„Sfinții închisorilor” – Legionarism religios în post-comunismul românesc*

În mișcările fasciste din Balcani, în Garda de Fier de exemplu, în ceea ce privește formarea omului nou lucrurile stau puțin altfel pentru că în aceste cazuri elementul creștin joacă un rol foarte important. Omul Nou al Gărzii de Fier este un creștin practicant.[1]
Manifestările naționaliste sau politice nu ar trebui să reprezinte un factor determinant în procesul de canonizare, de recunoaștere a sfințeniei unor figuri din trecutul recent al Bisericii Ortodoxe Române.
În 2019 Biroul de Presă al Patriarhiei Române dădea publicității un comunicat prin care atrăgea atenția clerului și credincioșilor ei asupra distincției dintre sfânt și erou, precizând: „canonizarea de sfinți nu se face din rațiuni politice sau patriotice, ci din rațiuni ale trăirii și mărturisirii dreptei credințe atât în timp de pace, cât și în timp de prigoană”.[2] Cu alte cuvinte, manifestările naționaliste sau politice nu ar trebui să reprezinte un factor determinant în procesul de canonizare, de recunoaștere a sfințeniei unor figuri din trecutul recent al Bisericii Ortodoxe Române. În același spirit, în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 28 octombrie 2019 s-a decis ca posibila canonizare a Ieromonahului Arsenie Boca (1910-1989) supranumit „Sfântul Ardealului”, să fie trecută în sarcina Subcomisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfinților Români, deși Episcopia Devei și Hunedoarei, respectiv Mitropolia Ardealului, puseseră la dispoziția Sfântului Sinod un dosar de canonizare complet, inclusiv prin includerea unor documente relevante din arhivele statului și din cele bisericești, în vederea obținerii unei decizii pozitive din partea forului sinodal central. Mai mult, Sinodul stipula ca „până la luarea unei decizii finale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe recomandă clericilor și credincioșilor – indiferent dacă susțin canonizarea sau se opun acesteia – să aștepte cu rugăciune și răbdare rezultatul final al subcomisiei sinodale, evitând atât idealizarea excesivă a persoanei părintelui Arsenie Boca, cât și denigrarea lui”[3] (s.m.).
Aceste decizii sinodale controversate constituie răspunsul autorității centrale bisericești la mișcarea tăcută din interiorul organismului eclezial în favoarea canonizării unora dintre cei decedați sau care au supraviețuit detenției în închisorile comuniste, îmbrățișând apoi haina preoțească sau monahală. Inspirându-se din cazul ortodox rus, unde țarul Nicolae al II-lea (1868-1918) împreună cu familia, dar și reprezentanții clerului uciși de bolșevici au fost canonizați în masă de către Biserica Ortodoxă Rusă, anumite fundații și grupuri civice apropriate de Biserica Ortodoxă Română, în special cele din vecinătatea spirituală a mănăstirilor și parohiilor cu foști legionari sau membri ai Frățiilor de Cruce ajunși preoți/ieromonahi, au început să ceară la începutul anilor ’90 canonizarea „martirilor” legionari din pușcăriile comuniste ca sfinți-mucenici ai Bisericii Ortodoxe. Nu mai departe decât anul trecut (2021), în cadrul unui discurs ținut la mănăstirea Putna, un reprezentant al „tinerei generații” aducea aminte onoratei asistențe: „Studenții din perioada interbelică și cei din anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de profesorii lor, fiind împreună elita intelectuală a acestei națiuni, au suferit bătăi, arestări, unii până la 23 de ani în închisori, iar alții au fost chiar uciși pentru că și-au asumat să apere prin toate căile integritatea neamului românesc și a Bisericii noastre strămoșești, suferind suplicii asemenea primilor și marilor martiri ai creștinătății. Astăzi, ei sunt cinstiți de mulți români drept sfinți ai închisorilor, iar unii deja au fost propuși spre canonizare.”
Departe de a fi un fenomen monocrom, monolit și animat de aceleași surse ideologice, memoria hagiografică a fascismului românesc în mediile ortodoxe conservatoare se situează tematic la intersecția dintre clandestinitate, fundamentalism religios și extremism ultranaționalist.
Prezentul text dorește să descrie fenomenul contemporan cunoscut în mediile ortodoxe drept evlavia pentru „sfinții închisorilor comuniste.” Această incursiune în istoria fascismului post-decembrist propune descrierea factorilor care au facilitat apariția acestei dezvoltări religioase, principalele sale premise istorice pentru fundamentarea unei teologii istorice a sfinților închisorilor, dar și manipulările post-comuniste ale mecanismelor memoriei și autobiografiei operate de către foști membrii ai Mișcării Legionare și ai organizației acesteia de tineret (Frățiile de Cruce) cu scopul creionării unei hagiografii fasciste care să fie ulterior integrată în cadrul celei oficiale a Bisericii Ortodoxe Române. Preluând o sintagmă pusă în circulație de Nicolae Steinhardt (1912-1989) auzită în timpul detenției de la Ioan Ianolide (1919-1986), la acea vreme prezumtivul cumnat al lui Valeriu Gafencu, în interiorul Bisericii Ortodoxe, anumite persoane (Arhimandritul Iustin Pârvu, Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Răzvan Codrescu) au cerut insistent Sfântului Sinod și administrațiilor eparhiale recunoașterea oficială a sfințeniei celor care au suferit rigorile sistemului concentraționar comunist.[4] Fără a fi un fenomen excepțional, această evlavie lipsită de discernământ spiritual orientată către anumite figuri cu sensibilități fasciste și antisemite este prezentă și în alte cazuri din zonă cum ar fi Ucraina și Slovacia cardinalului Jozef Tiso (1887-1947).
Departe de a fi un fenomen monocrom, monolit și animat de aceleași surse ideologice, memoria hagiografică a fascismului românesc în mediile ortodoxe conservatoare se situează tematic la intersecția dintre clandestinitate, fundamentalism religios și extremism ultranaționalist. Dacă istoricii anteriori au considerat această sub-cultură ortodoxă ca fiind produsul „reînvierii” unor mituri interbelice fundamentale ale fascismului codrenist sau ca un produs al confuziei ideologice post-comuniste, dorința de „canonizare” a martirilor legionari reprezintă materializarea generațională a unei „memorii-substitut” (vicarious memory) de-a lungul generației legionare a fraților de cruce intrată în pușcăriile comuniste în 1948 și a succesorilor lor post-comuniști. În același timp, această reflecție este produsul direct al unei continuități creatoare a fascismului religios propagat de către Mișcarea Legionară, al cultului martirilor mișcării identificați pe linie slavofilă cu martirii Bisericii și al spiritualității carcerale legionare care a receptat pușcăria ca un spațiu sacru (mai exact, o celulă monastică) în care aspirantul, golindu-se de propriul eu burghez prin diferite metode ascetice, parcurge drumul inițiatic prin suferință și rezistență pentru a deveni un „om nou” legionar. Nu este de mirare că după eliberarea din temniță, mulți foști membri ai Legiunii sau ai Frățiilor de Cruce (monahul Constantin Marcu Dumitrescu, Preotul Constantin „Tică” Voicescu, Preotul Constantin Calciu-Dumitreasa) vor îmbrățișa vocația călugărească sau preoțească într-un demers de prelungire a efortului ascetic și de auto-depășire spirituală descoperite pe filieră legionară în temnițe.
Amnezia anti-comunistă ce a dominat primii anii de după 1989 a îmbrăcat interbelicul cu aureola unei epoci de aur a istoriei românești, o perioadă istorică demnă de a fi imitată ca proiect de țară viabil și pentru noul regim democrat.
Popularizată la începutului anilor ‘90 mai întâi de către foști deținuți politici ca preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preotul Constantin Voicescu sau arhimandritul Iustin Pârvu, care au făcut parte preponderent din Frățiile de Cruce, această mișcare constituită din mai multe grupuri și asociații i-a propus spre canonizare (recunoaștere) oficială ca sfinți-martiri ai Bisericii pe anumiți deținuți legionari sau membri ai Frățiilor decedați în temnițele comuniste. Dacă la începutul anilor ‘90 atenția acestei mișcări s-a concentrat asupra figurii lui Valeriu Gafencu (1921-1952), liderul și instructorul grupului FDC 34 din Iași, prin intermediul a trei memorii de canonizare înaintate spre analiză și aprobare în 1994 și 1999 Sfântului Sinod, după 2007, s-a declanșat o campanie de presă, de conferințe publice pentru canonizarea publică a unor figuri cu activitate sau simpatii legionare precum preotul Ilarion Felea (1903-1961), Valeriu Gafencu (1921-1952), Mircea Vulcănescu (1904-1952) sau Daniel Sandu Tudor (1896-1962), toți morți în temnițele comuniste.
Sub protecția lui Valeriu Gafencu, considerat a fi „mucenicul” prin excelență al acestei generații „martirizate” de ateismul comunist, atât foștii legionari, cât și ucenicii lor post-comuniști au popularizat biografiile acestor „sfinți” prin publicații, vizite la închisori și lagăre, ridicarea unor mănăstiri ortodoxe în marile centre de detenție ca Aiud, Poarta Albă, Pitești pentru pomenirea continuă a sufletelor „mărturisitorilor” legionari și prezervarea memoriei acestora în rândurile comunității creștine, tipărirea unui număr însemnat de cărți memorialistice, biografii și chiar oficii liturgice (acatiste, tropare, condace) pentru a populariza la nivel de mase o conștientizare a sacrificiului generațiilor legionare interbelice, a legionarilor închiși după rebeliunea din ianuarie 1941 sau în mai 1948. Această primă etapă de popularizare, de atragere a evlaviei publice către „sfinții închisorilor” (canonic, singurul criteriu valid în canonizările ortodoxe) a fost urmată de descoperirea rămășițelor pământești ale foștilor deținuți care, în opinia apologeților, nu numai că trebuiau considerate relicve sacre (sfinte moaște), dar și făcătoare de minuni, de vindecări și de viziuni printre participanții la aceste manifestări publice.
Paradoxal, deși rezistența anti-comunistă s-a compus din nenumărate grupuri ideologice și religioase, profitând de amnezia publică față de fascismul interbelic, foștii deținuți legionari au continuat și după 2015 să se auto-victimizeze public ca fiind singurele victime reale ale persecuției anti-democratice și atee a regimului comunist din România.
La propagarea acestui fenomen în România post-comunistă și-au adus contribuția o serie de factori socio-culturali. Amnezia anti-comunistă ce a dominat primii anii de după 1989 a îmbrăcat interbelicul cu aureola unei epoci de aur a istoriei românești, o perioadă istorică demnă de a fi imitată ca proiect de țară viabil și pentru noul regim democrat. Într-o primă etapă, principala preocupare a istoricilor care s-au aplecat asupra comunismului românesc a fost aceea de a analiza mecanismele represive și ingineriile sociale menite să asigure coeziunea regimului totalitar în detrimentul continuităților cu perioada interbelică sau a particularităților ultranaționalismului românesc. Demonizarea comunismului privit doar prin prisma unui regim represiv și criminal a contribuit de asemenea la această amnezie contemporană față de permutările ideologice și violențele antisemite ale fascismului românesc în interbelic.
Decomunizarea parțială a societății și a aparatului statal nu a fost însoțită și de o de-fascizare radicală la nivel mental, cultural și istoric, dar mai ales la nivel legislativ, ceea ce a avut ca repercusiuni imediate legitimarea foștilor legionari în spațiul public ca adevărații și (uneori) singurii deținuți politici care s-au opus regimului comunist și care au suferit consecințe nefaste. Legea 217/2015 supranumită de mai tinerii epigoni ai lui Corneliu Zelea Codreanu „legea anti-legionară” a fost adoptată mult prea târziu și efectele juridice ale acestui act legislativ au fost precare și tardive, mai ales în spațiile monastice sau în mediile dominate de grupuri ultra-conservatoare din Biserica Ortodoxă. Paradoxal, deși rezistența anti-comunistă s-a compus din nenumărate grupuri ideologice și religioase, profitând de amnezia publică față de fascismul interbelic, foștii deținuți legionari au continuat și după 2015 să se auto-victimizeze public ca fiind singurele victime reale ale persecuției anti-democratice și atee a regimului comunist din România.
Echivalarea dintre martiriul legionar și cel al sfinților mucenici ortodocși va surveni odată cu înmormântarea celor doi comandați legionari Ion I. Moța și Vasile Marin, morți în luptă pe frontul din Spania.
Mișcarea sfinților închisorilor este bazată pe câteva premise conceptuale. Prima dintre ele este aceea că principala calitate a unui creștin legionar este de a se jertfi pentru credință și neam. Așa cum afirma Ion I. Moța încă din 1935, unul dintre membrii fondatori ai Mișcării Legionare și viitorul martir legionar prin excelență, pentru orice legionar „jertfa [pentru țară] este esențialul!” Pentru o mișcare pe care apologeții ei contemporani o consideră ca fiind doar o revoluție religioasă și nicidecum un partid politic, faptul că nația devine obiectul ultim al adorației mistice și, implicit, al sacrificiului legionar și nu Dumnezeu, Biserica Ortodoxă sau credința creștină, ar trebui să reprezinte un paradox. Centralitatea spiritului de jertfă pentru legionarismul interbelic va avea un impact major după 1940 mai ales asupra Frățiilor de Cruce, unități legionare de înregimentare ideologică a tineretului din licee și școli, ele fiind sinonime cu îndoctrinarea în spiritul de jertfă și sacrificiu pentru țară. În contextul întemnițării liderilor mișcării și a reprimărilor sângeroase la care aceasta va fi supusă în timpul regimului autoritar carlist, la finalul anilor ’30 doctrina legionară și mitologia legionară fondatoare va suferi o mutație care va singulariza primatul jertfei pentru neam ca principala misiune a tinerimii legionare. Pentru tinerii din Frățiile de Cruce, mai ales pentru cei cu pronunțate tendințe religioase, martiriul pentru țară, dublat de suferință (devenită capital spiritual pentru răscumpărarea păcatelor întregului neam) și de practici ascetice împrumutate din instrumentarul monastic răsăritean, au devenit principalele ținte ale perioadei de detenție. Așa cum remarca un istoric american, întreaga istorie a mișcării legionare poate fi redusă la această tradiție de sacrificiu, acesta definind Legiunea ca „o formă mistică, kenotică de fascism semi-religios”.[5] Această tradiție a jertfei idealizate „kenotic”, de golire ascetică a individului de propriul instinct de conservare, de eu-ul burghez, va deveni principalul mit fondator care s-a transmis din generație în generație, perioadele de încarcerare contribuind decisiv la răspândirea acestuia în celulele populate de legionari.
În imaginarul fascist din România post-comunistă, suferința și jertfirea vieții chiar și pentru un crez politic nu pot duce decât la sfințenia creștină.
Atracția unanimă exercitată de sfinți și de tradiția hagiografică a Bisericii în imaginarul legionar poate fi trasată până la momentul fondării Legiunii Arhanghelului Mihail la 24 iunie 1927, când Corneliu Zelea Codreanu a întemeiat această organizație sub semnul Arhanghelului Mihai, una dintre figurile calendarului creștin-ortodox extrem de populare în mediile rurale românești. Echivalarea dintre martiriul legionar și cel al sfinților mucenici ortodocși va surveni odată cu înmormântarea celor doi comandați legionari Ion I. Moța și Vasile Marin, morți în luptă pe frontul din Spania. Slujbele religioase de pomenire ale sufletelor celor doi, oficiate de clerul ortodox și greco-catolic de-a lungul traseului pe care trenul mortuar ce le aducea trupurile l-a urmat în România, își vor da mâna cu „botezul în credința legionară” predicat cu insistență de comandantul legionar Vasile Iașinschi de lângă sicriele celor doi „martiri”. Iluzia sfințeniei celor doi a fost preluată rapid de către presa legionară care i-a etichetat ca fiind sfinți martiri ai Bisericii.[6] Această echivalare a celor două tipuri de martiriu în cadrul hagiografiei legionare realizată în cazul lui Ion I. Moța și Vasile Marin a fost aplicată și în cazul lui Corneliu Zelea Codreanu, după asasinarea acestuia de către forțele polițienești carliste (29-30 noiembrie 1938). În contextul înființării Statului Național Legionar (14 septembrie 1940), ceremonia de exhumare a cadavrelor lui Codreanu și a celorlalți 13 legionari asasinați împreună cu el a condus la presiuni puse de către gradele legionare asupra Patriarhului Nicodim Munteanu (1864-1948) pentru canonizarea lui Codreanu ca sfânt al Bisericii Ortodoxe, cerere refuzată de către înaltul prelat.[7]
Alt demers asemănător ce dorea canonizarea oficială a elitei legionare asasinată în 1939 și a lui Corneliu Zelea Codreanu va fi făcut în 1942 de către Nichifor Crainic și profesorul Șumuleanu pe lângă autoritățile bisericești, fără a se solda cu succes.[8] Atât nostalgia canonizării sacrificiului gardist, cât și faptul că jertfa avea prioritate au dus ulterior la subsumarea sacrificiului individual al lui Codreanu tradiției martirajului legionar. În imaginarul fascist din România post-comunistă, suferința și jertfirea vieții chiar și pentru un crez politic nu pot duce decât la sfințenia creștină. Tertius non datur! Nu este de mirare că unul dintre cei mai înverșunați susținători ai canonizării sfinților legionari decedați în închisorile comuniste, constatând primatul suferinței și al jertfei ca sacrament legionar ce ducea la sfințenie, preotul Gheorghe Calciu afirma fără ocolișuri într-un interviu, întrebat fiind dacă Corneliu Zelea Codreanu ar fi atins sfințenia, că „pentru martirajul lui, da, este deja un sfânt!”[9]
Susținătorii canonizării sfinților închisorilor au denaturat în mărturiile lor detaliile prezente în dosarele de arhivă, în mărturiile lăsate de personajele propuse spre canonizare sau… amănunte relevante din viețile candidaților la sfințenie.
Hagiografia fascistă a sfinților închisorilor se bazează și pe câteva exagerări flagrante ale adevărului istoric. Hagiografiile tradiționale se fundamentează pe viața sfântului respectiv documentată pe baza declarațiilor și faptelor personale, ale mărturiilor adunate și apoi filtrate prin intermediul Tradiției ca hârtie de turnesol a istoriei și sacralității unei personalități. Susținătorii canonizării sfinților închisorilor au denaturat în mărturiile lor detaliile prezente în dosarele de arhivă, în mărturiile lăsate de personajele propuse spre canonizare sau, printr-o selecție și reinterpretare premeditată în cheie hagiografică, amănunte relevante din viețile candidaților la sfințenie.
Potrivit acestei tentative de rescriere a istoriei generale sau personale, Legiunea s-a transformat dintr-un partid antisemit și violent într-o mișcare de reînnoire spirituală a neamului, condamnările penale pentru violențe împotriva evreilor sau a autorităților de stat au rezultat din persecuția religioasă asupra Bisericii reprezentată de Legiune, iar închisorile din locuri ale reeducării trecutului criminal au devenit „comunități de simțire” (Mabel Berezin) unde, prin intermediul practicilor ascetice și aprofundării principiilor legionare în contact cu alți membri cu mai mare vechime în mișcare, fiecare novice devenea legionar deplin. Idealizarea excesivă a legionarilor ca singurii reprezentanți ai unei elite naționale, trecerea sub tăcere a tuturor amănuntelor de viață privată care ar fi putut să constituie impedimente în calea unor portrete exemplare (crime, divorțuri, relații de concubinaj, infracțiuni penale), toate acestea sunt intervenții deliberate ale hagiografilor în biografiile celor propuși spre canonizare.
Familiarizați din timpul detenției cu discursul auto-confesiv al autobiografiilor comuniste, cei mai mulți dintre legionari și-au recunoscut trecutul politic și chiar unele căderi de la morala creștină în fața ofițerilor fostei Securități. Supraviețuitorii temnițelor și urmașii lor au negat ulterior vehement autenticitatea acestor autobiografii preferând ca, prin intermediul discursului memorialistic, a interviului sau a articolul de ziar, să propună o realitate narativă alternativă celei reflectate în arhive. Demonizând chiar și adevărul cuprins în aceste dosare ca fiind pure invenții ale Securității, „minciuni”, „ficțiuni”, „manipulări” sau „dovezi” indubitabile ale unui complot „iudeo-masonic” de răzbunare istorică împotriva legionarilor, cei mai mulți hagiografi au abjurat aceste confesiuni date Securității, rescriind (auto-)biografiile sub forma unor mărturii orale sau memorialistice adresate în special tineretului post-comunist care stipulau fără putință de tăgadă că Legiunea a triumfat asupra tuturor oponenților (evrei, comuniști, turnători, propriile cadre care au abjurat crezul legionar). Că proiectul antropologic al Gărzii de Fier, și anume formarea omului nou, esența programului legionar atât de mult clamată de Codreanu, a evoluat în temnițele comuniste și s-a soldat cu formarea „martirului”, sfânt al Bisericii Ortodoxe. În fața „lepădărilor” în masă de crezul legionar în reeducările din închisorile și lagărele de la Pitești, Gherla, Canal și Aiud, acest proces de revizuire (auto)biografică a avut un caracter terapeutic, cathartic. Hagiografia „sfântului” legionar semnala supraviețuitorilor atât încununarea proiectului antropologic legionar, cât și eșecul celui comunist de a-și subordona adversarul ideologic chiar prin chinuri, foamete, reeducare violentă, boală sau moarte. Competiția celor două tipuri de „om nou” (cel fascist și cel comunist) trebuia câștigată de ucenicii lui Codreanu.
Decomunizarea parțială a societății și a aparatului statal nu a fost însoțită și de o de-fascizare radicală la nivel mental, cultural și istoric, dar mai ales la nivel legislativ, ceea ce a avut ca repercusiuni imediate legitimarea foștilor legionari în spațiul public ca adevărații și (uneori) singurii deținuți politici care s-au opus regimului comunist și care au suferit consecințe nefaste.
Totodată, pentru supraviețuitori, circulația acestor narative hagiografice mai întâi în format oral și samizdat semnifica și continuitatea idealului legionar, nu numai faptul că la nivel individual Garda mergea înainte, dar și faptul că nu doar cei morți, ci și cei vii rămăseseră fermi pe poziția lor legionară, gata oricând să mărturisească credința creștină și crezul lor fascist. Poate cel mai elocvent exemplu îl reprezintă cazurile arhimandriților Iustin Pârvu (1919-2011) și Arsenie Papacioc (1914-2011) care, după eliberarea din închisoare, întrebați fiind ce mai cred despre legionari, aceștia ar fi răspuns că s-au alăturat legionarilor dintr-o greșeală, că nu au cugetat suficient și că regretă că nu și-au văzut de treabă, considerând atașamentul lor legionar ca o neseriozitate a tinereților.[10] Chiar dacă aceste afirmații au fost cauzate de dorința de a induce în eroare informatorii Securității (unde le era instinctul de mărturisire a adevărului legionar indiferent de consecințe atunci?), acest lucru nu se mai poate spune după 1990, când atât Iustin Pârvu cât și Arsenie Papacioc au vorbit admirativ despre Corneliu Zelea Codreanu și generația legionară de la 1948 din care ei au făcut parte, „căpitanul” fiind socotit un exemplu de credință, naționalism și verticalitate, demn de urmat pentru tinerii contemporani.
Acest portret excepțional al „sfântului” legionar sfidează principalul motiv pentru care un martir creștin moare sau suferă o anumită formă de persecuție și anume pentru credință. Modelând biografiile martirilor închisorilor pe baze hagiografice împrumutate din tradiția ortodoxă, hagiografii contemporani au trecut sub tăcere faptul că oameni ca Valeriu Gafencu, Nicolae Purcărea, Arsenie Papacioc, Ion Ianolide etc. au intrat în pușcăriile comuniste nu pentru credință lor ortodoxă, ci pentru crezul lor legionar. Mai mult, hagiografii (neo-)legionari pretindeau că motivul arestării de către autoritățile comuniste ținea de culpe religioase, pentru că legionarii se opuseseră valului ateu propagat și întreținut de la Moscova și care tindea să afecteze tradiția și Biserica Ortodoxă Română. Uitau totuși un detaliu istoric important: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Nicu Mazăre, Virgil Maxim și alții primiseră condamnări pentru infracțiuni penale serioase (întruniri politice interzise, fabricarea și distribuția de manifeste, posesia de arme de foc, violențe la care participaseră în timpul Rebeliunii legionare, trecere frauduloasă a frontierei, propagandă legionară și posesia de material de propagandă legionar) în 1941 sau în timpul Celui De-Al Doilea Război Mondial, deci anterior preluării puterii de către comuniști.
O altă condiție sine qua non pe care legionarii propuși spre canonizare în masă nu o îndeplineau ține de verticalitatea credinței, de ortodoxia candidaților la sfințenie.
O altă condiție sine qua non pe care legionarii propuși spre canonizare în masă nu o îndeplineau ține de verticalitatea credinței, de ortodoxia candidaților la sfințenie. La nivel ritualic, prevalența ritualurilor legionare în detrimentul celor creștine (a se vedea înlocuirea ritualului spovedaniei în fața preotului cu „mărturisirea” publică a „păcatelor” în fața camarazilor), filtrarea spiritualității ortodoxe prin prisma catehismului legionar, dar și al devoțiunii heterodoxe pentru cultul lui Codreanu și al martirilor mișcării au condus la o hibridizare în cadrul religiozității carcerale fasciste în care legionarul asocia preceptele mișcării cu lecturile teologice și practicile isihaste. Lipsa remușcării pentru crimele comise, ura antisemită dezlănțuită în memorialistica închisorilor sau demonizarea exclusivă a comuniștilor palpabilă în aproape toate narativele legionare, fixația pe clericii de factură legionară considerați singurii sacerdoți marcați de harul Sfântului Duh, divinizarea auto-suferinței și a martiriului personal în scopuri propagandistice în detrimentul pocăinței sincere pentru păcatele comise ridică serioase semne de întrebare referitor la verticalitatea religioasă a acestor „mărturisitori” legionari.
Poate cel mai elocvent caz de manipulare hagiografică contemporană este acela al lui Valeriu Gafencu, tânărul student din Basarabia devenit „sfântul închisorilor” prin excelență pentru generația legionară de la 1948 intrată în pușcăriile comuniste. Așa cum o arată narativele orale și implicit cele hagiografice construite pe baza lor, motivul trimiterii în judecată a lui Gafencu în 1941 a fost acela că făcea „educație creștină și românească” unui grup din Frățiile de Cruce legionare cuprinzând tineri din diferite licee din zona Iașiului, printre care și cei de la Liceul Militar din localitate.[11] Într-o țară în care opera pastorală a Bisericii Ortodoxe, chiar dacă limitată în magnitudine, nu a fost interzisă niciodată, nu se înțelege de ce educația religioasă și naționalistă oferită din plin de către școli mai ales în timpul regimului antonescian trebuia făcută pe ascuns, prin păduri, în deplină clandestinitate. Așa cum arată sursele de arhivă, motivul condamnării lui Valeriu Gafencu este legat de o ședință legionară de mănunchi de prieteni ai Frățiilor de Cruce, surprinsă de poliția locală pe care a ținut-o în pădurile din jurul Iașilor în ziua de 23 noiembrie 1941, împreună cu șapte elevi de la liceul militar din localitate.
Lipsa remușcării pentru crimele comise, ura antisemită dezlănțuită în memorialistica închisorilor… divinizarea auto-suferinței și a martiriului personal în scopuri propagandistice în detrimentul pocăinței sincere pentru păcatele comise ridică serioase semne de întrebare referitor la verticalitatea religioasă a acestor „mărturisitori” legionari.
Reținut de organele competente ale Jandarmeriei și Poliției, a fost înaintat Parchetului Militar de pe lângă Curtea Marțială a Corpului IV Armată din Iași sub acuzația de „propagandă legionară” nu înainte de a-i fi amenințat pe cerberii săi că va veni o vreme când se vor căi amarnic pentru că au avut curajul să îl aresteze și de a-și recunoaște vina în fața anchetatorilor. Va fi condamnat de Curtea Marțială a Corpului IV Armată Iași la 5 Decembrie 1941 la 25 de ani muncă silnică și 1000 de lei cheltuieli de judecată cu posibilitatea de recurs.[12] În textul rechizitoriului alcătuit de procurorul militar antonescian și în cel al deciziei Curții Marțiale nu apare nicio mențiune despre educația creștină și naționalistă acordată tinerilor frați de cruce și nici despre vina de a fi încălcat vreo prevedere legală ce stipula interzicerea profesării publice a credinței creștine.
În aceeași categorie a manipulărilor biografice și a distorsionării datelor istorice stă și comportamentul mistic al legionarilor în spatele gratiilor. Sacrificiile pentru ceilalți deținuți inclusiv pentru evreii încarcerați, „isihasmul” carceral legionar al rugăciunii neîncetate pentru martirii mișcării și pentru ispășirea păcatelor neamului, lepădarea de crezul politic fascist și de activismul violent în schimbul acceptării martiriului fără opoziție și fără crâcnire, toate aceste elemente creează cadrul unei utopii (pseudo-)isihaste. Aceasta este menită să îi reliefeze pe martirii legionari din spatele gratiilor ca fiind doar creștini autentici, persecutați pentru propria lor credință religioasă pe care și-o trăiesc în solitudinea celulei chiar și atunci când regimul penitenciar, ca simbol al societății totalitare instituite de regimul comunist, se dovedește a fi unul anti-religios. Așa cum transpare din memorialistica legionară, abandonarea crezului politic cu toate implicațiile lui și a violenței legionare prin transfigurarea legionarismului în chip mistic prin propovăduirea Evangheliei și a păcii față de toată lumea inclusiv față de evreii închiși se dorește a fi piesa de rezistență ce demonstrează că lupul fascist și-a schimbat părul devenind mielul neprihănit al păcii, rugăciunii și dragostei față de aproapele. Așa cum aceleași narative produse de prima generație hagiografică, cea a celor care au trăit direct experiența închisorilor comuniste, o trădează, se pare că totuși „misticii” din închisorile comuniste nu și-au schimbat niciodată năravurile legionare, reușind de multe ori să înșele chiar vigilența autorităților ostile. Virulența tiradelor antisemite din memorialistica legionară amintește de vremurile „bune” interbelice și de adevăratele pogromuri ziaristice dezlănțuite în presa legionară din acea vreme. La fel ca și predecesorii lor, hagiografii sfinților închisorilor creionează profilul evreului întâlnit în pușcărie invariabil în cele mai întunecate tușe: trădători, torționari, informatori, ofițeri de securitate, tovarăși de drum ai regimului comunist sau, ca în cazul lui Richard Wurmbrand (1909-2001), „bunul sălbatic” a cărui singură rațiune de a exista era acela de a-i fi salvată viața de Valeriu Gafencu urmând a se boteza în credința ortodoxă sub numele Valeriu. Deși, în propriile sale memorii carcerale, Richard Wurmbrand nu a recunoscut aceste lucruri – iar unii legionari prezenți în Sanatoriul-Temniță de la Târgu Ocna cum ar fi cazul doctorului Aristide Lefa (1923-2009) nu menționează acest fapt – și în ciuda faptului că descendenții săi au declarat public că Sabina Wurmbrand (1913-2000) a fost aceea care i-a dus soțului ei în temniță medicamentele care l-au scăpat de la moarte, această narativă martirică a vieții lui Valeriu Gafencu continuă să fie instrumentată ca principal argument în cererea de canonizare ca sfânt a lui Gafencu și în respingerea acuzațiilor de antisemitism aduse Mișcării Legionare.
În absența unor interogații radicale și pertinente, pericolul populismului extremist, al nostalgiilor fascistoide mai ales în rândurile tinerilor, al antisemitismului și xenofobiei vor coborî din manualele și cărțile de istorie, devenind realități cu care societatea românească în ansamblul ei se va confrunta cotidian.
Ritualurile legionare dobândite în timpul uceniciei în Frății, ca spovedania păcatelor în comun sau așa cum era denumită în Îndreptarul Frățiilor de Cruce, „momentul prieteniei”, chiar în prezența preoților în celulă, exaltarea și cultivarea unității legionare prin subordonarea față de cel mai mare în rang legionar, convertirile la legionarism prin folosirea misticii creștine ca unealtă, lanțurile de rugăciune formate pentru iertarea păcatelor neamului și încrederea neabătută în necesitatea propriei jertfe pentru reînvierea neamului, toate acestea au constituit premisele teofaniei carcerale legionare. Această sinteză hibridă între legionarism și elemente din ascetica Bisericii Ortodoxe dobândite în temniță prin intermediul cărților care au circulat până în 1948 (Patericul, Filocalia, Noul Testament, anumite opere ale Sfinților Părinți) prin celule prezintă eronat istoria postbelică a Legiunii Arhanghelului Mihail ca o epopee mistică a golirii de legionarism și a aprofundării prin filtrul subiectivității fasciste a credinței creștine.
Popularitatea acestor figuri controversate în cadrul comunităților ortodoxe ridică semne de întrebare asupra relevanței memoriei fascismului sau a ceea ce ne mai amintim despre perioada interbelică. Faptul că o serie de oameni condamnați pe motive politice și penale renasc peste noaptea totalitaristă ca martiri religioși reprezintă un semn de întrebare care ar trebui să preocupe istoricii și teologii deopotrivă. În absența unor interogații radicale și pertinente, pericolul populismului extremist, al nostalgiilor fascistoide mai ales în rândurile tinerilor, al antisemitismului și xenofobiei vor coborî din manualele și cărțile de istorie, devenind realități cu care societatea românească în ansamblul ei se va confrunta cotidian.
(Photo by cottonbro on Pexels)
* Acest text reia pentru cititorul român unele din argumentele prezentate în articolul pe care autorul l-a publicat sub titlul “Constructing Fascist Hagiographies: The Genealogy of the Prison Saints Movement in Contemporary Romania,” Contemporary European History (2021): 1-21 (variantă publicată inițial online), dar și intervenția pe care acesta a avut-o în cadru dezbaterii publice cu titlul “Mișcarea Legionară astăzi” (10 iulie 2021) organizată de Asociația “True Story Project”, împreună cu Biroul din București al German Marshall Fund și Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București.
[1] George L. Mosse, Nazism. A Historical and Comparative Analysis of National Socialism. An interview with Michael A. Leeden (Oxford: Basil Blackwell, 1978), 90.
[2] https://basilica.ro/biserica-ortodoxa-comemoreaza-pe-toti-eroii-dar-nu-i-proclama-pe-toti-sfinti/ (accesat la data de 31 mai 2021).
[3] https://basilica.ro/noi-hotarari-ale-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-28-octombrie-2019/ (accesat la data de 31 mai 2021).
[4] Danion Vasile, ed., Din temnițe spre sinaxare: despre mucenicii prigoanei comuniste (Galați: Egumenița, 2008); Ciprian Voicilă, ed., Mărturisitorii: Minuni, Mărturii, Repere (București: Lucman, 2010).
[5] Stanley G. Payne, Fascism. Comparison and Definition (Madison: Wisconsin University Press, 1980), 198; Stanley G. Payne, A History of Fascism (Madison: Wisconsin University Press, 1995), 480.
[6] Grupul Orientări, “+Ion Moța și Vasile Marin”, Orientări, Anul VI, nr.1 (Ianuarie 1937), 1741; Șerban Milcoveanu, “Mormânt de sfânt. Neam mesianic”, Cuvântul studențesc, An XII, nr.1-4 (Ianuarie-Februarie 1937), 1: “Ion Moța este sfântul Națiunii Române”. N. Crudu, “Doi sfinți noui în calendar”, Porunca Vremii, An VI, nr. 639 (28 Ianuarie 1937), 2; Fr. Ion Dumitrescu-Borșa, Cea mai mare jertfă legionară (Sibiu: Editura “Totul pentru Țară”, 1937), 274.
[7] R. G. Waldeck, Athénée Palace (București, Humanitas, 2006), 262; Vasile Posteucă, Dezgroparea Căpitanului (Madrid, Editura Mișcării Legionare, 1977); Ana-Maria Marin, Poveste de dincolo… Amintiri din țara cotropită (Constanța, Ex Ponto, 2002), 45-46;
[8] ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 013206, vol. 2, fila 233.
[9] Viața Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale sau ale altora (București, Bonifaciu, 2007), 30.
[10] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 210833, fila 9.
[11] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 013178, vol. 1, fila 1.
[12] Ibid. fila 96.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
[…] „Sfinții închisorilor” – Legionarism religios în post-comunismul românesc* […]