Scurt ghid despre cum să nu conduci motocicleta și cum să nu mergi pe apă

697
0
Distribuie:

[Acest text stă „la sertar” de aproape trei ani. Și probabil ar mai fi stat mult și bine, poate până la eventuala operă postumă, dacă o neașteptată și rodnică între-vedere nu i-ar fi fost prilej de redescoperire. Am luat prilejul ca semn – știți, eu cred în minuni, mai ales în cele de nepovestit. – S.M.]

Pe la sfârșitul adolescenței, mi-am pus în minte să îmi cumpăr o motocicletă (bicicletă deja aveam, iar mașinile nu m-au atras niciodată). Încă o am, dovadă că nu mi-am depășit adolescența – sau cel puțin așa îmi dau de înțeles câteva rude și prieteni bine intenționați (care, firește, n-au mers niciodată pe motocicletă). Două lucruri mi se par mie esențiale la mersul pe motocicletă, spre deosebire de condusul mașinii, cunoscut cam de toată lumea: primul, faptul că ai o experiență directă cu tot ceea ce e în jur. Simți vântul, mirosurile, orice schimbare de temperatură și, bineînțeles, ploaia care știe să-și găsească loc pe sub costum ori prin cizme; spre deosebire de mașină, nu ai un habitaclu care să te protejeze și să te izoleze de lume, creându-ți astfel un univers paralel al cărui centru ești tu și a cărei limită e parbrizul; simți cum tu, nu mecanismul, ești cel care se apleacă în curbe și revine în poziția inițială; și, din când în când, simți și câte o gâză incomodă strecurată sub cască sau vreun bondar izbindu-se de costum.

Mersul pe două roți te obligă să devii conștient de propria-ți fragilitate, de faptul că în realitate ești mic de tot.

Strâns legat de asta e al doilea lucru esențial: faptul că, atunci când ești călare, ești teribil de vulnerabil (asta în ciuda costumului de protecție care, în cazul meu, are cam 12 kilograme). Orice obstacol poate să te dezechilibreze, orice moment de neatenție poate să coste o cădere, o fractură sau un bilet doar dus către lumea de vizavi de cerul văzut. Mersul pe două roți te obligă să devii conștient de propria-ți fragilitate, de faptul că în realitate ești mic de tot (deși e cu atât mai tentant să te crezi un zmeu al șoselei perfect stăpân pe tine), și că singura ta soluție e să te concentrezi, să intri într-un ritm firesc și să te uiți unde trebuie. Aici intervine un concept esențial de pilotaj, despre care, din păcate, nu se vorbește prea mult. Nu se vorbește despre el în școlile moto, așa că ai nevoie de prietenia unui motociclist cu experiență ca să ți-l dezvăluie. Acest concept se numește target fixation (“blocajul țintei”) și este una din cauzele principale ale accidentelor moto și auto în care sunt implicați începătorii. Nefiind un accident cauzat de mediu, în unele cazuri accidentul de acest tip poate fi foarte straniu: aparent, nimic în jur nu pare a fi periculos, vremea e bună, drumul e uscat. Există doar o mașină în față care se deplasează mai încet sau un copac într-o curbă nici măcar periculoasă. Pentru un pilot cu experiență – banal de depășit ori de evitat. Și totuși, uimitor, cel prins în această vrajă stranie nu ocolește, nu evită, nu schițează nici cel mai mic gest de împotrivire – ci, ca un fluture hipnotizat de lumina becului, se îndreaptă glonț către obstacol, în cele din urmă izbindu-se de el. De ce?!

Răspunsul este acest „blocaj al țintei”. Fără a intra în finețurile psihologiei cognitive, fixarea țintei este acel fenomen care are loc atunci când omul se concentrează atât de tare pe un anumit obiect observat în viteză, încât se îndreaptă către el fără a se putea opri sau a-și putea desprinde privirea de el. Simplu spus, în realitatea fizică accelerată, de fapt, ne îndreptăm nu înspre ceea ce gândim, ci înspre ceea ce vedem. (1)

„fixarea țintei” m-a dus, neașteptat, cu gândul la Apostolul Petru, aflat într-un moment de maxim contact cu (supra)realitatea din jur și de maximă vulnerabilitate.

Evident, e o banalitate ce spun, dar clipă de clipă suntem înconjurați deopotrivă de obstacole și de trasee de evitare a obstacolelor. Văd masa la care scriu, știu că nu pot trece prin ea (și nici nu o pot împinge, că se va propti în frigider – alt obstacol), dar, în același timp văd și traiectoriile de evitare – pot să mă sui pe ea, să mă strecor pe sub ea (și eventual să fiu nevoit să evit jucăriile copilei – alte obstacole) sau pur și simplu pot să mă ridic și să o ocolesc. Exemplul mesei e cel mai simplu posibil, dar dacă îl înlocuim cu o situație cu adevărat complexă (cum ar fi o intersecție dintr-un mare oraș, un hypermarket sau, de ce nu, propriul nostru suflet), numărul și dificultatea obstacolelor cresc, iar traseele de evitare devin din ce în ce mai puțin evidente. Iar dacă în ecuație adăugăm și viteza (care crește odată cu stresul, care și el crește odată cu viteza), nu mai avem răgazul necesar de a vedea toate obstacolele și de a gândi toate căile de evitare – avem mult prea multă informație de prelucrat într-un timp prea scurt. Iar dacă viteza & stresul cresc și mai mult, mult peste puterile noastre, nici măcar nu mai e nevoie de atât de multe obstacole. Doar unul, unul singur e de ajuns. Privirea noastră se agață de el, iar corpul nostru se îndreaptă, orb, spre impact.

În fine, dincolo de faptul că, atunci când nu conduc, acest fenomen mă fascinează (și că, realist vorbind, sunt foarte atent să îl evit, indiferent dacă țin în mâini ghidonul sau volanul), pe mine „fixarea țintei” m-a dus, neașteptat, cu gândul la Apostolul Petru, aflat într-un moment de maxim contact cu (supra)realitatea din jur și de maximă vulnerabilitate.  Iată tulburătorul Text:

Și îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor. Iar dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Și, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu. (Matei 14: 22-33)

O simplă intenție de a ajunge la Dumnezeu nu e suficientă, nici chiar cu Hristos drept călăuză; e nevoie de ceva mai mult pentru a limpezi sufletele noastre mai încâlcite ca un ghem de alge.

Situația este, evident, una care nu are nevoie de multe explicații: e noapte, e furtună, e frig, corabia e departe de țărm, valurile izbesc de jur împrejur. Ucenicii sunt, cel mai probabil, nedormiți. Ora e la „a patra strajă”, adică undeva între 3 și 6 dimineața, ceea ce e de ajuns să îi facă și mai vulnerabili. (2) Cui nu i-ar fi frică?  Și totuși, pentru Petru, replica lui Hristos – apărut ca o „nălucă” – e de ajuns să-și înfrângă spaima. În fața celorlalți ucenici, încă nesiguri, încă tulburați de plutirea antigravitațională a Domnului lor, Petru e cel care face primii pași pe apă, devenind pentru o clipă ca Dumnezeu. Minunea însă nu ține mult: apostolul, deși știe că tocmai a făcut ceea ce nici un om nu a mai făcut vreodată, se lasă cuprins de frică – frică abisală, de om ce se știe fragil chiar și la câțiva pași de Mântuitorul lumii. Ce se întâmplă cu Petru, altceva decât „fixarea țintei”? Deși vrea să meargă spre Iisus, privirea i se blochează, inertă, la valurile de sub el (și la „Groapa Marianelor” de dinăuntrul sufletului lui, din care tocmai ieșise puțin). Nu se poate recalibra, nu-și poate veni în fire (care fire?) și abia mai poate să strige din rărunchi, cu ultima suflare: ajutor! Și atunci, doar Mâna lui Iisus, care spulberă vraja țintei greșit fixate, îl mai poate salva…

e nevoie doar de un cuvânt cu har ca să îți înfrângi toate temerile și limitele fizice, depășindu-ți condiția.

Sunt multe de cules din acest fragment: cea mai la îndemână ne este ideea că e esențial ca nu numai gândul, ci și privirea să fie îndreptată în direcția bună. O simplă intenție de a ajunge la Dumnezeu nu e suficientă, nici chiar cu Hristos drept călăuză; e nevoie de ceva mai mult pentru a limpezi sufletele noastre mai încâlcite ca un ghem de alge.

Apoi, ideea că e nevoie doar de un cuvânt cu har ca să îți înfrângi toate temerile și limitele fizice, depășindu-ți condiția.

Și ideea că îndoiala ne face vulnerabili, ceea ce, in extremis, ne poate aduce la un adevărat naufragiu sufletesc.

(Apropo de îndoială, e de zăbovit un pic la sensul cuvântului: în-doi-ală, adică oscilare între două locuri, sau între două decizii; între a fi Petru cel ce sare din barcă în mijlocul mării atunci când e chemat de Hristos, și Petru cel care, deși merge pe apă, încă se înspăimântă de înec. Nu altul e sensul verbului grecesc original: distázō [διστάζω]două [dís] stări [stasis]. A fi îndoit, adică a nu fi întreg și coerent cu tine însuți, a nu fi pe deplin unul, gata de întâlnirea cu Unul pe deasupra mării învolburate numite Suflet).

îndoiala ne face vulnerabili, ceea ce, in extremis, ne poate aduce la un adevărat naufragiu sufletesc.

Fiecare dintre cele de mai sus ar merita detaliate. Dar cred că mai e ceva foarte prețios de extras de aici. E ceva despre cum vedem noi miracolele.

Ne-am obișnuit prost – am ajuns să vedem miracolele ca pe ceva care-L privește doar pe Dumnezeu, noi rezervându-ne, călduț, rolul de beneficiari pasivi ai miracolului. Giovanni Papini scrie undeva că minunea este întâlnirea dintre două voințe bune. Pentru noi, din contră, minunea ideală (dacă putem spune așa) e cea care ne scutește de efort:

Doamne, dacă tot faci o minune, OK, dar fă-o până la capăt! Noi, în calitate de consumatori, vom aprecia serviciul miraculos prestat, acordându-i un review pozitiv și un feedback pe măsură. A, și mai e ceva, dacă tot suntem aici. Nouă ne plac minunile făcute repede. Vezi Tu, Doamne, noi suntem moderni, nu mai suntem ca înapoiații de pe vremuri – noi trăim într-un mediu mai evoluat, în care totul se întâmplă instant, unde #timeismoney, și unde ne pierdem răbdarea dacă trebuie să așteptăm mai mult de două-trei secunde: noi doar atingem telefonul și vorbim în partea cealaltă a lumii, noi doar apăsăm pe un buton și se aprinde lumina. Și ține cont că se lucrează intens la softuri de recunoaștere a vocii și de inteligență artificială, o să avem în curând telefoane care ne citesc gândurile, chiar și cele pe care nu le-am avut vreodată, și până și becurile o să aibă un IQ superior nouă. Deci, dacă vrei să ne fidelizezi, sugestia noastră ar fi să te updatezi și tu puțin, Doamne, să faci saltul tehnologic, că doar nu o să chinuim 12 ani, ca femeia cu scurgere de sânge (Matei 5, 25-34) sau 38 de ani, ca bolnavul de la scăldătoarea Betezda (Ioan 5, 1-15). Deci, minunile trebuie să fie fast, convenient & customer-friendly. Evident, dacă sunt și spectaculoase, dacă pot fi filmate și share-uite live, cu atât mai bine!

minunile trebuie să fie fast, convenient & customer-friendly. Evident, dacă sunt și spectaculoase, dacă pot fi filmate și share-uite live, cu atât mai bine!

