Și ce dacă „realitatea nu este ceea ce pare”?

O survolare a ideilor fizicianului Carlo Rovelli (pentru uzul tuturor)
Despre Carlo Rovelli, fizician teoretician și unul dintre oamenii de știință care au contribuit la ceea ce numim fizica spațiului și a timpului, se pot spune multe. Dar genialitatea sa, faptul că asemeni lui Richard Feynmann știe să facă dintr-o „materie inaccesibilă” o splendidă istorie este, firește, meritul său. Prin efortul traductologic al lui Vlad Russo, cel care a facilitat apariția cărții lui Rovelli la editura Humanitas, publicul nespecialist autohton are în mâini informații esențiale despre structura fundamentală a lucrurilor, așa cum o înțelege fizica, deci știința, dar, întotdeauna, pornind de la sursele clasice.
De fapt aici am vrut să ajung: ce are de-a face până la urmă o carte dedicată explicării unor concepte, care țin de fizica teoretică, cu spiritualitatea, cu teologia, cu filologia etc.? Bună întrebare, esențială chiar. Răspunsul vine din paginile cărții. Eu voi încerca aici să fac o scurtă apologie pro știință.
Ce are de-a face până la urmă o carte dedicată explicării unor concepte, care țin de fizica teoretică, cu spiritualitatea, cu teologia, cu filologia etc.?
Augustin de Hippona, sfânt în Biserica Romano-Catolică, „fericit”, chiar dacă e un titlu nedrept oferit de unii ortodocși, dar pictat la loc de cinste în multe biserici-monument (printre care se numără și Catedrala „Sf. Gheorghe”, vechea biserică mitropolitană din Iași) a avut cândva o polemică axată pe creație. A fost întrebat, simplu, ce anume făcea Dumnezeu înainte de a crea lumea. Răspunsul său ironic, rămas consemnat până astăzi și citat de Rovelli, este următorul: „Alta, scrutantibus gehennas parabat”, adică „pregătea gheena cea adâncă pentru cei care cercetează [adâncul]” (Rovelli, p. 233). Insist aici puțin. Suntem astăzi martorii evoluției tehnologice cu care întreaga societate este chemată să țină pasul. Și asta implică, desigur, Biserica. Oamenii bisericilor creștine, indiferent de apartenența confesională, sunt martorii direcți ai acestor schimbări, cărora trebuie să le facă față prin aceea că sunt datori să se informeze cu privire la principiile și noțiunile de bază ale științei, pentru a le explica celor care astăzi își pun fel de fel de întrebări cu privire la religiozitate, la creștinism și, esențial, la aparenta contradicție dintre ceea ce spune știința și ceea ce afirmă Scriptura.
E drept, Rovelli pare să nu dorească să-i critice pe cei care se mulțumesc cu pilde ale căror termene de valabilitate au expirat cu mai bine de un secol în urmă. Însă mi se pare onest că preferă să privească dincolo de ignoranța cotidiană, apărută în unele medii mai conservatoare din cadrul confesiunilor creștine, pentru ca să poată să o înțeleagă. Iată deci, pe scurt, care ar putea fi hermeneutica acestui text impresionant: avem realitatea pe care Dumnezeu Creatorul ne-a oferit-o cu generozitate și, în ceea ce privește ce e dincolo de ea, este important să evităm principiul derizoriu „crede și nu cerceta!”. Aș zice că astăzi e nevoie de mai multă experiență, de a vedea pentru a crede. Rovelli este mai direct: „Întotdeauna există pe lume cineva care pretinde că ne dă răspunsuri ultime. Ba chiar e plină lumea de persoane care ne spun că știu Adevărul. Fiindcă l-au aflat de la părinți, l-au citit într-o Carte, l-au primit direct de la un zeu. Sau fiindcă l-au găsit în adâncul sufletului lor” (Rovelli, p. 232).
Avem realitatea pe care Dumnezeu Creatorul ne-a oferit-o cu generozitate și, în ceea ce privește ce e dincolo de ea, este important să evităm principiul derizoriu «crede și nu cerceta!».
Iată că această carte ne provoacă să fim creștini inteligenți, să înțelegem natura corect, nu deformat de opiniile cu iz fundamentalist de care suntem tot mai mult înconjurați. Cartea aceasta pornește de la textele clasice. Nu putem ignora filozofia, deci nici textele grecești pe care cea dintâi, vorba lui Heidegger, le cunoaște și le explică întotdeauna în grecește. Textele acestea nu mor. În ele sunt descoperite mereu noțiuni care, deși au fost înlocuite odată cu trecerea timpului, nu pot fi ignorate de cercetători.
Bunăoară, Rovelli vorbește despre concepția medievală asupra lumii, privită în felul în care a fost gândită de Aristotel. Pământul, în opinia acestuia, era în centrul universului, înconjurat de multe sfere cerești. La râdul său, universul era un spațiu infinit, plin de stele. Unele corpuri materiale străbăteau aceste distanțe rectilinii, motiv pentru care, savantul Isaac Newton afirmase: „Mi se pare probabil că Dumnezeu, la începutul lumii, a alcătuit materia din particule solide, masive, dure, impenetrabile și mobile, înzestrate cu anumite dimensiuni și forme, cu anumite proprietăți și cu anumite proporții în raport cu spațiul” (Rovelli, p. 51).
Se știe că Newton era un om de știință credincios. Problema este alta. El vorbea totodată despre un așa-numit sensorium al lui Dumnezeu, adică despre „o resuscitare” a spațiului lui Democrit care afirmase că acesta este ceva aflat între existență și nonexistență, dar ce anume însemna acesta nici Newton nu înțelesese prea bine, afirmă Rovelli (Rovelli, pp. 78-79). Apoi, mai departe, după ce oferă o sumedenie de informații cu privire la descoperirile lui Einstein, de pildă, sunt utilizate iarăși texte clasice, de această dată din Paradisul lui Dante, care străbate însoțit de Beatrice un spațiu, de fapt mai multe sfere (aluzie la 3-sfera lui Einstein) și care, după ce va fi ajuns la ultima sferă, contemplă întregul univers care i se desfășoară sub picioare însă, atunci când privește mai sus, observă ceva ce pare a fi locuința/locuințele ființelor angelice care stau în jurul unui punct luminos (Rovelli, p. 93).
Pe mine mă duce cu gândul la teologia lui Maxim Mărturisitorul, monahul devotat luptei împotriva monotelismului, care vorbea despre Hristos în care converg toate liniile cosmosului. Ca o paranteză, Urs von Balthasar va profita de ceea ce afirmă Maxim Mărturisitorul, dar va face o eroare, atunci când, în deja clasica monografie intitulată Liturghia cosmică, va privi analogic, alăturând imaginii universului tiparul standardizat, bizantin al icoanelor ortodoxe pe care le înțelege ca fiind „statice”. Or, este un fapt consemnat de cercetări serioase în urma cărora s-a stabilit că iconografia bizantină clasică nu este statică, ci dinamică.
«a-i contrazice deopotrivă pe Einstein și pe Papă, a-i convinge pe amândoi că greșesc și a avea dreptate în ambele cazuri, este, hotărât lucru, o mare ispravă».
Numai că, „vreme de secole, universul s-a schimbat și s-a lărgit neîncetat în jurul nostru. Vedem mai departe, înțelegem mai mult, și suntem uimiți de diversitatea lui, mereu mai vastă decât reușim să ne-o închipuim, sau de limitările imaginii pe care ne-o facem despre el. În același timp, descrierea la care ajungem pentru a-l înțelege devine tot mai subtilă, dar și tot mai simplă” (Rovelli, pp. 174-175).
În final, din nou e vorba despre clerici, în speță despre un cleric romano-catolic, părintele Georges Lemaître care, la un moment dat, a gândit simplu, însă eficient pentru înțelegerea originilor universului. El afirma că, dacă vedem o piatră aruncată în sus, înseamnă că cineva a aruncat-o. La fel, dacă vedem că galaxiile se îndepărtează și universul se extinde, înseamnă că înainte galaxiile erau apropiate și universul mai mic (Rovelli, p. 182). Iarăși, aici e ideea pe care regretatul Hawking o va expune, aceea a universului „într-o coajă de nucă”. Dar lucrurile nu au fost mereu așa de simple. Simțindu-se confortabil cu ideea unui univers static, însuși marele Einstein l-a contrazis pe acest erudit cleric, dar în final, în fața evidențelor, a fost nevoit să-i dea dreptate.
Scenariul s-a repetat, de această dată cel care l-a contrazis pe părintele Lemaître fiind nimeni altul decât suveranul pontif, papa Pius al XII-lea. Acesta s-a grăbit să afirme că ceea ce știința tocmai descoperise reprezintă o confirmare a Genezei. Lemaître a privit totul cu teamă, însă în final l-a convins pe papă să nu mai facă afirmații pripite. În cele din urmă, atunci când un om de știință ajunge la o ipoteză pe care e în măsură să o confirme sau să o infirme, una este să zică „e posibil să…”, alta este a zice „cu siguranță…” pentru că, vorba lui Rovelli: „a-i contrazice deopotrivă pe Einstein și pe Papă, a-i convinge pe amândoi că greșesc și a avea dreptate în ambele cazuri, este, hotărât lucru, o mare ispravă” (Rovelli, p. 184).
Atunci când apare impresia că astăzi creștinismul nu ar mai fi potrivit cu omul contemporan, care descoperă din ce în ce mai mult, vin oamenii de știință și caută în textele religiei creștine mărturii generatoare de conexiuni fericite.
Sunt, firește, multe informații, ecuații și noțiuni explicate cu talent de povestitor pe care le-am ignorat din mai multe rațiuni. Două dintre ele ocupă locurile fruntașe. În primul rând, m-am limitat la câteva citate care mi s-au părut relevante, la discuții care sunt potrivite pe solul alunecos al studiilor interdisciplinare. În al doilea rând, am considerat oportună o provocare pe care o lansez cititorilor doritori de a cunoaște mai bine, detaliat chiar, realitatea înconjurătoare. Cum spuneam și în titlul pe care l-am dat acestei recenzii, din volumul fizicianului Rovelli avem multe de învățat. Mai întâi, faptul că suntem datori să privim realitatea înconjurătoare cu simț de răspundere. Ca o paranteză, nu orice hermeneutică asupra textelor biblice este și bună. Interpretările documentate, riguros alcătuite, coexistă cu cele a căror calitate este cel puțin discutabilă. Dar asta este o altă față a realității în care Dumnezeu îngăduie să trăim.
Mai mult, atunci când apare impresia că astăzi creștinismul nu ar mai fi potrivit cu omul contemporan, care descoperă din ce în ce mai mult, vin oamenii de știință și caută în textele religiei creștine mărturii generatoare de conexiuni fericite. Datoria noastră este, astăzi, mai mult decât oricând, aceea de a ne asuma identitatea spirituală și de a o îmbina cu ceea ce știința modernă ne oferă sub forma unui bonus: suntem ceea ce suntem pentru că, undeva, cândva, dar mai ales Cineva a hotărât astfel.
Carlo Rovelli, Realitatea nu e ceea ce pare. Structura fundamentală a lucrurilor, traducere din italiană de Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2019, pp. 251.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU