Școala altfel, democrația altfel

1 June 2019

„Ce predă domnul Hector nu e pentru examen, domnule. E pentru a ne face oameni deplini“ (The History Boys. Povești cu parfum de liceu). Alan Bennett pune reflectorul pe tensiunea dintre două perspective asupra educației, așa cum se desprind din modelul de educator întrupat de domnul Hector în contrast cu cel al domnului Irwin. Cel din urmă este dispus, de dragul succesului imediat, să toarne materia cu polonicul în capul elevilor, pe când domnul Hector pare, mai degrabă, dascălul ce scoate la lumină abilități, convingeri individuale, atât de utile în democrație.

Democrația cu cărțile pe față

Că democrației îi priește educația, nu mai încape îndoială. Contribuția mișcărilor studențești la Revoluția Maghiară din 1956 sau la Primăvara de la Praga din 1968 ne oferă, dacă mai era cazul, o dovadă în plus cu privire la importanța educației pentru democrație – corelația dintre educație și deomcrație este amplu documentată de Lipset (1960) și mai recent, Glaeser & Ponzetto (2007).

Din cum înțeleg eu democrația, voturile majorității nu anuluează dreptul de a dezbate și de a pune întrebări neplăcute

Rămâne să arăt, mai la vale, că nu orice model de educație priește dezvoltării unei culturi democratice responsabile. Din cum înțeleg eu democrația, voturile majorității nu anuluează dreptul de a dezbate și de a pune întrebări neplăcute – ceea ce teoreticienii ar numi democrație „deliberativă“ (Joshua Cohen, Jon Elster, Robert E. Goodin). În absența dialogului continuu și a dezbaterii, luarea deciziilor politice devine apanajul exclusiv al unei majorități specializate în politica pumnului în gură. Oricât de necesară, simpla numărare a voturilor nu trebuie să excludă sau să discrediteze recursul la argument. În esență, opțiunea de a-ți schimba părerea și de a convinge trebuie să rămână la îndemâna legislatorilor și societății civile, indiferent cine guvernează. Pentru asta însă, e nevoie de o educație în care valoarea argumentului este de la sine înțeleasă (sau, în cazul nostru, reinstituită).

Un lucru e sigur: discuția despre modelul democratic în care vrem să trăim nu poate fi separată de modul în care ne educăm copiii.

„Succesul” imediat al polonicului

Să ne întrebăm mai întâi dacă educația convențională – ce presupune pomparea de informații în elevi – ar putea ajuta la dezvoltarea acelor capacități atât de necesare unei democrații alerte. Absolut deloc. Asocierea școlii cu o clădire în care elevii sunt chemați să asculte și să absoarbă informația în mod pasiv va slăbi, în timp, abilitățile lor interogative. Vorbim abrupt despre o viitoare generație de cetățeni incapabili să revendice (sau să conceapă ca necesară și posibilă) o participare deplină la viața cetății. Într-un scenariu și mai puțin fericit (dar plauzibil), repetarea mecanică a informațiilor va produce cetățeni vulnerabili în fața manipulărilor politice. La drept vorbind, elevii au acces imediat la informație. Ce le lipsește este un model de interpretare și abilități de gestionare.

Cum crește democrația?

Modelul domnului Hector, pe de altă parte, încurajează învățăcelul să crească. Esențiale în acest proces sunt gândirea critică și deschiderea de a înțelege lumea prin ochii celuilalt. Într-o perspectivă mai largă, acestea nu sunt doar uneltele unui bun comunicator, ci ar putea fi un punct de pornire pentru dinamizarea vieții democratice (după cum remarca mai demult John Dewey și, mai recent, Staley Cavell sau Martha Nussbaum). Nu aș limita gândirea critică la o înțelegere convențională a metodei socratice, ce tinde să se mărginească la însușirea unor tehnici de dialog ce vânează greșeli de raționament. Pentru unii educatori, precum John Dewey, comunicarea critică nu poate fi circumscrisă dialogului inert din bancă. Prin urmare, în sistemul educativ al lui Dewey dialogul se cultivă printr-un contact direct cu obiectul de studiu – un proces de reevaluare continuă, din interior, a informațiilor în raport cu propria persoană și cu lumea din jur. Privită mai puțin formal, gândirea critică pare să așeze sala de clasă în prelungirea lumii reale. Școala coboară cu picioarele pe pământ, pășește în realitate.

Un lucru e sigur: discuția despre modelul democratic în care vrem să trăim nu poate fi separată de modul în care ne educăm copiii.

De ajutor e și cultivarea imaginației. Ea implică acea abilitate ce ne permite să vedem lumea prin ochii celuilalt pentru a-i înțelege, mai de aproape, viața cu zbaterile și aspirațiile ei. În această logică, educația nu rezultă din simpla prezență în sala de clasă, ci din participarea la activități ce mobilizează resursele emoționale și imaginare atât de necesare cunoașterii de sine și a celor din jur. Joaca rămâne, fără doar și poate, una dintre activitățile în care copiii pot experimenta ideea celuilalt și valoarea interdependenței.

Putem conchide că învățăceii care își asumă o perspectivă critică asupra lumii sunt pregătiți să reziste afilierilor gregare pentru a-și articula, în schimb, propria voce. În plus, învățământul ce cultivă valoarea cooperării și empatia față de cei din jur ne-ar putea învăță câte ceva despre responsabilitatea de a ne lăsa interpelați de cei marginalizați sau cu convingeri divergente. Ambele, puterea de a-ți asuma propria părere și deschiderea înspre adversarii de idei, sunt cruciale pentru o cultură democratică vie.

Educația nu rezultă din simpla prezență în sala de clasă, ci din participarea la activități ce mobilizează resursele emoționale și imaginare atât de necesare cunoașterii de sine și a celor din jur.

Între neajunsurile acestei perspective mai permisive asupra educației, cei mai mulți vor fi îndreptățiți să remarce lipsa unui sistem de testare adecvat. Alții ar putea insista asupra faptului că educația bazată pe informații oferă rezultate imediate și succesul financiar ce ar decurge aici. Nu mai puțin importantă este îngrijorarea că educația bazată pe comunicare ar putea înlocui autoritatea absolută a profesorului cu rolul unui îndrumător (George Steiner). Toate aceste îngrijorări merită să fie luate în serios.

În ciuda acestor necesare precauții, cred că expunerea elevilor la un tip de educație menite să-i transforme în ființe cât mai complexe, ajută la recuperarea: a) civismului sănătos (mă gândesc aici, în primul rând la cetățenii care refuză calea indiferenței față de direcția țării și față de cei cu opinii diferite); b) unui mediu în care sfârșitul unei dezbateri nu poate fi decis prin mijloace de forță (oricât de legitime ar fi ele).

Și dacă sala de clasă e oglindirea societății noastre, ce lecții ar trebui să pregătim pentru mâine?