Școala – misiune imposibilă

Distribuie:

Școala a fost pentru mine un fel de gherlă, beci, robie. Am stat la răcoare mai toată viața și m-am eliberat doar acum doi ani, când am părăsit România, scăpând de cazne. Toată viața, pot spune, am tras la galere. Am prins aceleași abecedare ca ale părinților, bunicilor, chiar dacă Revoluția a avut loc cu un an înainte să încep prima clasă. Am terminat liceul dând bacalaureatul la filosofie cu sisteme grilă. M-a ajutat mult după aceea, să-nțeleg și să am abilități pentru Vrei să fii miliardar. Deci, pot spune, am trăit perestroika școlii românești.

Deci, pot spune, am trăit «perestroika» școlii românești.

Însă cel mai greu mi-a fost în primele trei clase. Entuziasmul și forfota primei zile de școală s-a transformat în groază, când toate educatoarele de la grădiniță au venit să ne prezinte doamnei învățătoare. Fosta mea educatoare șușotea învățătoarei despre mine, amândouă nescăpându-mă din priviri. Pe mine mă trecea pișu de rușine, însă banca mă îmbrățișa aidoma unui jug, tocmai bună pentru o boxă a acuzațiilor. Să vă zic povestea.

Înainte ca Tom Cruise să știe de Misiune Imposibilă, eu cu încă doi camarazi am reușit una și în anii grădiniței. După Revoluție, grădinița a primit ajutoare, jucării bugăt, Doamne, în vreme ce noi ne jucam acasă cu papucii! Educatoarele ne-au promis că ne dau jucăriile. Noi am înțeles că ni le dau de tot și pe degeaba. Ele s-au gândit că ni le dau doar să ne jucăm, doar la grădiniță și doar când suntem cuminți. Nu doar că nu ni le-a dat, însă le-au ținut în vitrine, sigilate, spre turbarea noastră. „Nu merge așa, tanti”, ne-am spus, și a început complotul.

Ne-am furișat în sala vitrinelor, să eliberăm nefericitele jucării ținute prizoniere. Ne-am cățărat pe dulapuri, am scotocit puiucurile educatoarei să găsim o brișcă fiindcă jucăriile erau aproape sufocate. Respirație gură la gură, bisturie, forceps, le-am salvat. Misiunea a fost un succes, însă printre noi a fost un Iuda, un suflet slab, care ne-a vândut pe arginți. Iuda a fost absolvit de vină și totodată, beneficiind de programul de protecție a martorilor, prietenul meu a fost torturat, iar eu m-am mântuit cu o bătaie ca la hoții de cai.

Când a aflat învățătoarea că aveam cazier de pungaș, m-a mutat din prima bancă în care mă pusese, cu o cosânzeana mândră foc, cât mai în spate, aproape de ostracizații clasei și societății: copiii rromi, repetenții, puturoșii.

Când a aflat învățătoarea că aveam cazier de pungaș, m-a mutat din prima bancă în care mă pusese, cu o cosânzeana mândră foc, cât mai în spate, aproape de ostracizații clasei și societății: copiii rromi, repetenții, puturoșii. Mi-am zis: se temeau să nu-i fur inima colegei – un gând ce mi-a dat târcoale ani în șir. Le-am urât mai mult decât pe tovarășa veterinară ce venea neanunțată, să ne dea moldamine-n bucă, cu seringile metalice cu ace îndoite.

Ca să-mi fac prieteni în clasă, furam abțibilduri cu fotbaliști din gumele Cincin de la frații mei și le dădeam pe degeaba colegilor greu de cucerit. Observ că asta a rămas în ADN-ul meu, fiindcă și copiii mei fac la fel cu cardurile pokemon. Pot să-i acuz? Mai târziu, am citit asta la Scriptură: bunurile materiale sunt în strânsă legătură cu relațiile umane, poți să câștigi sau să pierzi prietenii sau banii.

Cu o operație de apendicită, un oreon, trei fractutri de brațe, jubrele copilăriei, cu mila învățătoarei și a bunului Dumnezeu, am trecut trei clase. Am descoperit la Scriptură mai târziu, că Dumnezeu lasă boala să ne mai mântuiască. De școală.

În clasa a patra am descălecat în Răcătău fiindcă avea bunica nevoință de-un Păcală cu talangă la gospodăria ei, rămăsese cam singură și-avea nevoie să-i ție cineva de urât și să-i dea cineva o cană cu apă, fiindcă era la pat, beteagă, „avea cu glanda”, după cum se diagnosticase singură.

Cu o operație de apendicită, un oreon, trei fractutri de brațe, jubrele copilăriei, cu mila învățătoarei și a bunului Dumnezeu, am trecut trei clase.

Acolo m-am îndrăgostit de natură, am îndrăgit învățătura și m-am disciplinat cu munca. Față de centrul satului, unde aș fi dorit să-mi petrec veacul cu alți zburdalnici de-o seamă cu mine, casa bunicii era izolată aidoma unei mănăstiri de sihaștrii cu votul tăcerii. Bunica, stareța Angelica fără umor, mi-a dat canon să nu mă puie dracu s-o tulesc spre nu știu ce blestemății. M-a ales pe mine dintre toți frații mei, fiindcă știa că sunt destul de prost să nu-i ies din vorbă. Nu doar că am învățat carte (luasem premiul doi), dar am învățat limba Răcătăului (arhaisme din împerecherea limbii române cu maghiara) și fundamente de teologie populară.

De-atunci am înțeles rivalitatea între cartiere, găști, culturi și popoare. Răcătăul era învecinat cu Mărișelul și Măgurii. Fiecare clan din Middle Earth credea că e poporul ales, vorba aceea unde nu e râcă, ci doar pace și bună învoire între oameni, nu e loc de balauri și temei pentru o poveste. De atunci urăsc Mărișelul. Un loc pitoresc, edenic, paralel cu Răcătăul. Într-o zi secretara a întrerupt lecția și m-a cerut să mă ducă într-o excursie în Mărișel. Era toamnă, iar secretara, un fel de Ana Pauker în școala noastră, venise să-și culeagă sclavii pentru plantația ei de picioci. Ei le numeau pere. Îmi plăceau perele ca naiba. De-atunci am fost trăznit de atent cu regionalismele! Aceste metehne ale personalului școlii mă ajută să nu uit că sunt tot un ocnaș. Chiar dacă eram un ocnaș premiant, asta nu mă salva să fiu luat la lucru pe degeaba pe o plantație din Mississippiul Mărișelului.

Am citit Apocalipsa și mă credeam expert în cataclisme, mi-am zis că trebuie să mă întorc acasă, să-mi evanghelizez frații și televizorul, de care mi-era dor cel mai mult.

Cum am zis, aveam program de mănăstire. Rugăciune la trezire și culcare, cântare ca la lăutari, acompaniată de acordeonul unchiului, și buchisirea Scripturii. Asta îmi plăcea cel mai mult. Unchiul, penticostal, mă evangheliza cu pasaje din Apocalipsa. Am citit Apocalipsa și mă credeam expert în cataclisme, mi-am zis că trebuie să mă întorc acasă, să-mi evanghelizez frații și televizorul, de care mi-era dor cel mai mult. M-am rugat pentru un semn. Și a venit potopul peste sat, apele Someșului s-au revărsat ca pe vremea lui Noe peste gospodării, iar eu, noul Luther m-am pricopsit cu o misiune. Degeaba, că ajuns din nou în cetatea lui Cain, aici oamenii vorbeau altă limbă, nu știau de cântare și adevărat, n-aveam acordeon.

N-ajung bine la noua școală din Gilău, să-mi găsesc banca, prima zi după Potop, n-apucasem să-mi salut noii colegi, să le văd moaca, că proful de istorie, Lajosi, mă scoate în față, să-i răspund. Nu să mă prezinte colegilor ca-n filme, și ei să-mi răspundă aidoma alcoolicilor anonimi cu – Bună, Liviu…, nu! Lecția! Să-i zic, pentru 5, definiția statului. Nu sinonime, frate, definiția exactă. M-a împușcat cu un patru, să-i dau carnetul. Clasa a cincea. Ajuns acasă, am dat foc carnetului. Baiul a fost că au venit și alte gloanțe și nu puteam trimite la holocaust carnetul nou, că intrau adulții la bănuieli. Un coleg cu priviri mai largi, a furat catalogul nesupravegheat, l-a dosit sub căpița de fân uscat a lui nea Ion, vecinul școlii, și să vezi apoi la el bucurie de piroman.

Adevărul e că școala poate să-ți dea o direcție în viață. Dacă deschizi ochii și găsești ițele succesului, școala e cel mai bun ghid în viață. Am conchis, după experiențele trăite și mersul lucrurilor din școală, că trebuie să-mi iau nevastă educatoare.

