Școala și darul durerii
Când au intrat copiii în clasa întâi în București, am simțit că am căzut din rai.
Veneam după un an pregătitor la International Christian School of Budapest, unde locuisem un an. Acolo i-am condus prima dată, cu inima strânsă pe ușile școlii. Nu știau prea multă engleză, era prima zi de școală, aveau cinci ani, erau singurii noștri copii.
În primele zile n-au făcut nimic altceva decât să învețe procedurile. Așa se merge la sala de mese, așa se merge la toaletă, așa se pleacă acasă. În rest, au colorat, au cântat, au dormit la prânz pe niște salteluțe instalate într-o parte a clasei. Se ocupa de ei o învățătoare și un helper. În rest, un copil american, zece maghiari și cei doi ai noștri.
Din păcate, copiii noștri reflectă mediul în care stau. Ne-am dori să fie invers. Dar fără ei, am trăi mai departe în bula noastră, aproape orbi la ce se întâmplă în alte comunități.
La sfârșitul semestrului am fost invitați la teacher-parents conference, un fel de ședință individuală cu părinții unde ne-au prezentat fișele. Se descurcau foarte bine la engleză, dar mai aveau de lucrat la fine motor skills. Ne-au spus că i-au trecut în grupa de avansați la citit și că ar fi bine să îi încurajăm să decupeze imagini cu foarfeca pentru că mișcarea asta le va dezvolta abilitățile care le lipsesc și alte câteva recomandări. Deși copiii sunt gemeni, învățătoarea îi cunoștea pe fiecare în parte cu punctele tari și punctele slabe.
Nu sunt genul care plânge ușor dar în ultima lor zi de scoală la ICSB mi-a venit să plâng.
În București, au fost înscriși la una dintre cele mai bune școli din cartier. Genul pentru care părinții își mută domiciliul scriptic la bunicii care locuiesc în apropierea școlii. Învățătoarea era tânără și binevoitoare. Clasa era compusă din 27 de copii. Așteptările noastre, natural, mai mici. Dar ne-am mobilizat. Așa am ajuns în comitetul de părinți. Și în asociația părinților pe școală.
În clasă… și lucruri bune și rele, cum e normal. Dar într-o zi, copiii au început să se plângă unii de alții că se bat la școală. În altă zi, am primit un telefon să venim că Mihai s-a lovit și s-a tăiat la barbă. A alergat prin clasă și a căzut. În alta, am sunat-o pe învățătoare să aflu cine a început un conflict care s-a lăsat cu lupte corp la corp. Bine, am sunat-o și pentru că nu îi credeam că s-au luptat în clasă, în timpul orei. Era la afterschool când mi-a răspuns la telefon. Nu știa de conflict și l-a întrebat pe unul dintre colegii lor: David, s-au bătut gemenii în timpul orei astăzi?
Când le explici cu frumosul, până te lasă nervii, că la noi în familie nu vorbim așa, poți să primești răspunsul pe care l-am primit noi: „Da, dar noi nu trăim numai acasă, trăim și la scoală și la școală așa se vorbește”.
Pe la ședințe ne-a rugat să vorbim cu ei să fie cuminți în clasă, că unul dintre gemeni, nu știa care, face mai multe prostii. Erau totuși 27 de copii și ea nu avea experiență cu copiii de clasa întâi. Am vorbit.
În clasa a doua, i-am mutat la altă învățătoare. O doamnă spre 40 de ani care a renunțat la o carieră într-o corporație ca să facă ceva semnificativ. Cu totul altă poveste. Atmosfera a fost bună, doamna îi cunoștea pe nume, copiii o iubeau. Chiar și cei care nu învățau de obicei, de dragul ei își făceau temele. Eu n-am mai dat pe la ședințele asociației. A rămas ca domnul Eduard să își bată capul cu problemele școlii că eu eram ocupat.
În a cincea, clasa lor s-a unit cu alta, au venit și câțiva colegi cu probleme, a început bullyingul. I-am propus doamnei diriginte să venim într-o zi, în cadrul programului „Școala altfel”, să facem câteva jocuri de teambuilding pe care le-am folosit la studenți. Deși în clasă au fost doar 12 copii și combinația de activități le-a plăcut copiilor, după 2 ore eram extenuați. Și bucuroși că s-a terminat.
În clasa a șaptea, au plecat colegii care făceau cele mai mari probleme. Atmosfera s-a liniștit. Noi nu ne-am mai implicat la „Școala altfel”. Tot fiindcă suntem ocupați.
Am trecut acum câteva zile pe la școală. Ne-a chemat doamna dirigintă ca să stăm de vorbă cu mama unui coleg cu care ei se ceartă constant, ocazie cu care am făcut și noi cunoștință. Dacă ai trecut de curând printr-o școală generală știi despre ce vorbesc când spun că e un zgomot de fond infernal. Am plecat bucuros că nu trebuie să suport așa ceva în fiecare zi și cu gândul că cei care și-au ales meseria de profesori au avut un mare ghinion.
Ca semn că trebuie făcut ceva, durerea poate fi un dar. Din păcate copiii noștri plătesc un preț piperat pentru acest dar.
Din păcate, copiii noștri reflectă mediul în care stau. Ne-am dori să fie invers. Dar fără ei, am trăi mai departe în bula noastră, aproape orbi la ce se întâmplă în alte comunități.
Nici măcar nu am ales să se întâmple așa. Pentru homeschooling nu am avut curaj, pentru o școală particulară nu am avut bani.
„Ce vrei, bă prostule?” Când îi auzi că vorbesc așa unul cu altul, inițial paralizezi. Iar când le explici cu frumosul, până te lasă nervii, că la noi în familie nu vorbim așa, poți să primești răspunsul pe care l-am primit noi: „Da, dar noi nu trăim numai acasă, trăim și la scoală și la școală așa se vorbește”.
Durerea e modul în care corpul ne atenționează că ceva e în neregulă și că ar trebui să facem ceva. Experiența dureroasă cu școala poate fi același lucru. Ca semn că trebuie făcut ceva, durerea poate fi un dar. Din păcate copiii noștri plătesc un preț piperat pentru acest dar.
Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.
0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"
Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU