Școala care ne (de)formează copiii

1 June 2019

Scriu de mulți ani despre învățământ. Ca fost profestor (de română), am continuat să urmăresc evoluția sistemului mult timp după ce n-am mai avut contact direct cu el. Mai mulți foști colegi de facultate și prieteni sunt profesori pe diferite discipline. Măcar prin intermediul lor și prin intermediul unor copii din cercurile de rude și prieteni am continuat să iau – mediat – pulsul schimbărilor.

De regulă, despre școală se vorbește numai de câteva ori pe an. Când se dau examene: capacitate, bac, admitere (unde mai există), titularizare; când începe și se sfârșește anul școlar; și când apar incidente: școli închise din pricina intemperiilor, profesori abuzivi, elevi violenți. În rest se tace. Nu există dezbateri. Câte un interviu, când și când, mai face mici valuri în presă. Și apoi iarăși tăcere.

Sentimentul meu – ca observator exterior – a fost că degradarea sistemului este constantă și aproape ireversibilă.

Dar pentru cei direct implicați, cazna e zilnică. Sentimentul meu – ca observator exterior – a fost că degradarea sistemului este constantă și aproape ireversibilă. Nu găsesc oameni care să spună ceva optimist decât dacă te limitezi la un schimb de amabilități și formule clișeizate. Când intri mai adânc, toată lumea are nemulțuri: părinții sunt nemulțumiți de profesori, dar le fac cadouri la final de an și le îndeasă mii de euro în buzunare pe meditații; profesorii sunt nemulțumiți de elevi, că nu mai învață, dar îi primesc la meditații, și de părinți că „nu se implică”, dar nu le refuză cadourile și plocoanele; elevii sunt nemulțumiți de școală, în general, că învață lucruri inutile, și de profesori, că îi stresează nejustificat.

Cunoscând toate aceste lucruri, titlul inițial al acestui grupaj a fost „Școala care ne distruge copiii”. Dar, sfătuindu-mă și cu alți contributori, am încercat să găsesc o formulare care să lase loc și pentru o rază de speranță. De oriunde ar veni ea. Dacă nu dinspre cele ce se întâmplă în prezent în sistemul public de învățământ, măcar din zona ofertelor alternative sau dinspre cei care au parte de experiențe mai puțin traumatice sau chiar fericite.

Tonul general al textelor pe care urmează să le citiți nu este unul optimist și luminos. E incontestabil că școala suferă.

Totuși, rămâne constatarea că tonul general al textelor pe care urmează să le citiți nu este unul optimist și luminos. E incontestabil că școala suferă. Dar poate că această acumulare de nemulțumiri, răni, traume, amărăciune, revoltă, ură și suferință semnalează, cine știe, apropierea de un punct din care vom începe iarăși să urcăm, să ne redresăm. Poate că șansa se va ivi tocmai când pare să nu mai existe nicio șansă.

E de menționat aici că toți cei care au scris pentru acest grupaj au și o ancoră transcendentă pentru viața lor. Credința și speranța par a fi ingredientele care încă-i țin pe unii cu mintea întreagă. Fiindcă presiunea școlii nu se resimte doar în dreptul elevului, ci angrenează familia într-un carusel al tensiunilor și stresului extrem de greu de gestionat.

Bizar este, în această cheie, că se detașează adesea impresia unei revoltătoare neputințe în fața unui monstru ce devorează vieți. Și că, în ciuda apartenenței la o comunitate creștină, cei mai mulți stau singuri în fața mașinăriei infernale, împotriva căreia nimeni nu poate face nimic.

Parcurgând unele texte, e greu să eviți senzația că un mecanism diabolic toacă generații întregi, distrugându-le creativitatea, curiozitatea, independența, spiritul, personalitatea, caracterul, principiile, idealurile, discernământul.

Parcurgând unele texte, e greu să eviți senzația că un mecanism diabolic toacă generații întregi, distrugându-le creativitatea, curiozitatea, independența, spiritul, personalitatea, caracterul, principiile, idealurile, discernământul. Dacă școala este o oglindă a societății, cum spune unul dintre autori, atunci societatea pare cumva chitită să-și distrugă chipul din oglindă, într-un elan nihilist.

Mai este, atunci, vreo speranță pentru școala românească? Răspunsul este un firav da, însă nu plecând de la vreun semn intern de însănătoșire, ci privind din exterior, apelând la cordelinele unor fundamente transcendente și la credința într-o ordine superioară a lucrurilor, unde valorile sunt reinstituite și delimitate de nonvalori.

Un fapt ce poate părea minor, dar are ceva dătător de speranță în el, este însăși preocuparea pe care autorii textelor de față o manifestă pentru acest subiect. Faptul că îi frământă și că îi revoltă arată că încă le pasă și mai trag nădejde.

Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”

Ar fi nedrept să negăm existența unor oameni providențiali și a unor puncte/pete luminoase. Dar este corect să spunem că ele ar trebui să țină de normalitate, nu de excepționalitate. Cu siguranță, presa insistă pe știri negative. Însă materialele din acest grupaj nu vin ca impresii inspirate de media, ci, de regulă, ca experiențe directe. Mi-aș fi dorit să se adune mai multe materiale cu un ton predominat pozitiv. Nu s-a întâmplat. Dar subiectul rămâne deschis.