Întotdeauna mă lua cu angoasă 8 Martie. Flori și cadouri la profesoare. Cu trâmbițe și țambale. În vremea aceea postdecembristă, jebul era spart, căptușit cu pânze de paianjăn. Primeam o dată pe lună, pomană de la părinți câțiva gologani, bani pentru cheltuială, nu chivernisire. Și cine se gândea la profesori cu drag? Ce eram noi, decât niște păcătoși damnați veșnic într-un iad a lui Dante, iar dascălii niște draci impelițați cu puteri nemăsurate?

Adevărul era că dacă-ți dădeai silința la școală, dascălii se mai îmuiau la suflet și-ți rotunjeau notele mediocre. Când vedeau florile, profesoarele se mai îmbujorau, uitau temele nefăcute, puturoșenia, minciunile, bâlbâielile, escapadele, absențele, păcatele. Păcatele se spală cu isop, după cum spune Scriptura. Până la Hristos, păcătoșii cumpărau flori pentru ispășirea păcatelor aici pe pământ. Hristos a plătit pentru flori, așa că e de prisos să mai cumperi flori. Însă noi eram așa de rondioși și piscoși încât dascălii au conchis că avem nevoie de o a doua spălare.

Fratele meu mai mic nu se consuma ca mine, însă reușea să facă rost de flori. Nu buruieni, ci lalele sau trandafiri. Și nu dădea doi bani pe muștrulăiala dascălilor. Nu credea că merită un sfanț și totuși le dădea flori. Și făcea asta doar să se amuze pe seama lor.

Bravo, Prigoană, de unde știi că acestea sunt preferatele mele?

N-am știut, doamna dirigintă…, și continuă cu voce joasă, pentru colegi, …că aveți dulău dezlegat în ogradă. Colegii râd prostește.

Diriginta se-nfurie astmatic:

Ce-i de râs, Prigoană este un model…

Iar frate-mio continuă în șușotiri:

…cu model i-am tuns grădina…

El cu alți trebăduși fuseseră la coasă prin grădina profesoarei. Unul, ciufulit Bâta, căuta crini portocalii cu tot dinadinsul. Și i-a găsit. Un zâmbet ciufulit, sardonic i-a tatuat moca.

Doamna biologă, la mulți ani! și-i scutură crinii gălbănăjiți, dustuiți cu polen.

Biologa, se-nădușe pe loc, se umflă aidoma unei cefalopode, și scuipă cu sudălmi darwiniste:

Nesimțitule, înadins mi-ai adus buruienile astea... și Darwin, și mainuță, iar Bâtă a rămas prost bâtă tot anul, la biologie.

Doamna biologă, cum o ciufuleau unii colegi, băga groaza-n noi să învățăm. Eu niciodată n-am poreclit-o așa, fiindcă mi-era așa teamă de ea, că nu-mi permiteam nici un gând necuviincios la adresa ei. Nu doar că nu te puteai cozăi în bancă, dar știa dom’le ce-ți coace scăfârlia. Un fel de vrăjitorie științifică și toate astea fiindcă știa cum funcționează sinapsele și razele roentgen. N-avea ochi de milă pentru loaze, puturoșenie, eschivări. Materia ei era sacră, iar neștiința o blasfemie. Se-ntuneca cerul clasei, precum în Angry Birds, când te prindea putoare. Ne mânca sufletul cu raze X, ne simțeam intestinele cum se moaie a gelatină, știam cum funcționează sinapsele, și urechea, cum circulă sângele albastru și roșu prin circulația mare și mică, când se oprea roata norocului pe tine, în catalog. Ea a fost tunetul lui Ilie pentru mine, m-a resuscitat din delăsare, puturoșenie și mediocritate.

Nu pot decât să fiu recunoscător dascălilor mei, chiar dacă atunci au fost momente de scrâșnirea dinților și arșița gheenei. În vremea aceea, când părinții ne lăsau în grija cheii cu GPRS, legată aidoma unei tălăngi la gât, dascălii ne-au fost mamă și tată.