Această definiție a miracolului pe care ne-am croit-o după chipul și asemănarea noastră nu are nici o legătură cu miracolul trăit de Sfântul Apostol Petru. Petru, unul dintre cei aleși, merge singur pe apă. Dincolo de minunea lui Iisus, e efortul lui Petru, e spaima și curajul lui Petru, genunchii care tremură și pulsul care zvâcnește tot ale lui Petru sunt, și Hristos îl iubește pentru toate acestea. Și tocmai pentru că îl iubește cum numai Hristos poate iubi, îi cere să vină către El, și nu-l scutește de nimic, nici măcar de spaima oribilă a înecului. (3) Pentru că s-ar putea ca minunile cele mai adevărate să fie cele de care tu, preaomenește, te poți îndoi chiar și când ți se întâmplă (chiar și când ești în mijlocul lor, chiar și când ești față în față cu Mântuitorul!), nu cele pre-vizibile, pre-supuse, pre-mestecate. Până la urmă, ce valoare ar fi putut avea pentru Petru o minune în care Hristos, ca un magician profesionist, l-ar fi făcut să plutească diafan pe deasupra valurilor înfricoșătoare? La ce bun Mâna care salvează, dacă nu ar fi existat riscul real al morții?

…Poate că minunile nu sunt toate orbitoare și spectaculoase. Poate că minunile sunt un dar pe care să-l meriți (deși probabil că nu îl meriți), însă un dar care, la rândul lui, îți cere ceva: să-ți îndrepți pașii în aceeași direcție cu privirea. Să-ți asumi propria vulnerabilitate. Să fii consecvent. Și să fii prezent, foarte-foarte prezent, indiferent dacă e noapte și ești în barcă, în larg, sau conduci pe o autostradă, două milenii mai târziu…

*

  • Pentru că la o viteză prea mare, gândirea încetează sau, mai bine zis, rămâne în urmă. E foarte simplu de testat: încercați să mergeți cu bicicleta, la o viteză rezonabilă, menținând-o în linie dreaptă, cu privirea fixată pe un punct care nu se află pe această linie dreaptă – să zicem la 45 de grade. De preferat să nu fie nimeni prin preajmă, pentru a evita accidentele și pentru a nu lăsa impresia că sunteți nebun sau puțintel alcoolizat.

 

  • În jurul orei 4.30 AM, temperatura corpului scade cel mai mult, iar corpul este cel mai vulnerabil. Regizorul Ingmar Bergman, creatorul filmului „Ora lupului” (1968) vorbea despre acest interval orar ca fiind: „Acel timp dintre miezul nopții și zori când cei mai mulți oameni mor, când somnul e cel mai profund, când coșmarurile sunt cele mai palatabile. Este ora când insomniacii sunt bântuiți de cele mai ascuțite spaime, când duhurile și demonii au cea mai mare putere. Ora lupului este și ora când se nasc cei mai mulți copii”.

 

  • Și până la urmă, să nu uităm că Petru se aruncă din barcă nu de dragul performanței de a merge pe apă, ci ca să se încredințeze că Hristos e Cel care îl cheamă. Petru ar fi putut sta cuminte în barcă, așteptând să vină Iisus, dar el vrea să-L (re)cunoască nemijlocit (ceea ce se și întâmplă: atunci când Hristos îl salvează, Petru nu strigă „gata, mor…”, ci „Doamne, scapă-mă!”). Mersul miraculos pe apă e doar un mijloc subsumat scopului: acela de a cunoaște, nemijlocit, Adevărul. Minunea nu are importanță în sine, dacă nu e destinată acestui scop care o naște – acela de a fi împre-una cu Dumnezeu.

(Image by StockSnap from Pixabay)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Silviu Man

Lasa un comentariu