul sclaviei la fericirea libertății. Și tocmai de aceea, evangheliile păstrează cuvintele lui Iisus Însuși: „Eu sunt Învierea și Viața. Cel ce crede în Mine va fi viu chiar dacă va muri, iar cel care trăiește și crede întru Mine nu va muri niciodată” (Ioan11: 25-26).
Bucuria pascală a creștinilor de toate confesiunile (ortodocși, catolici, protestanți), deși sărbătorită la date diferite în contextul unor diferențe de calendar, exprimă același ideal profund ecumenic, unic și unificator al creștinismului: acela al drumului spiritual spre înviere, prin timp către eternitate, urmându-L pe Cel mort și înviat pentru înveșnicirea umanității. Căci, din perspectiva metafizicii și eticii creștine, dacă Hristos ne iubește înseamnă că noi nu vom muri niciodată.
5. La ce dată sărbătorim Paștile, în creștinism? – calendare diferite, dar aceeași sărbătoare
Astăzi, în cadrul dialogurilor ecumenice, reprezentanții Bisericilor creștine discută tot mai mult posibilitatea reunificării calendarului, astfel încât toți creștinii să putem sărbători la aceeași dată Învierea Domnului nostru.
Pentru că Noul Testament nu menționează data exactă din an a evenimentelor pascale, primele secole creștine au fost marcate de numeroase controverse privind modul de stabilire a datei sărbătoririi Paștilor.
În final, Sinodul I ecumenic de la Niceea (anul 325)[4] a stabilit ca Paștile să se sărbătorească în creștinism, în mod convențional, în prima duminică după luna plină de după echinocțiul de primăvară. Astfel, întocmai ca în iudaism, Paștile este și în creștinism o sărbătoare cu dată schimbătoare, depinzând de două fenomene astronomice: echinocțiul de primăvară (data la care ziua este egală cu noaptea – 21 martie) și prima lună plină de după echinocțiu.
În zilele noastre, toate Bisericile ortodoxe, precum și cele greco-catolice (catolice de rit bizantin) sărbătoresc Paștile potrivit calendarului Iulian, iar creștinii romano-catolici și cei protestanți calculează această dată în același mod (prima duminică de după lună plină, după echinocțiul de primăvară), dar potrivit calednarului gregorian (un calendar cu grad mai mare de exactitate din punct de vedere astronomic). Din acest motiv, în cei mai mulți ani, Paștile catolic și protestant este sărbătorit la o dată diferită față de Paștile ortodox, dar teologic, semnificația sărbătorii este exact aceeași în toate confesiunile creștine – bucuria Învierii lui Hristos. O notă specifică – cel puțin pentru spațiul românesc – este că și creștinii evanghelici (numiți uneori „neoprotestanți”) celebrează Paștile la aceeași dată cu credincioșii ortodocși, nu cu protestanții occidentali.
Astăzi, în cadrul dialogurilor ecumenice, reprezentanții Bisericilor creștine discută tot mai mult posibilitatea reunificării calendarului, astfel încât toți creștinii să putem sărbători la aceeași dată Învierea Domnului nostru.
6. Concluzii: Paștile în iudaism și creștinism – prilej de solidaritate și împreună-căutare spirituală
Punte de dialog și comuniune între credincioșii primelor două religii monoteiste din istorie, sărbătoarea pascală rămâne, atât pentru creștini, cât și pentru credincioșii cultului mozaic/ iudaic, mărturisirea trecerii de la suferință și moarte, la libertate și viață, sub mâna atotputernică și ocrotitoare a lui Dumnezeu. În fiecare primăvară, adepții ambelor credințe se adună – la date diferite, dar în aceeași perioadă a anului – în lăcașele de cult și în familii, bucurându-se de sărbătoarea centrală a întregii lor vieți religioase.
(Imagine: Ultima cină – frescă din Mănăstirea Kremikovtsi Monastery, Bulgaria, sec. XVI)
[1] În ordine cronologică, primele două religii monoteiste ale lumii
[2] Cele 5 scrieri atribuite lui Moise, primele din Biblia iudaică și creștină (recunoscute ca sacre/ revelate de către ambele religii): Facerea/ Geneza, Ieșirea/ Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul. În literatura teologică creștină, aceste 5 scrieri, primele din Vechiul Testament, poartă denumirea de Pentateuh.
[3] Asumând prima religie monoteistă din istoria umanității, fiii lui Israel (evreii) erau singurii capabili (pregătiți spiritual) să păstreze și să ducă mai departe adevărul existenței unui singur Dumnezeu, într-un context cultural dominat de credințe și mituri politeiste. Pe termen lung, poporului evreu i s-a putut revela de către Dumnezeu inclusiv vestea venirii pe pământ a lui Mesia.
[4] Sinod/ conciliu ecumenic = întrunirea ierarhilor Bisericii din întreaga lume creștină, cu scopul luării unor decizii extrem de importante în materie de credință. Potrivit tradiției, au existat 7 Sinoade Ecumenice în istoria Bisericii (între anii 325-787), în cadrul cărora episcopii participanți au luat decizii în privința unor aspecte doctrinare importante pentru teologia creștină, în contextul unor controverse aprinse din acea epocă a zorilor creștinătății. La primele două Sinoade Ecumenice a fost formulat și textul Crezului.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.
0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"
Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