Am început să fiu bun la chimie. Toți colegii se mirau prostește cum m-a pălit minunea, cum a picat sacul cu noroc în ogradă-mi. Cum trudă să știi chimie când n-aveam habar de sistemul periodic a lui Mendeleev? Singura șansă era să-mi scriu pe banca din fundu-clasei formulele. Erau mâzgălite pe-o bancă rugoasă, încrețită zeci de formule cu generații înainte, că-mi spuneam că, dacă le-aș ști ordinea, om de știință mă făceam, batăr de-un Nobel. Abia luam cinciul. Până într-o zi când m-a oprit profesoara de chimie, o chiabură-n sat cu multe terenuri de-ngrijit.

Pentru prima dată am văzut pe chipu-i o sclipire, radioactivitate de bunătate. Radioactivitatea ei m-a cucerit, plus, îmi ziceam că nu-mi strică un ban în jeb. Mai scap și eu de păianjeni. Când am ajuns pe glie, tot bărăganul frate, plin de cucuruz așteptându-mă parcă numai pe mine. A fost și fratele meu mai mic cu mine, însă când a văzut arșița, domeniu’, a făcut cale-ntoarsă. Crimă curată. Eu am rămas. Nu știu cum am răzbit ziua aia. Mi-am zis că orice zi are și-un sfârșit, iar după ce-am citit atlasul norilor m-am încurajat că n-o venit încă Apocalipsul. Bani ioc! Mânca-te-ar sărăcia, pe tine și cucuruzul tău, hoșcă! ce mai, gânduri evlavioase de adolescent.

Am și uitat de plată, când, după trei zile, profa mă cheamă seara la ea. Evrika! Hai că mai sunt și oameni care mai au un feeling de cumsecădenie-n ei, îmi zic. Dacă mă chema de cu dimineață mă făceam bolnav mort aidoma unui oposum, dar na!, cu seara gata să pice peste sat, mă chemă să mă cinstească pentru istovitoarea zi de alaltăieri, îmi zic. Eram în blugi albi, îmi mai iau un prieten cu mine. Când am intrat în ograda-i, Dumnezeule, tătă lumea din Gilău, colegi de-ai mei, sclavi, pușcăriași corigenți la chimie, la desfăcut cucuruzul de pe Bărăgan. Când a căscat uăchii prietenul meu, a și tulit-o. L-am urât! Altă tură în Numele Domnului, pentru Doamne-ajută, moneda popilor și a mafioților. Mâini bășicate, blugi gri dustuiți, mai se și hlizeau feudalii de mine că habar n-am cum să mă înțolesc pentru astfel de eveniment. Oricum, cu aceleași formule copiate de pe banca scorojită, care nu luau 5 ul, acum aveam 7, 8 la chimie. Colegii mei de bancă rămâneau tâmpiți, fiindcă foloseam același copy/paste, cu rezultate diferite, în favoarea mea. Știi care-i secretul? le zic. Eu știu formula amidonului din piciocă și cucuruz, iar tu n-ai habar!

Mărturisesc că toată viața mea am dorit să scriu o poveste ce se termină cu cuvântul «școală».

Adevărul e că școala poate să-ți dea o direcție în viață. Dacă deschizi ochii și găsești ițele succesului, școala e cel mai bun ghid în viață. Am conchis, după experiențele trăite și mersul lucrurilor din școală, că trebuie să-mi iau nevastă educatoare. La început aveam dulceață de trandafiri pe tot anul. Tot mobilierul din casă era de trandafir. Apoi i-am zis nevesti-mi să ne deschidem un magazin de flori. Afacerea s-a extins, ne-am deschis și o fabrică de prelucrarea lemnului de trandafir…

Nu pot decât să fiu recunoscător dascălilor mei, chiar dacă atunci au fost momente de scrâșnirea dinților și arșița gheenei. În vremea aceea, când părinții ne lăsau în grija cheii cu GPRS, legată aidoma unei tălăngi la gât, dascălii ne-au fost mamă și tată. Îmi pare rău că n-am învățat mai multă știință, să știu acum, de exemplu, cum să manevrez cântarul lui Mendeleev cu care a cântărit masa atomilor. Mă bucur că școala românească a evoluat, de la abecedar la Vrei să fii Miliardar, și copiii noștri au șansa să învețe practic în laboratoarele de chimie ale școlii românești nu doar cum se arde pilitura de fier, ci și cum se crapă și îmbunătățește atomul de uraniu.

Și da, fără balaurul și Cosânzeana, nu mai era loc de poveste, și mărturisesc că toată viața mea am dorit să scriu o poveste ce se termină cu cuvântul școală.

Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”

(Image by Elias Sch. from Pixabay)

 

Distribuie:
Avatar

Lasa un comentariu